Documentele de la care plecăm

20 – 23 Ianuarie 1941 „Prima încercare de revoluție comunistă din România” (I)

„Prima convenție de colaborare între comuniști și regimul ANTONESCU s-a încheiat pe 11 ianuarie 1941, prin mijlocirea Servicului Secret de Informații – SSI, reprezentat de comisarul POPOVICI și de CONSTANTIN DAVID, care reprezenta Partidul Comunist din România (PCdR). Prin această convenție, Partidul Comunist se angaja să participe la evenimentele din 2-23 ianuarie 1941 prin acțiuni anarhice în cartierele evreiești, alături de polițiști, derbedei și hoți. Comuniștii și-au respectat angajamentele, aducând astfel, o importantă contribuție la consolidarea regimului Antonescu, cu această ocazie. Participarea comuniștilor la devastarea cartierelor evreiești din 20-23 ianuarie 1941 este, însă, și astăzi un „tabu” pentru istoria PCR. Și nu înțelegem de ce.” (Vladimir Alexe, în „România liberă” din 3 septembrie 2003)

„Partidul Comunist a trimis la Moscova un raport despre modul cum s-au desfășurat evenimentele în legătură cu rebeliunea și devastările magazinelor, arătând că aceasta poate fi considerată ca o primă încercare de revoluție din România (s.n.) cu sprijinul partidului, întrucât majoritatea Corpului Muncitoresc Legionar sunt aderenți de stânga.”  (Din volumul de documente publicat de Arhiva Națională sub titlul Partidul Comunist din România în anii celui de al Doilea Război Mondial din 1939-1944, București 2003)

***

1. Documentele de la care plecăm

În „România liberă” din 3 septembrie 2003 s-a publicat articolul Convenţiile secrete de colaborare dintre comunişti şi regimul Antonescu din 1941 semnat de cunoscutul publicist VLADIMIR ALEXE, pasionat investigator al subteranelor din istoria noastră recentă. Un text de o valoare excepţională pentru istoriografia noastră, dar şi pentru viaţa publică românească, deoarece dezvăluirile făcute de VLADIMIR ALEXE sunt decisive pentru o evaluare corectă a fenomenului legionar, fenomen istoric care a implicat destinul a sute de mii de români, dacă nu chiar mai mulţi… Personal, am aşteptat cu sufletul la gură replica istoricilor „holocaustizanţi”, a acelor publicişti care jură pe realitatea crimelor „de la Abator”, din Transnistria şi alte …locaţii. Aşteptare zadarnică, tăcerea acestor istoriografi fiind sinonimă cu recunoaşterea evidenţei: dezvăluirile făcute de VLADIMIR ALEXE sunt corecte, corespund adevărului…  Considerăm că din momentul publicării acestui text, a acestui document, nimeni nu mai are dreptul să-i acuze pe legionari în termenii în care a făcut-o până acum:

„Convenţii secrete de colaborare
Deşi istoria PCR include numeroase “pete albe” – sau fapte asupra cărora se păstrează tăcere în mod intenţionat – , colaborarea comuniştilor cu regimul ANTONESCU s-a materializat prin două convenţii secrete încheiate în 1941. Colaborarea aceasta, subliniem, a fost posibilă datorită efectelor pactului MOLOTOV – RIBBENTROP, care a funcţionat între 1939 şi 1941. Prima convenţie de colaborare dintre comunişti şi regimul ANTONESCU s-a încheiat pe 11 ianuarie 1941 prin mijlocirea Serviciului Secret de Informaţii – SSI, reprezentat de comisarul PETROVICI, şi de CONSTANTIN DAVID, care reprezenta Partidul Comunist din România (PCdR). Prin această convenţie, Partidul Comunist se angaja să participe la evenimentele din 20-23 ianuarie 1941 prin acţiuni anarhice în cartierele evreieşti alături de poliţie, derbedei şi hoţi. Comuniştii şi-au respectat angajamentele, aducând astfel o importantă contribuţie la consolidarea regimului ANTONESCU cu această ocazie. Participarea comuniştilor la devastarea cartierelor evreieşti din 20-23 ianuarie 1941 este însă şi azi un „tabu” pentru istoria PCR. Şi nu înţelegem de ce.”
E simplu de ce: la data aceea conducerea şi structura PCdR era alcătuită aproape numai din evrei, astfel că „participarea comuniştilor la devastarea cartierelor evreieşti” înseamnă de fapt „participarea evreilor la devastarea cartierelor evreieşti”! Nu atât pentru comunişti devine tabu acest subiect, cât mai ales pentru comunitatea evreiască, pentru liderii acesteia, care ar fi trebuit de multă vreme să dea socoteală în faţa conaţionalilor lor evrei şi în faţa concetăţenilor lor români pentru târgul criminal încheiat în ianuarie 1941.. Încă nu este târziu să li se ceară socoteala măcar celor care menţin şi azi interdicţia asupra dezvăluirii acestui trist complot…
În completarea documentului de mai sus, alte două documente, cel puţin la fel de „extraordinare”, de interesante, publicate în volumul Partidul Comunist din România  în anii celui de al II-lea Război Mondial 1939-1944, Bucureşti 2003, Arhivele Naţionale din România: mai întâi documentul numerotat 34, o „notă informativă întocmită de către Direcţia Siguranţă, cu privire la atitudinea comuniştilor români în timpul rebeliunii legionare”, datată 27 ianuarie 1941, din care cităm prima frază: „Conducătorii mişcării clandestine comuniste, comentând versiunea (s.n.) că elementele comuniste ar fi participat la rebeliunea din zilele de 21, 21 şi 23 ianuarie a.c., afirmă că nu corespunde realităţii.” Aşadar, la câteva zile după „rebeliunea legionară” prin Bucureşti circula o versiune care a fost ulterior ascunsă cu grijă de autorităţile româneşti, nu cumva să mai treacă prin mintea cuiva ideea că în rebeliunea legionară a fost amestecat şi Partidul Comunist din România, partid la acea dată alcătuit aproape exclusiv din evrei.
Pe aceeaşi pagină, 172, sub numărul 35, este publicată o altă „notă informativă”, „cu privire la influenţa comuniştilor în Corpul muncitoresc legionar”. O reproducem în intregime: „Partidul comunist a trimis la Moscova un raport despre modul cum s-au desfăşurat evenimentele în legătură cu rebeliunea şi devastările magazinelor, arătând că aceasta poate fi considerată ca o primă încercare de revoluţie în România cu sprijinul partidului (s.n.), întrucât majoritatea membrilor Corpului Muncitoresc Legionar sunt aderenţi de stânga, putând fi captat însuşi conducătoruil muncitorilor, avocatul Groza Dumitru, care a pus în mişşcare întreg Corpul Muncitoresc.” Aşadar, la câteva zile după rebeliune, conducerea (evreiască) a Partidului Comunist din România se adresa Moscovei, prezentându-le tovarăşilor sovietici felul cum se desfăşurase acţiunea pentru care comuniştii evrei din România primiseră de la PCUS un sprijin atât de substanţial. Ei bine, după cum se vede, comuniştii evrei de la Bucureşti se laudă cu cele petrecute la 20-23 ianuarie 1941, ispravă pe care şi-o atribuiau integral şi pe care o prezentau, nici mai mult, nici mai puţin, ca pe „o primă încercare de revoluţie în România cu sprijinul partidului”. Repet sintagma lămuritoare: „cu sprijinul partidului”.
Care partid? …Aici documentul este uşor echivoc, şi avem de ales între două răspunsuri posibile: Partidul Comunist din România sau PCUS, Partidul Comunist din Uniunea Sovietică. Dat fiind faptul că PCdR era însă o creaţie a PCUS şi obedient întru totul acestuia, documentul nu mai este deloc echivoc…
Evident, evreii comunişti jucau cu cinism „la două capete”: pentru Moscova, de unde veneau însemnate fonduri în sprijinul „revoluţiei”, evreii comunişti din Bucureşti se împăunau cu „rebeliunea şi devastarea magazinelor”, prin care declanşaseră „o primă încercare de revoluţie” şi se declarau astfel capabili să mai facă una, victorioasă pe deplin data viitoare, iar pentru Bucureşti şi străinătate aceleaşi evenimente erau catalogate drept pogrom, drept genocid anti-evreiesc… La Moscova evreii comunişti se prezentau în postură de eroi, de revoluţionari, iar la Bucureşti se dădeau victime inocente ale barbariei legionare, româneşti. Adică, în termenii de azi, abureală pe toată linia. Adică minciună! Minciună neruşinată! Criminală! (Documentele citate sunt preluate de la Direcţia Arhivelor Naţionale, colecţia Microfilme Rusia, rola 293, c.361, respectiv c.636) (Cf. mai sus, partea I, declaraţia nr 66, a Radu lui Lecca despre Benvenisti şi „haluţimii” acestuia, care storcea bani frumoşi din Occident raportând fapte de vitejie pe frontul antifascist: „Eu nu am luat niciodată în serios asemenea afirmaţii, ştiam că au ca scop numai încasarea de bani din străinătate pentru acte de eroism imaginar. Escroci, nu eroi!” Evident, nu putea fi vorba de „o primă încercare de revoluţie, făcută cu ajutorul partidului”, căci ajutor a fost şi din partea autorităţilor de stat, al jandarmeriei etc.! Dar ceva a fost, o participare la diversiune. O diversiune clocită de liderii evrei cominternişti…)
Să mai observăm că în documentele citate, care emană de la PCdR, adică de la evreii comunişti, se vorbeşte despre „rebeliune” şi punct. Nu este numită rebeliune „legionară”, căci, conform acestor documente, ea poate fi numită mai degrabă rebeliune „comunistă” sau  „evreiască”! Mai exact spus, probabil, iudeo-comunistă… Aşadar, la 21-23 ianuarie 1941 nu a fost rebeliune legionară, ci o „primă încercare de revoluţie (iudeo-comunistă) cu sprijinul partidului (comunist din România)”! Aceasta este versiunea Partidului Comunist din România, la data de 1 februarie 1941, în raportul înaintat Moscovei…
Un alt document din epocă, pe care îl convocăm la acest ceas al lămuririi şi elucidării, sunt stenogramele şedinţelor de guvern ţinute sub „comanda” mareşalului Ion Antonescu. Mareşalul a făcut acest gest pe care numai un om profund onest şi animat de cele mai bune intenţii putea să-l facă: a dispus şi a asigurat înregistrarea tuturor discuţiilor purtate în guvern, neavând nimic de ascuns în faţa istoriei, a urmaşilor şi a lui Dumnezeu Însuşi! La câteva zile după rebeliunea iudeo-comunistă, în şedinţă de guvern, mareşalul Ion Antonescu, încă general la acea dată, face următoarea remarcă întru totul memorabilă: „Dintre evrei, nu toţi, dar 30.000-40.000 sunt periculoşi şi dovada s-a făcut cu ocazia rebeliunii, când mulţi evrei s-au asociat elementelor devastatoare din stradă. Pentru ca evreii să se asocieze acestor elemente, aceasta înseamnă că ei au fost puşi în mişcare de cineva, într-un anumit scop, şi nu puteau fi mişcaţi decât de o acţiune comunistă dirijată (s.n.)”. Aşadar, părerea lui Ion Antonescu despre evenimentele din 21-23 ianuarie 1941:  acele evenimente au avut drept componentă şi „o acţiune comunistă dirijată”, „când mulţi evrei s-au asociat elementelor devastattoare din stradă”.
Text extrem de important, din care deducem mai întâi că (1) Mareşalul nu era la curent cu înţelegerea dintre Siguranţă şi Partidul comunist. E foarte probabil că Antonescu nu a ştiut nimic despre mizerabila convenţie încheiată. De asemenea, (2) precizarea că evreii, nu toţi, ci numai 30.000 sau 40.000 sunt periculoşi pentru ordinea publică şi pentru români, în general, redă adevăratele dimensiuni ale persecuţiilor anti-evreieşti gândite şi aplicate de mareşal, care au urmărit să lovească numai în „evreii periculoşi”, nu puţini, dar nici toţi propriu-zis. Astfel că, atunci când, în tensiunea demonstraţiei, îi acuzăm pe evrei de una sau de alta, prin „evrei” se înţelege în mod curent câteva procente, cât reprezentau cei 40.000 de evrei „periculoşi” din totalul de evrei trăitori la acea dată în România. Mareşalul avea toate posibilităţile să afle cu certitudine despre numărul mare de evrei care „s-au asociat elementelor devastatoare din stradă”. Astfel că (3) mareşalul Ion Antonescu devine şi el un martor, poate cel mai important, în legătură cu participarea evreilor la rebeliunea …legionară. De remarcat că atributul „legionară” nu apare nici la Ion Antonescu…
Aşadar, se adună la un loc şi converg spre acelaşi înţeles (1) zvonurile publice, adică „versiunea” care circula prin Bucureşti imediat după rebeliune, (2) documentele emanate de la Partidul Comunist din România, care la acea dată era majoritar evreiesc – de aceea nici nu se numea român(esc), ci din România, (3) declaraţia oficial consemnată a lui Ion Antonescu, conducătorul statului, şi, vom vedea mai jos, (4) mărturia, mai mult sau mai puţin involuntară a lui Matatias Carp, cuprinsă în Cartea Neagră a sa. Iar înţelesul, acelaşi, este că la rebeliunea legionară evreii au participat, dar nu ca victime, ci ca forţe combatante mascate, ascunse sub o identitate falsă.
Să mai observăm că despre victimele evreieşti, adică despre acele 120 de cadavre puse în sarcina legionarilor, nu se prea vorbeşte…
Povestea cu cei 120 de evrei ucişi de legionari se împiedică în multe neconcordanţe, dar mai ales într-un detaliu de comportament post mortem al …celor rămaşi în viaţă, evreii rude şi prieteni ai celor ucişi, sau lideri ai comunităţii, care nu au făcut nici cel mai mic demeres pentru ca autorităţile să-i identifice pe (legionarii) asasini. Deşi după „rebeliune” au fost arestaţi, judecaţi şi condamnaţi mii de legionari, niciun legionar, nici unul măcar, nu a fost anchetat sau judecat ori condamnat pentru uciderea vreunuia dintre cei 120 de evrei. Comportamentul este cu totul nefiresc, aberant din toate punctele de vedere, şi cere o explicaţie pe care eu, unul, am solicitat-o în nenumărate rânduri, inclusiv de la defunctul Nicolae Cajal. Comunitatea Evreiască din România este datoare, obligată chiar, ca măcar acum, când este tot mai des contestat „pogromul” de la Bucureşti, să explice faptul ciudat că nici măcar după instalarea la putere a evreilor comunişti nu s-a făcut o anchetă (1) pentru a se lămuri în ce condiţii au murit cei 120 de evrei şi (2) pentru a fi pedepsiţi criminalii. Ancheta nu s-a făcut, dar de pedepsit au găsit ei pe cine să pedepsească: pe legionari. Eternii vinovaţi, eternii criminali! De ce nu s-a făcut nicio anchetă judiciară? Tocmai pentru a nu se descoperi adevărul, atât de favorabil legionarilor şi atât de incriminant pentru adversarii lor. Demonizaţi de întreaga mass media, de nenumăraţi mercenari ai scrisului, ai cinematografiei, legionarii au ajuns la un moment dat să fie condamnaţi la ani grei de temniţă numai pentru faptul că au făcut vreodată parte din Mişcarea legionară. Nu pentru vreun gest sau vreo faptă, ci numai pentru apartenenţa politică. Iar dacă ţinem seama de faptul „nu există familie de români în care să nu fi fost o rudă măcar legionar”, vom înţelege că acuzaţiile atât de grave la adresa legionarilor îi vizează practic pe toţi românii!
În vastul şi criminalul scenariu al demonizării legionarilor, punctul forte al rechizitoriului împotriva legionarilor l-a constituit „pogromul de la Bucureşti”, şi încununarea sa prin măcelul „de la Abator”. Amândouă aceste episoade au fost înscenate, printr-o diversiune destul de prost regizată,  nefiind niciodată confirmate în justiţie.

Ion COJA