Povestea neștiută a lui Magheru, bulevardul haiducului ajuns general
12.6K Google +2 2
Ziarul Metropolis demarează o campanie editorială care va scoate la lumină poveştile necunoscute ale străzilor din Bucureşti şi secretele lor. Unele niciodată cunoscute, altele uitate, istoriile lor merită redescoperite.
Un articol de Monica Andronescu|17 Ianuarie 2016
Povestea neștiută a lui Magheru, bulevardul haiducului ajuns general
POVEȘTILE STRĂZILOR DIN BUCUREȘTI
În acel început de aprilie al anului 1804, în zorii altui secol, când îl aducea pe lume pe cel de-al doilea băiat al familiei, și-i dădea numele Gheorghe, într-un sătuc din Gorj, numit Bârzeiu de Gilort, preoteasa Bălașa nici nu visa că peste 200 de ani, în capitala României, numele familiei ei va fi în fiecare zi pe buzele a zeci, sute, mii de oameni.
Din căsuța parohială a familiei preotului Ion, în care a adus pe lume opt copii, nu avea cum să-și imagineze că istoria României se va lega strâns de unul dintre fiii ei și că acesta, azi uitat și pierdut în negura timpului, va da numele poate celui mai circulat bulevard al Bucureștiului de la începutul secolui 21.
În ziua aceea rece de 8 aprilie, într-o cămăruță austeră din curtea bisericii, într-o familie cu rădăcini bine înfipte în istorie, ale cărei urme pot fi găsite încă din vremea domniei lui Constantin Brâncoveanu, Gheorghe Magheru se năștea ca cel de-al doilea fiu al lui Ion și al Bălașei. Lui i-au urmat șase surori: Zamfira, Ilinca, Bălașa, Smaranda, Maria și Stana.
Așadar, o casă mică, în care greutățile au apărut foarte devreme, pentru că tatăl lor, popa Ion, moare de tânăr, lăsându-și soția să crească singură opt copii, ultima dintre fetițe fiind foarte mică la momentul morții tatălui. De altfel, și Gheorghe avea atunci doar câțiva ani, dar era deja matur… Încă înainte ca asupra lor să cadă durerea morții tatălui, băiețelul Gheorghe a trebuit să plece cu familia în pribegie, căci într-un august torid din primii ani ai copilăriei lui, turcii, sub comanda lui aga Bechir, au prădat Oltenia, incendiind și satul Bârzeiu de Gilort. Însă turcii au fost apoi prinși și omorâți de haiduci, printre ei aflându-se chiar tatăl și fratele lui mai mare.
Robin Hood se face ministru de finanțe
La nici 16 ani, intrat în ceata de haiduci în care era și fratele lui, tânărul Gheorghe Magheru deja devine vestit atunci când luptă împotriva turcilor, iar la nici 20 de ani, în 1821, ajunge comandant militar în oastea lui Tudor Vladimirescu, căruia i se alătură cu grupul lui de panduri. Cam tot pe-atunci, pe la vârsta de 19 ani, familia i-a hotărât căsătoria cu Ancuța, fiica clucerului Hagi Gheorghe Pleșoian, cea care i-a fost prima soție. Cât de multă iubire a existat între ei e o altă poveste…
Ceva mai târziu, peste câțiva ani, în timpul războiului turco-prusac, același Gheorghe Magheru primește rangul de căpitan de panduri pentru fapte extraordinare de vitejie și e decorat de țarul Rusiei cu Ordinul Sf. Ana în grad de cavaler, primind o sabie de onoare. Dar, deși contribuția lui în timpul bătăliei de la Șișești a fost esențială, el salvând, se pare, orașele Târgu Jiu și Craiova, pentru tânărul Gheorghe începea atunci un conflict care nu se va stinge până la moarte și avea să-l țină departe de armată până la 1848, cu Ion Solomon, un alt căpitan de panduri.
Episodul nu este întâmplător în biografia lui, pentru că Magheru a ieșit din armata română ca să nu fie sub ordinele lui Solomon. Conflictul se va reaprinde, ca într-un roman de aventuri, la 1848, când cei doi se vor afla pe poziții diferite: Gheorghe Magheru va fi unul dintre stâlpii revoluţiei, în timp ce Ion Solomon va fi unul din conducătorii contrarevoluţiei.
Destinul zbuciumat avea să-l poarte apoi pe Gheorghe Magheru spre cele mai importante momente din istoria României, concentrate în acea perioadă, devenind ministru de finanțe în cabinetul revoluționar din Țara Românească în anul 1848, apoi, temporar, comandant general al trupelor revoluționare din Țara Românească.
„Mă simt ferice de a muri pentru țara mea”
Haiduc cunoscut din zona Băileștiului, cu o viață mai ceva ca a lui Robin Hood, Gheorghe Magheru a străbătut treptele puterii una câte una, mergând de pe drumurile codrilor, până în cămările de taină ale Revoluției de la 1848, devenind unul dintre principalii susținători ai lui Avram Iancu. Alături de Nicolae Bălcescu, Ion Ghica și Christian Tell, care conspira împotriva prințului Bibescu, a intrat în Societatea secretă masonă Frăția. Adunarea de la Islaz, din iunie 1848, care a însemnat începutul Revoluţiei, s-a ţinut în judeţul Romanaţi, la acel moment sub conducerea lui.
gheorghe magheru1848 nu este un an zbuciumat numai în această parte a lumii. După ce a luat parte împreună cu Bălcescu la formarea guvernului revoluționar, înlăturat apoi de la putere, Gheorghe Magheru nu a renunțat la luptă, refuzând înfrângerea și declarând cu emfază: „Eu, fraților, sunt român și, ca român, mă simt ferice de a muri pentru țara mea”. Acesta este și anul celei de-a doua căsătorii, când a legitimat legătura cu Maria Caramalău, o legătură romantică, în vreme de război, într-un București în care tinerii revoluționari iubeau ca în romanele franțuzești…
În luna octombrie Magheru s-a refugiat în Transilvania, iar de acolo la Trieste și în cele din urmă la Viena, de unde a continuat să susțină cauza revoluționară și unirea principatelor. S-a întors Țara Românească în august 1857, iar în decembrie a fost ales deputat de Gorj în adunarea ad-hoc de la București. Apoi a făcut parte din Adunarea Electivă care l-a ales ca domn pe A.I. Cuza, la 24 ianuarie 1859, dar și-a continuat activitatea politică și după abdicarea lui Cuza. Pe 23 martie 1880, a murit la București, într-o zi de primăvară care semăna cu cea în care venise pe lume în urmă cu opt decenii, în încăperea aceea de la fereastra căreia se vedeau biserica și turlele ei.
Între ieri și azi…
La aproape șaptezeci de ani de la dispariția lui, în 1948, într-o Românie intrată deja sub o altă zodie, într-un București în care farmecul Micului Paris începea să apună, unul dintre cele mai importante bulevarde construite la începutul secolului 20, ca să dubleze Calea Victoriei, și care a purtat inițial numele lui Take Ionescu, avea să fie redenumit cu numele lui. De la Piața Romană și până la intersecția cu strada C.A. Rosetti, bulevardul devenit cea mai cunoscută arteră modernă a Bucureștiului a primit numele generalului Gheorghe Magheru. Aflată cam pe locul unde se află astăzi gura de metrou de la Piața Romană, statuia lui Take Ionescu a fost distrusă de comuniști, așadar vechile urme au fost șterse și numele lui Magheru a fost lipit peste.
Înapoi în timp…
Arhitecți renumiți au construit clădiri importante pe acest bulevard, care astăzi se pregătește să se tranforme într-o fantomă. La acest început de an, cele mai multe dintre ele, cele care au scăpat de-a lungul timpului fie de cutremure – cel din 1977 a fost devastator și necruțător cu istoria locului–, fie de demolările comuniste – cazul Muzeului Anastasie Simu din zona unde se află acum clădirea fostului magazin Eva –, sunt în pericol să se închidă, toate, pentru că prezintă risc seismic ridicat.
Câteva dintre construcțiile însemnate de pe Magheru, borne în timp… Blocul ARO, imobilul care a reprezentat un fel de punct de plecare al modernismului românesc, clădit la sfârșitul anilor ’20 la intersecția dintre Pictor Verona și Magheru, vizavi de Casa lui D.A. Sturdza, care azi găzduiește Librăria Cărturești. Pe lângă apartamente, clădirea avea la bază un cinematograf – Patria –, construit ceva mai târziu, la începutul anilor ’30. De asemenea, hotelul Ambasador și hotelul Lido, amblele proiectate de arhitecți celebri, precum și, „Ciclop”- cel mai mare garaj pe mai multe nivele al timpului, păstrând în el povești și secrete din perioada interbelică, în care automobilul începea să fie la mare modă. Și, nu în ultimul rând, celebra clădire în care se află Teatrul Nottara, construită de inginerul Ciulley, tatăl cunoscutului regizor Liviu Ciulei…
Suprapus peste vechea poveste a bulevardului interbelic Take Ionescu, Bulevardul Magheru și-a început propria poveste într-o lume nouă, în care rochiile de stambă ieftină începeau să ia locul eleganței de altădată, sub noul soare proletar… Comuniștii i-au considerat numele mai potrivit și i-au dat o existență nouă. Astăzi, la începutul unui nou mileniu, numele generalului Magheru este mult mai cunoscut decât povestea vieții lui.
Citiți în Ziarul Metropolis > http://www.ziarulmetropolis.ro/povestea-nestiuta-a-lui-magheru-bulevardul-haiducului-ajuns-general/
Nu a existat vreodată vreun război turco-prusac (sau prusaco-turc). Niciodată, nici după ce-a apărut Germania pe harta Europei nu a existat vreun astfel de război. Se poate folosi sintagma război turco-german referindu-ne doar la austrieci. https://uploads.disquscdn.com/images/a8025525d24949e96fc07fc9dde63aab1d83f0a84f730d9c32b60550fc64816f.jpg
(Vezi http://dspace.bcucluj.ro/handle/123456789/67059
Studii şi documente cu privire la istoria romînilor / publicate de N. Iorga. – Bucureşti : [s.n.], 1911. – 540 p. ; 24 cm. – (Studii şi documente cu privire la istoria romînilor ; 20)
Exemplarul cu cota R. 648 face parte din donaţia G. Bogdan-Duică. – Cuprinde: Scrisori ale lui Gaşpar-Vodă Gratiani şi despre dînsul înnainte de domnie ; Scrisori şi rapoarte privitoare la războiul turco-german din 1683-1699 ; Acte polone privitoare la războiul cu turcii 1620-1 ; Miscellanea ; Acte din archive austriace, privitoare la întîmplările din Ţerile noastre şi din Ardeal după moartea lui Mihai Viteazul ; Acte din alte archive în legătură cu corespondenţa austriacă precedentă )
Conflictele dintre Turcia şi Germania pot fi ilustrate de următoarele două articole:
RAZBOIUL ARHEOLOGIC DINTRE ANKARA SI BERLIN, APROAPE DE FINAL
Autoritatile germane au restituit Turciei o statuie antica a Sfinxului, ce provine dintr-un sit arheologic din aceasta tara, care a reclamat timp de mai multi ani obiectul, adapostit de un muzeu berlinez de aproape un secol, relateaza mass-media internationala. „Sfinxul de la Bogazköy a revenit pe meleagurile noastre dupa un interval de 95 de ani. Acest obiect vechi de peste 3.000 de ani a fost restituit”, a anuntat recent ministrul turc al Culturii, Ertugrul Günay.
Statuia Sfinxului, care dateaza din epoca bronzului, a fost descoperita de arheologi germani in fosta capitala hitita Hattusha, in prezent Bogazköy, la est de Ankara. Din 1915, ea a fost adapostita de Muzeul Pergamon din Berlin. Obiectul va fi expus in zona de provenienta, dupa o serie de lucrari de conservare la Istanbul, a precizat Ertugrul Günay.
Prietenie germano-turca
La randul sau, ministrul german al Culturii, Bernd Neumann, a anuntat ca Sfinxul va fi restituit Turciei in semn de „bunavointa” si in numele „prieteniei germano-turce”. Inca din luna martie 2011, Neumann a lasat sa se inteleaga ca restituirea va avea loc, dupa ce omologul sau turc a amenintat ca, in caz contrar, va interzice arheologilor germani sa mai faca sapaturi in Turcia.
Germania are o lunga traditie de a face sapaturi arheologice in tarile mediteraneene. Muzeul Pergamon din Berlin a fost construit, incepand din 1910, pentru a adaposti frescele din altarul de la Pergamon, in prezent Bergama, din Turcia occidentala, descoperite intre 1878 si 1886.
https://uploads.disquscdn.com/images/63f2a4519ab2e7c5d441857c0e828441d5808934b4467a3bc6141d6308954d49.jpg
31 IULIE 2011
sursa : http://karadeniz-press.ro/razboiul-arheologic-dintre-ankara-si-berlin-aproape-de-final/
sau
ARHIVELE THATCHER, MUNIțIE ISTORICĂ PENTRU UN RĂZBOI LA ZI
PLANUL SECRET DE ÎNJUMĂTĂțIRE A TURCILOR DIN GERMANIA
Desecretizarea unor documente din arhiva fostului premier britanic Margaret Thatcher a scos la iveală, între altele, și înregistrările convorbirilor pe care aceasta le-a avut cu fostul premier german Helmut Kohl, în 1982 • Planul secret al lui Kohl de a debarasa Germania de cel puțin jumătate din imigranții turci, considerându-i neintegrabili, are, astăzi, efectul unei bombe cu detonare întârziată • Premierul turc Erdogan le-a transmis turco-germanilor să se integreze fără să se lase asimilați
Geografia a făcut ca, de-a lungul istoriei, turcii și germanii să nu se înfrunte prea des în războaie directe, deși ambele națiuni s-au dovedit a fi beligerante și expansioniste. Totuși, ultima jumătate de secol a făcut să se nască un altfel de front turco-german, cel care îi pune față în față pe cetățenii germani cu imigranții turci și cu urmașii acestora. De la zecile de mii de muncitori turci „invitați” în Germania postbelică – celebrii „Gastarbeiter”, care trebuiau să pună umărul la renașterea Germaniei din ruinele celui de-al II-le Război Mondial – s-a ajuns astăzi ca numărul turco-germanilor să se învârtă în jurul cifrei de patru milioane.
În dialogul său secret cu Margaret Thatcher, creștin-democratul Kohl își justifica planul de a scăpa de turcii din Germania prin incapacitatea acestora de a se integra culturalmente, și menționa „căsătoriile aranjate și munca la negru.” Ironia sorții a făcut ca la niște ani după aceste evaluări, mai precis în anul de grație 2000, fiul său Peter să se însoare cu o turcoaică. Poate de aceea și discursurile în chestiunea turco-germană ale politicianului pensionar, astăzi în vârstă de 82 de ani, să se mai fi îndulcit peste vreme.
https://uploads.disquscdn.com/images/a39396f4f79d6f997ca20cb3fa99d1f1802b63dac59ef4327998ec71cd6a5adb.jpg
Două doamne de fier
Documentele desecretizate, care au fost făcute publice chiar pe 1 august, conțin mai multe informații inedite din perioada guvernării lui Margaret Thatcher, prima femeie premier din Marea Britanie, cea supranumită „Doamna de fier.” Pentru germani și pentru turco-germani, însă, cele mai importante par a fi aserțiunile lui Kohl, care și astăzi, la peste 30 de ani de la momentul rostirii lor, se dovedesc extrem de actuale și nu fac decât să alimenteze fobiile cetățenilor germani și ale comunității turce. Aceste dialoguri dezgropate nu sunt nesemnificative nici în perspectiva alegerilor generale care vor avea loc în Germania, în septembrie. După cum se știe, la fel ca Helmut Kohl, nici urmașa acestuia – atât la președinția creștin-democraților cât și la funcția de premier – actuala „doamnă de fier” a politicii internaționale, Angela Merkel, nu este un mare partizan al integrării Turciei în UE.
Integrarea necondiționată sau repatrierea plătită
Pe 28 octombrie 1982, la numai patru săptămâni de la preluarea funcției de premier al Germaniei, Helmut Kohl o primea pe Margaret Thatcher la Bonn, capitala fostei RFG. În prezența doar a câte unui consilier, Kohl i-a împărtășit lui Thatcher planul său ca în cei patru ani de mandat să facă în așa fel ca măcar jumătate din turcii aflați în Germania la vremea respectivă să poată fi repatriați. Motivul ar fi fost că spre deosebire de portughezi, italieni sau chiar est-asiatici, turcii „nu sunt integrabili.” „Este o ciocnire a civilizațiilor,” s-a exprimat Kohl. „Nu se pot depăși barierele culturale, fie că sunt incapabili, fie că nu doresc să accepte condiționările.”
Soluția lui Kohl era să-i plătească să plece. Într-adevăr, în 1983, Parlamentul German a aprobat acordarea unei sume de bani tuturor turcilor care sunt de acord să se repatrieze, anume 10.500 de mărci. Măsura s-a dovedit a fi un eșec: din cei 1,5 milioane de turci aflați la vremea respectivă în Germania doar 100.000 au acceptat oferta.
Își masacrează caprele în cadă
Măsura radicală a lui Kohl pornea de la o realitate socială îngrijorătoare. La începutul anilor `80, criza marca profund economia germană – se înregistrau cca 2 milioane de șomeri – și atitudinea xenofobă atinsese cote maxime. Sondajele vremii arătau că peste 60% dintre germani își doresc să scape de străinii din țara lor. Evident că politicienii căutau să capitalizeze pe aceste tendințe. „Niciun turc nu mai trebuie să ne treacă granița,” a rostit în 1982, marele politician social-democrat Helmut Schmidt, predecesorul lui Kohl în funcția de prim-ministru, iar șeful de cabinet al acestuia, Hans-Jürgen Wischnevski, nu s-a sfiit să-i descrie pe musulmani ca fiind cei care „își masacrează caprele în cadă.”
Măreața Turco-Germanie
Mulți dintre etnicii turci se plâng astăzi că, deși au căpătat cetățenia germană și vorbesc perfect limba de adopție, sunt discriminați în continuare ca străini. Eroul acestora este popularul premier turc Recep Tayyip Erdogan, despre care un membru al comunității turce din Germania a declarat literalmente că „poate să o facă pe Merkel să ne accepte ca parte a societății germane. El este salvatorul nostru!” De altfel, Erdogan a transmis permanent mesaje „compatrioților” din Germania, cerându-le să se integreze, să devină doctori și profesori, dar să nu se lase asimilați. „Nimeni nu are dreptul să ne priveze de cultura noastră,” este convingerea lui Erdogan.
„Vă numesc muncitori în vizită, străini, turco-germani. Nu are importanță cum vă spun: voi sunteți concetățenii mei, prietenii mei, frații și surorile mele!”, „Sunteți parte din Germania, dar sunteți și parte a măreței Turcii. Și Turcia este mândră de voi!,” sunt alte mesaje pentru turcii din Germania ale puternicului lider de la Ankara, cel care i-a spus în februarie lui Merkel că islamofobia ar trebui tratată la fel ca antisemitismul.
11.08.2013
sursa: http://www.ziuanews.ro/dezvaluiri-investigatii/planul-secret-de-injumatatire-a-turcilor-din-germania-100777
Conflictul cu Ion Solomon este legat de Bătălia de Sisesti din septembrie 1828 (din vremea războiului ruso-turc și nu prusaco turc) care a condus armata pandurilor împotriva otomanilor. Ar fi fost o înfrângere decisiva, în condițiile în care Solomon fugise din lupta, dacă nu era intervenția lui Magheru care a permis retragerea ordonata a pandurilor spre Tg. Jiu.