Acest text, scris în urmă cu 30 de ani, când nimeni nu auzise de unul Lucian Boia, se potrivește azi și ca un răspuns la teoriile individului care face tot ce poate pentru a scandaliza publicul românesc și pentru a face plăcere publicului revizionist unguresc. Aud că fragmente din textele sale au ajuns în manualele de istorie din țara vecină și prietenă, că îi sunt traduse cărțile cu o grabă atotgrăitoare. Completând astfel impresionanta bibliotecă anti-românească atât de bogată, gospodărită de istoricii din echipa lui Robert Roesler. Din siajul acestuia, cum au zis unii comentatori mai inspirați. Lipseau din această bibliotecă lucrările unor istorici români care să susțină tezele patronului spiritual al istoriografiei maghiare. Acum, grație lui Lucian Boia, această carență este acoperită!…
Textul de mai jos a figurat în cartea Transilvania Invincibile Argumentum, publicată în 1990, pe care sper s-o retipăresc pentru „la anul”! Nu aștept un răspuns de la Lucian Boia. Datoria sa era să cunoască acest text atunci când s-a apucat să gloseze iresponsabil pe marginea istoriei noastre. Voi relua tezele mai jos prezentate pentru a fi mai explicit pentru publicul de azi.
*
Cum au „boicotat” românii istoria
În încercarea de a da o formă public acceptabilă resentimentelor lor antiromâneşti, şi anume forma de teorie şi teză istorică, ştiinţifică, istoricii maghiari şi-au aflat punctul de plecare şi de reazem al eşafodajului de pretexte şi de argumente în faptul, bine cunoscut, că ne lipsesc documentele scrise care să ateste prezenţa românească în nordul Dunării o lungă perioadă de timp, aproape un mileniu: de la retragerea aureliană, până în secolul al XIII-lea. Pentru unii istorici români, mileniul acesta ar fi ceva mai scurt: de numai cinci-șase secole… Că e de zece secole sau de cinci, mileniul nostru de „tăcere” tot mileniu rămâne! Un “mileniu” în care documentele istorice nu menţionează prezenţa românilor în teritoriile nord-dunărene!
Istoricii maghiari propun auditorului lor un raţionament foarte clar: dacă documentele vremii (acte de cancelarie, cronici istorice, note de călătorie etc.) nu înregistrează prezenţa românilor la nord de Dunăre, asta ce poate să dovedească altceva decât absenţa românilor din aceste ţinuturi? Pentru cititorul obiectiv, adică acel cititor care nu ştie absolut nimic în legătură cu cele discutate, raţionamentul maghiar este clar şi foarte convingător. Şi, într-adevăr, autorii maghiari nu se ostenesc degeaba, găsesc ei cine să-i creadă…
Pentru persoanele subiective, care, adică, mai ştiu câte ceva – condiţia onestităţii presupunem că se respectă de toată lumea – obiecţia maghiară stârneşte la rândul ei câteva întrebări, nevoia unor precizări.
Mai întâi, cât sunt de numeroase documentele care, prezentând starea de lucruri din nordul Dunării, nu-i pomenesc pe români? De asemenea, trebuie precizat, despre documentele existente, cât sunt de temeinice, ce şanse există ca ele să fi înregistrat starea reală de lucruri, situația completă? În ce măsură ele, în parte sau toate la un loc măcar, aceste texte pot fi interpretate ca o dare de seamă asupra Daciei, în întregimea acesteia, atât pe verticala timpului, cât şi pe orizontala spaţiului?
Răspunsul la aceste întrebări e de natură să descurajeze pe orice onest roeslerian (cei doi termeni nu sunt definitv incompatibili!), dar până acum nici unul dintre roeslerieni nu a depus armele: documente care să prezinte starea de lucruri din nordul Dunării nu prea avem! Lipsesc documentele (scrierile) care să-şi propună o descriere a lumii din nordul Dunării. Cele care există şi, în lipsa altora mai bune, contează ca sursă de informaţii, sunt şi aşa foarte, foarte puţine. În plus, ele sunt departe de a oglindi lumea nord-dunăreană, de a da seama asupra întocmirilor omeneşti din Dacia. Izvoarele istorice scrise, din care constatăm că lipsesc românii, fac doar fugare referinţe la evenimente petrecute în Dacia la mare distanţă în timp şi spaţiu de autorul consemnării. Scriitorii bizantini, când scriu despre ceea ce se întâmpla în nordul Dunării, se arată interesaţi de ceea ce avea atingere cu Bizanţul. Ei consemnează schimbările ce se produc în starea de lucruri nord-dunăreană, bunăoară prin apariţia vreunui nou neam migrator spre luminile Apusului, dar nu descriu starea de lucruri propriu-zisă. Ei sunt atenţi la evenimente, iar prezenţa de secole a unei populaţii autohtone nu avea un asemenea caracter, nu avea nimic spectaculos, senzaţional.
Dacă urmaşii coloniştilor romani nu s-au retras în sudul Dunării, persistenţa lor în Dacia vreme de un mileniu, mileniul migraţiei popoarelor, e verosimilă numai prin acomodarea la condiţiile de existenţă şi supravieţuire noi. Renunţarea la o viaţă urbană, părăsirea oraşelor, spre care erau atraşi barbarii migratori prădalnici, constituia una din primele acţiuni de adaptare la aceste condiţii. Or tocmai modul de viaţă care e de presupus că putea asigura supravieţuirea unei populaţii autohtone este modul de viaţă ce explică şi incapacitatea cronicarilor bizantini de a remarca prezenţa unei populaţii autohtone în Dacia. Folosesc termenul incapacitate, căci despre aşa ceva este vorba când un cronicar, un istoric, deci, furat de întâmplările mărunte, de suprafaţă, nu vede mai în adâncul lucrurilor, adevăratul miracol ce se petrecea în acele vremuri: statornicia unei populaţii autohtone la nordul Dunării, devenirea ei ca popor, cel mai numeros popor din această parte a lumii!
Evenimentele petrecute în Dacia, aşa cum sunt povestite de cronicarii din vechime, în mod logic şi fatal nu-i puteau avea ca protagonişti pe autohtoni. Cronicarii bizantini nu arată nici o urmă de interes pentru lumea de dincolo de Dunăre, din Dacia, din punct de vedere sociologic, cum am zice noi azi. Dimpotrivă, dacă ar exista o descriere, chiar vag amănunţită, a locurilor şi a locuitorilor din nordul Dunării, făcută de cineva care a cunoscut nemijlocit această lume, iar din descrierea acestuia dacă ar lipsi numele românilor, atunci da!, s-ar cădea să cădem pe gânduri şi pe capul românilor spunându-le că sunt venetici în ţara lor!
Din păcate însă, o asemenea descriere nu există. Cel puţin după ştiinţa noastră. Deci, recomand preopinenţilor noştri să caute bine prin biblioteci şi să afle textele din intervalul mileniului cu pricina în care era de aşteptat să fie consemnată prezenţa românilor în nordul Dunării. Nu cerem actele referitoare la vreun recensămînt al populaţiei, dar măcar câteva acte de cancelarie ori însemnări de călătorie care să privească populaţia din nordul Dunării! Căci, mai corect e să se spună nu că românii lipsesc din documentele vremii, ci că lipsesc documentele despre lumea şi starea de lucruri din nordul Dunării, din ţinuturile în care, foarte probabil, locuiau românii.
Opoziţia pe care o fac maghiarii la ideea continuităţii româneşti în Dacia mai ridică, din partea persoanelor cu o judecată “subiectivă”, şi altă obiecţie: dacă absenţa românilor din documentele referitoare la nordul Dunării ne îndreptăţeşte să-i situăm pe români în sudul Dunării, atunci cum se face că nici despre prezenţa lor în sud nu avem atestări mai concludente?! După aceeaşi logică, ei lipseau şi din sudul Dunării. Căci aceasta este situaţia, situaţie despre care istoricii maghiari uită, de obicei, să mai sufle măcar o vorbă: în documentele vechi, românii din sudul Dunării nu sunt pomeniţi nici ei vreme de o jumătate de mileniu şi mai bine. Primele atestări ale vlahilor din sudul Dunării apar, după o “tăcere” de câteva veacuri, abia în secolul al XI-lea!
Unde erau românii, dacă lipseau şi din nordul, dar şi din sudul Dunării?…
Probabil că românii care azi sunt în nordul Dunării se aflau pe-atunci în sudul Dunării, drept care documentele nu-i consemnează în Dacia, iar cei ce azi se află în sud s-au aflat pe durata “mileniului” în nordul Dunării, de aceea nu pot fi aflaţi în documentele istorice privitoare la evenimentele petrecute în perimetrul pur balcanic, sud-dunărean! Altă explicaţie nu e posibilă dacă vrem să susţinem mai departe teza roesleriană…
Sudul Dunării înseamnă, pentru vechime, pentru mileniul care ne interesează, o lume, în comparaţie cu cea nord-dunăreană, mult diferită: a aparţinut aproape întotdeauna unui organism politic de tipul statului, fiind deci administrat într-un anumit cadru politic, juridic. Documentele despre lumea din acest sud al Dunării sunt mult mai numeroase şi mai bogate în detalii. Şi cu toate acestea, vreme de sute de ani, vreo şase, aceste documente nu-i amintesc pe românii din sudul Dunării. Motivele care i-au făcut pe cronicarii bizantini (căci la ei ne e toată nădejdea, în principiu) să nu-i consemneze pe românii din sudul Dunării sunt cu atât mai valabile în ceea ce-i priveşte pe românii din nordul Dunării. Adică nu ne mai mirăm că i-au pomenit aşa de rar pe aceştia, dacă pe cei din sudul Dunării abia îi amintesc, extrem de rar! Prezenţa românilor în sudul Dunării constituind o realitate arhicunoscută cronicarilor bizantini, e de înţeles că aceştia vor fi înregistrat în acelaşi fel şi prezenţa românilor în nordul Dunării, neacordându-i nici un interes, căci ei nu fac monografii, ci consemnări de evenimente. Ale acelor evenimente legate în vreun fel de grijile şi preocupările curţii imperiale.
Sursele bizantine şi cele latine ale vremii nu fac nicio menţiune, bunăoară, asupra structurii etnice a statului bulgar, pe care-l numesc astfel, bulgar, după clanul turanic stăpânitor. Nici măcar asupra populaţiei slave majoritare, care avea să dea caracter slav poporului bulgar, nu se face vreo menţiune. Ce concluzie se poate trage din aceste observaţii? Una singură cu mare certitudine: valoarea documentelor de care dispunem este extrem de mică, ele nereuşind să ne dea o imagine a vieţii, a realităţii trăite de odinioară.
Despre români, din aceste documente, nu putem trage nicio concluzie cu privire la locul unde se aflau! Nimic nu ne poate determina să-i excludem de la o viaţă în nordul Dunării. Dar ne alegem în schimb cu o întrebare la care nu va fi simplu să aflăm un răspuns: ce viaţă au putut duce românii în nordul Dunării, vreme de un mileniu, de au supravieţuit scurgerii prin Dacia a puhoaielor umane dezlănţuite în migraţia ce-a dat peste cap rosturile Europei moştenitoare a Romei antice?
Istoricii, români şi străini, ce au meditat asupra acestui fapt excepţional care este salvarea Daciei romanizate ca insulă de latinitate, au imaginat cam cu toţii aceeaşi strategie a populaţiei autohtone: retragerea localnicilor din calea migratorilor. Retragerea în ascunzişurile pădurilor, şi-n văile munţilor, relieful variat al Daciei permiţându-le, de minune, să evite contactul nedorit cu barbarii. Pentru această ipoteză e greu de aflat vreo adeverire după metodele clasice ale istoriografiei. Dar pentru cine are ocazia să cunoască îndeaproape realitatea românească, şi în primul rând limba şi folclorul românesc, precum şi corolarul acestora care este sufletul românesc, nu se poate să nu vadă că-n alcătuirea acestora se fac bine simţite urmele, amintirea ori pur şi simplu expresia unei adânci solidarităţi dintre neamul românesc şi natura acestor ţinuturi, cu codrul şi muntele îndeosebi. Folclorul slovac consemnează și el această solidaritate.
Nu pretindem nimănui să ia în consideraţie acest argument. Dar îl oferim celor ce, de bună credinţă fiind, vor să înţeleagă dacă şi cum a fost posibil “miracolul românesc”.
Lucrurile se leagă între ele foarte strâns: condiţiile în care e de imaginat că au putut românii supravieţui sunt capabile să explice totodată şi “tăcerea” documentelor istorice, inclusiv puţinătatea atestărilor arheologice (am zis puţinătatea, iar nu absenţa!), ca şi anumite fapte de limbă pe care o interpretare simplistă se grăbeşte a le propune ca argumente ale părăsirii acestor locuri (vezi discuţia în legătură cu toponimia românească şi absenţa cuvintelor vechi germanice). Codrul, “frate cu românul”, şi muntele i-au salvat pe români în primul rând ca spaţiu vast şi complex în care se puteau înjgheba aşezări relativ statornice, sate şi cătune, ferite de orice legătură cu veneticii nestatornici, departe de drumurile, aceleaşi, prin care puhoiul uman se scurgea spre a-şi afla astâmpărul abia dincolo de Dunăre ori chiar şi mai departe. Anumite expresii ale limbii române, o mulţime de obiceiuri și tradiții, nenumărate creaţii populare poetice, toate depun mărturie evidențiind relaţia de un tip cu totul special, nemaiîntâlnit la alte populaţii din această parte a Europei, legătura sufletească dintre român şi codru, dintre român şi munte.
În aceste condiţii, singurele în care devenea posibilă supravieţuirea, românii nu puteau dezvolta decât (1) o civilizaţie a lemnului, (2) de tip rustic, ţărănească şi păstorească, (3) o cultură orală, populară.
Pentru urmașii acelor cives romani colonizaţi în Dacia trecerea la acest mod de viaţă cât de cât străin, străin unora mai mult, altora mai puţin, nu va fi fost cine ştie cât de grea, de şocantă. Vechea civilizaţie geto-dacă era şi ea mai mult a lemnului decât a pietrei, era mai puţin a oraşului şi mai mult a satului, mai puţin a câmpiei şi mai mult a muntelui, doar despre daci autorii antici scriseseră că „inhaerent montibus”, adică „se ţin prinşi bine în munţi”, unde-şi au „ardua domus”, „locuinţa de pe înălţimi”! În secolul al XVI-lea, italianul Ascanio Centario va consemna și el că “le montagne de la Transilvania sono tutte habitate da Valacchi”… Mai aproape de zilele noastre, cântecul popular slovac va face aceeaşi constatare, în termeni mai expliciţi: “valahului îi place să trăiască la munte”! Sau mai pe româneşte, “românaşului îi place sus, la munte, la izvor”!…
Colonizarea Daciei cu acei numeroşi cives romani nu va fi putut şi nici motive n-a avut măcar să încerce a distruge acest mod de existenţă, acest tip dacic de civilizaţie care se va dovedi salvator după retragerea aureliană. Din perspectiva acestui mod de viaţă, se poate spune că romanii aduşi de Traian şi urmaşii acestora au suferit ei un proces de dacizare. Prin retragerea aureliană începe propriu-zis procesul de formare a unui popor nou, distinct de cel latin şi de toate celelalte popoare din preajma sa. La nivelul limbii se impune limba latină, primind în structura sa numeroase elemente geto-dacice, înregistrate de lingvişti ca alcătuind substratul limbii române, subordonat stratului latin. Dar la celelalte niveluri ale plămadei etnice româneşti proporţiile se mai şi inversează câteodată.
Trecerea romanilor şi a daco-romanilor la un trai de tip dacic a fost determinantă pentru naşterea poporului român şi pentru supravieţuirea sa până în vremurile când românii apar în istorie gata să şi-o asume, la momentul cel mai oportun. Căci documentele încep să-i pomenească pe români în termenii cei mai expliciţi îndată ce încetează migraţia pustiitoare a barbarilor. Vreme de un mileniu românii au supravieţuit şi atât. Nu s-au aventurat să se organizeze în formaţiuni politico-militare, să ridice cetăţi sau oraşe, oferind astfel o ţintă în plus, mai lesnicioasă, noroadelor ce porniseră la demolarea Europei, la prăduirea acesteia. Când românii se vor organiza însă politiceşte, în zorii veacului al XIV-lea (Ţara Românească) sau ceva mai târziu (Moldova), o vor face, probabil, la momentul cel mai potrivit, căci ei vor întemeia astfel două state ce nu-şi vor afla egal în jurul lor prin stabilitate politică, Ţara Românească şi Moldova fiind singurele state din această parte a Europei ce există, din vechimea acelui secol al XIV până azi, neîntrerupt! Românilor se pare că le place continuitatea în toate!…
Reiau o propoziţie mai sus enunţată: “vreme de un mileniu românii au supravieţuit şi atât”… Această propoziţie e acceptabilă numai dintr-un anumit punct de vedere, cel pentru care istoria se reduce la evenimentul politic şi militar. Românii, vreme de un mileniu, s-au retras dinaintea acestei istorii, „au boicotat-o”, fiind acest boicot, probabil, singura cale prin care se putea salva fiinţa naţională. Au amânat afirmarea acestei fiinţe pentru a o salva de la pieire. Instinctul de conservare etnică a funcţionat de minune şi nu va fi pentru ultima oară în istoria românilor. Dar ce au făcut românii în acest mileniu în care s-au retras din istoria Europei în singurătăţile codrului şi ale muntelui?
Printr-o lege a compensaţiei, care funcţionează cu o exactitate mecanică, abţinerea de la manifestarea vizibilă în exterior va fi dus la orientarea către sine, către lumea propriei fiinţe, a spiritului românesc. Retrăgându-se din calea străinilor porniţi pe jaf, omor şi cotropire, românii nu se mai puteau retrage şi din propria lor cale. Vor dezvolta, drept urmare, o civilizaţie originală, fruct al unei atitudini meditative faţă de lume, de viaţă. Meditazione, massima azione, spune un proverb italienesc. La capătul acestui mileniu de retragere din istorie, de retragere “în pustie”, în pustia munţilor şi a codrului, românii apar cu o zestre aparte: nu cu cetăţi falnice, nici catedrale semeţe, orgolioase, nu cu palate şi castele, ori cu savante universităţi şi mânăstiri, ci ca autori şi stăpânitori ai unei culturi populare extraordinar de bogată şi de interesantă, fără pereche în toată Europa!
Categoric, numai dintr-un singur punct de vedere se poate spune că “românii, vreme de un mileniu, au supravieţuit şi atât”! Privind roată în jur, vom zice şi noi că pentru o mie de ani şi mai bine ne lipsesc semnele împlinirii româneşti prin istorie, ale cărei ispite românii nu le-au cunoscut! Căci numai privind lucrurile astfel, de departe ori din negura bibliotecilor ori a străinătăţii, adică fără să-i cunoşti pe cei despre care nu te sfieşti să scrii chiar cărţi, de istorie, deci fără să cunoşti lumea românească în alcătuirea ei specifică, în adâncurile ei, ce nu pot fi scrutate decât aplecându-te asupra lor cu răbdare şi îndeaproape, numai în asemenea condiţii mileniul nostru de tăcere e un mileniu în care n-am făcut istorie!
Dar poate că am făcut altceva!… Ei bine, acest altceva s-a făcut, există, dar e mult mai greu de înţeles, de remarcat, căci nici nu se lasă uşor de văzut, cel mai adesea nu este pipăibil, nu bate la ochi, nici nu te trage de mână să-i bagi de seamă fiinţa. Ci îl descoperi încetul cu încetul, trăind viaţa măruntă, de zi cu zi, care este, la tot pasul, ca o respiraţie, marcată de semnele discrete ale unei culturi a sufletului, o cultură a sinelui, ce umple de uimire şi încântare pe orice om de bună credinţă care ajunge să ne cunoască în ceea ce este autentic şi străvechi românesc. (Vezi, printre altele, cazul lui N.Steinhardt…)
Din acest mileniu de boicot al istoriei românii ies înarmaţi pentru o viaţă socială cu o legislaţie proprie, vestitul, în tot evul mediu, jus valachicum, de care noi, cei de azi, nu ne-am priceput să ne minunăm îndestul. Şi cum să nu te minunezi când, conform acestui jus valachicum, variantă sau replică “dacizată” a dreptului roman, ni se propune, ca principiu, bunăoară, să distingem de hoţul nărăvit pe cel ce fură de nevoie şi să-l iertăm! Cel despre care se dovedeşte că a furat constrâns de condiţiile existenţei sale, pentru a se salva pe sine şi pe ai săi, copiii de acasă, să fie iertat!… Aşa glăsuieşte jus valachicum!
Ce mare victorie a spiritului se află în acest principiu!… Care victorie, a cărui împărat ori general, asupra cărei armate, asupra căror duşmani, se poate compara cu victoria repurtată astfel de români asupra duşmanului ce-l purtăm fiecare în noi, victorie consfinţită prin lege şi datină spre a se repeta cu fiecare generaţie acest principiu de drept românesc! Cine fură de nevoie, pentru a supraviețui, să fie iertat!…
În lumea toată dreptul roman este un model de logică juridică, de întruchipare a ideii de justiţie. „Adevărata cultură, spunea Tudor Vianu, constă în transformarea ideilor în sentimente”. Nu oare tocmai asta face, faţă de dreptul roman, jus valachicum al nostru? Nu vine oare acesta din urmă în completarea primului, spre a-l mlădia, organic, după marea schimbare ce se produsese în conştiinţa lumii îndată după elaborarea principiilor de drept roman, când apare şi se răspândeşte învăţătura creştinească, morala acesteia, duhul iubirii şi-al iertării între oameni, pe care românii l-au trăit mai autentic, se pare, decât oriunde în altă parte a Europei?
Mă încumet chiar să pun în balanţa unei judecăţi drepte, liberă de prejudecăţile îndătinate, două simboluri, dintre cele mai sensibile, mai accesibile: piramida, ca simbol şi împlinire a voinţei de a face istorie, de a rămâne în istorie, şi iia românească, mai puţin, chiar deloc simbol, în menirea ei firească de a înveşmânta şi de a da un plus de mândreţe trupului omenesc, dar capabilă să sugereze esenţa gestului românesc de a refuza istoria, vreme de un mileniu. Întru cât sunt comparabile iia şi piramida? Întru destul de multe, căci şi piramida acoperă un trup!… De asemenea, cu trudă se face şi una, şi cealaltă! Cu geniu! Dar al cui, în cazul piramidei? În nici un caz al celor ce, transformaţi din fiinţe umane în animale de povară, şi-au trăit viaţa de sclav împingând la bolovanii imenşi de piatră! Poţi oare despre aceşti sute de mii de oameni, a căror umanitate a fost dispreţuită şi anulată, al căror trup a fost înjosit pentru gloria unui stârv, poţi oare spune despre aceşti nefericiţi care au ridicat piramidele că au făcut istorie prin truda lor degradantă şi perfect inutilă?
Avem, aşadar, de o parte aceste monumente colosale ale dispreţului strivitor faţă de fiinţa umană şi, pe de altă parte, în celălalt taler al balanţei, uşoară ca un fulg, pânza de un cot pe care s-au adunat cu migala unor mâini îndrăgostite atâtea frumuseţi spre a-l împodobi cu ele pe omul cel mai de rând, pe tot românul! E atâta drag de viaţă şi de oameni în gestul înveşmîntării lor cu cămeşa albă ori iia înflorate ca nişte colţuri de rai, e atâta respect pentru fiinţa umană în iia şi-n toată civilizaţia românească tradiţională, adică în acea civilizaţie cu care ne-am ales în urma unui mileniu de retragere din istorie, din istoria cea bezmetică, încât nu te poţi mira îndestul de caracterul înşelător al aparenţelor după care, la prima vedere, ai fi zis că e atât de lamentabilă şi întristătoare abţinerea românească de a face istorie, vreme de un mileniu!…
Civilizaţia? Ce e civilizaţia dacă nu respectul faţă de fiinţa umană?! Cultul fiinţei umane!… Acceptând această definiţie, a cărei slăbiciune ne e greu s-o vedem, încă şi mai greu le va fi celor care, între oameni serioşi şi de bună credinţă discutând, vor pune în discuţie, vor pune la îndoială funcţia civilizatoare a românilor în spaţiul, nord sau sud-dunărean, în care s-au desfăşurat!
Românii au creat o civilizaţie proprie, extrem de originală, care a avut o mare putere de seducţie asupra altor neamuri, învecinate. O civilizaţie populară, anonimă, adică a tuturor, şi prin aceasta extrem de vie, de pătrunzătoare în sufletele oamenilor, modelându-le cu grijă, înfrumuseţându-le, înnobilându-le. Căci acesta e şi atributul esenţial al civilizaţiei româneşti: grija pentru sufletul omenesc, partea cea mai de preţ a lumii întregi! Respectul omului, ca valoare fără egal! Al omului om! Al omeniei!
Când, la sfârşitul primului război mondial, s-a discutat la Paris şi Versailles pacea europeană, clădită pe ideea de justiţie internaţională, instituită prin respectul principiului naţionalităţilor, când s-au găsit, tot atunci, contestatarii drepturilor româneşti care să se îndoiască asupra capacităţii româneşti de a crea, de a (se) civiliza, delegaţia română a pus la dispoziţia celor gata să ia în discuţie asemenea braşoave colecţia de proverbe româneşti adunate de G. Zane. Atât şi nimic mai mult! Să precizăm, pentru cei ce n-o cunosc, cum arată această colecţie: publicată între anii 1895 şi 1903 (1912), ea cuprinde zece volume, format mare, cu un total de 7.922 de pagini. Şi să ne întrebăm: în tezaurul folcloric al cărui popor european se mai poate afla ceva comparabil colecţiei Zane, colecţie pe care cercetările folclorice o dovedesc a fi… incompletă? Cu toate cele zece volume ale ei!
Au nu s-ar cuveni să vedem în mileniul de tăcere românească un motiv extrem de serios pentru a reconsidera înţelesul şi cuprinderea noţiunii de istorie? Au numele de istorie nu-l merită mai curând efortul românesc de a edifica sufleteşte omul, de a-l împodobi lăuntric şi de a-l creşte, de a-l spori spiritual, căci numai aşa omul putând aspira la o împlinire: de sine şi a sinelui?
Evident că există două istorii! Una vizibilă şi cu ochiul liber – şi, poate, de aceea, înşelătoare – de care s-au preocupat până acum îndeobşte istoriografii, axată pe ideea de eveniment, şi o altă istorie, invizibilă pentru cei pripiţi să aibă o părere, o istorie a marilor şi lentelor procese de transformare la nivelul etnic al conştiinţelor, al spiritualităţilor. Dacă vedem în om ceea ce el este, o fiinţă conştient perfectibilă, apoi trebuie să se cheme istorie tot ceea ce ţine de perfecţionarea omului în ceea ce are el specific uman: mai mult ca orice sufletul, conştiinţa de sine! Spiritul!
Mutând pe acest teren întrebarea “ce au făcut românii vreme de un mileniu, când documentele istorice nu s-au arătat vrednice(sic!) să-i consemneze?”, răspunsul devine extrem de complex şi de gingaş, dar şi inaccesibil celor deprinşi cu prejudecăţile comode, simplificatoare. Pentru ceilalţi, care ar putea înţelege un asemenea răspuns, oferim, deocamdată, rezumatul cel mai succint ce-l putem imagina ca răspuns la întrebarea de mai sus: „Ce-au făcut, deci, românii vreme de un mileniu?” Simplu de spus, poate că şi de înţeles pentru cine e făcut să înţeleagă: „Românii, vreme de un mileniu, au învăţat să-şi dea bună ziua!”… Exact aşa! Căci nu-i de colo să-i auzi, când doi oameni, doi români, îşi întretaie drumurile, chiar fără să se cunoască unul pe altul, zicându-şi:
– Bună ziua!
– Bună să-ţi fie inima!…
Oare nu e uimitor să-i doreşti cuiva să fie bun, cumsecade?! Și nu e încă și mai deosebit faptul că prin această urare ştii că-i vei face plăcere “celuilalt”, că vii astfel în întâmpinarea şi în sprijinul unui efort, pe care în lumea românească tradiţională îl făcea tot omul, efortul de a fi mai bun, mai drept, mai cinstit! Lucrul acesta este absolut uluitor!
Pe alte meleaguri, unde istorie s-a făcut cât poţi cuprinde, „Celălalt” este iadul însuşi! „L’Autre c’est l’Enfer!”… (Jean Paul Sartre, parcă).
Pe aici, pe la noi, care am boicotat istoria şi ne-am complăcut într-un „an-istorism” demoralizant pentru cei ce se lasă mai uşor amăgiţi de ceea ce văd la alţii, luând mai greu a minte la ceea ce avem noi şi alţii nu au, deci ce avem noi mai deosebit e că celălalt este nădejdea noastră de mai bine, celălalt este mai bunul decât noi înşine! Şi de aceea ni-e aşa de drag!…
Bunică-meu Stan, coborît de la munte în câmpia dobrogeană, obişnuia să se roage la icoane, seară de seară, în cuvintele: Doamne, păzeşte-mă să nu fac rău nimănui!… Şi nu era decât un oarecare econom de oi… Cioban, vreau să zic! Şi se ruga la Dumnezeu să-l apere nu de răul ce i l-ar fi putut face alţii, ci de răul ce l-ar fi putut el face, fie şi fără voia sa, altuia… Celuilalt!
Românii au avut tăria să ajungă la asemenea performanţe sufleteşti (sic!) în numai o mie de ani! Extrem de scurt interval dacă luăm aminte în jur, de jur împrejurul globului, la celelalte seminţii şi popoare, la celelalte civilizaţii! La lumea în care trăim azi!… La mileniile care au trecut și omul încă nu s-a desprins de fiară!…
*
Formula din titlul acestui capitol a fost lansată, precum se ştie, de Lucian Blaga: românii au boicotat istoria… Lucian Blaga e şi unul dintre gânditorii cei mai sensibili la existenţa şi manifestările unui fel de a fi românesc. Mai mult poate decât în alte culturi, cărturarii români cei mai de seamă s-au pronunţat în chestiunea acestui stil naţional, românesc, de cele mai multe ori pentru a-l apăra de falsificatorii cu voie sau fără voie, insensibili la autenticitatea specificului românesc. Căci acest stil de viaţă inconfundabil constituie isprava cea mai glorioasă a poporului român, dobânda binemeritată la capătul acelui vestit mileniu, mileniul de reculegere românească…
Ion Coja
Elogiul Satului Românesc – Discurs de recepţie în Academia Română
Am fost învrednicit de înalta cinste de a fi ales membru al acestei ilustre instituţii într-un moment cînd s-a procedat la o lărgire a cadrelor academice, lărgire cerută, dacă nu mă înşel, de sporul spiritual al ţării. Ales fără înaintaş, ivirea mea aici între Domniile Voastre are oarecum aspectul unei generări spontane. Trebuie să recunosc că împrejurarea aceasta mă stînjeneşte puţin, deoarece îmi răpeşte posibilitatea şi norocul, date pînă acum în chip de la sine înţeles, de a face, intrînd sub această cupolă, elogiul unui nemuritor dispărut trupeşte, dar care n-a încetat să fie prezent, graţie înfăptuirilor de o viaţă. Vă rog să-mi acordaţi totuşi potrivit obiceiului statornicit, dreptul nescăzut de a face astăzi, aici, elogiul unei alte nemuritoare prezenţe care n-a ocupat nici un scaun în această nobila incintă. Prezenţa nemuritoare la care mă refer nu e legată de nici un nume, nu rîvneşte la nici o laudă, şi e răspândită în spaţiul din preajma noastră, cît ţine întinderea împărătească a ţării. Vreau să vorbesc despre singura prezenţă încă vie, deşi nemuritoare, nemuritoare deşi aşa de terestră, despre unanimul nostru înaintaş fără de nume, despre: satul românesc.
N-aş putea rosti cuvîntul că aş fi făcut vreodată cercetări tocmai sistematice şi cu stricte intenţii monografice cu privire la satul românesc. Satul trăieşte în mine într-un fel mai palpitant, ca experienţă vie. Sunt fiu de preot – toată copilăria, o fantastic de lungă copilărie, adolescenţa, întîia tinereţe pînă la vîrsta de douăzeci şi atîţia ani, le-am petrecut, cu întreruperi impuse de nomadismul sezonier al şcolarului, la sat, sau în nemijlocită apropiere, în orice caz în necurmat contact cu satul natal. Sufletul, în straturile cele mai ascunse ale sale, mi s-a format deci sub înrîurirea acelor puteri anonime, pe cari cu un termen cam pedant m-am obişnuit să le numesc „determinante stilistice” ale vieţii colective. Ceea ce şcoala romanească sau străină au adăugat, cred că n-a putut să altereze prea mult o substanţă sufletească modelată după nişte tipare cu atît mai efective, cu cît se impuneau mai inconştient şi mai neîntrerupt. Şcoala felurită, a noastră şi uneori mai puţin a noastră, mi-a înlesnit doar disţanţarea contemplativă, care mi-a îngăduit să vorbesc cu oarecare luciditate despre realitatea sufletească a satului şi despre tiparele ei. Voi vorbi prin urmare despre satul românesc, nu ca un specialist, care şi-a potrivit în prealabil metodele în laborator şi porneşte pe urmă să examineze pe din afară un fenomen. Voi vorbi despre satul românesc din amintire trăită şi făcînd oarecum parte din fenomen. Voi încerca în puţine cuvinte să actualizez mai ales ceea ce copilul ştie despre sat şi despre orizonturile acestuia. Copilăria petrecută la sat mi se pare singura mare copilărie. Cine nu priveşte în urma sa peste o asemenea copilărie, mi se pare aproape un condamnat al vieţii (cer scuze tuturor citadinilor de faţă, pentru această afirmaţie !). Copilăria şi satul se întregesc reciproc alcătuind un întreg inseparabil. S-ar putea vorbi chiar despre o simbioză între copilărie şi sat, o simbioză datorită căreia fiecare din părţi se alege cu un cîstig. Căci, pe cît de adevărat e că mediul cel mai potrivit şi cel mai fecund al copilăriei e satul, pe atît de adevărat e că şi satul la rîndul lui îşi găseşte suprema înflorire în sufletul copilului. Există un apogeu exuberant, învoit şi baroc, al copilăriei, care nu poate fi atins decît în lumea satului, şi există de altă parte aspecte tainice, orizonturi şi structuri secrete ale satului, cari nu pot fi sezisate decît în copilărie. Cert lucru, pentru a afla ceva despre viaţa satului şi despre prelungirile ei cosmice, e greşit să iscodeşti sufletul ţăranului matur cu zarea retezată de nevoile vieţii, de mizeriile şi de cele o sută de porunci ale zilei. Pentru a-ţi tăia drum spre pleniudinea vieţii de sat trebuie să cobori în sufletul copilului. Copilăria e de altfel vîrsta sensibilităţii metafizice prin excelenţă. Şi satul, ca zărişte integrală, are nevoie de această sensibilitate pentru a fi cuprins în ceea ce cu adevărat este. Copilăria mi se pare singura poartă deschisa spre metafizica satului, spre acea stranie, şi firească în acelaşi timp, metafizică, vie, adăpostită în inimile care bat subt acoperişele de paie, şi oglindită în feţele bîntuite de soartă, dar cu ochii atîrnaţi de cer.
Mi-aduc aminte: vedeam satul aşezat înadins în jurul bisericii şi al cimitirului, adică în jurul lui Dumnezeu şi al morţilor. Această împrejurare, care numai tîrziu de tot mi s-a părut foarte semnificativă, ţinea oarecum isonul întregei vieţi, ce se desfăşura în preajma mea. Împrejurarea era ca un ton, mai adînc, ce împrumuta totului o nuanţă de necesar mister. Localizam pe Dumnezeu în spaţiul ritual de după iconostas, de unde îl presimţeam iradiind în lume. Nu era aceasta o poveste, ce mi s-a spus ca multe altele, ci o credinţă de neclintit. Făceam o tranşantă deosebire între „povesteapoveste” şi „povestea adevărată”. Topografia satului era plină de astfel de locuri mitologice. La fiecare pas perspectivele se adînceau şi se înălţau. Tinda vecinului, totdeauna foarte întunecoasă, era fără doar şi poate, un loc în care, cel puţin din cînd în cînd, şi mai ales Dumineca, se refugia diavolul. Nu am încercat într-o zi, cu alţi douăzeci de copii, toţi pătrunşi de fiorii unui sfînt război, să-l izgonim stîrnind cu fel şi fel de unelte nişte zgomote ca de trib african ? – Undeva lîngă sat era un sorb ; convingerea noastră era, că acel noroi fără fund răspunde de-a dreptul în iad de unde ieşeau şi clăbucii. Trebuie să te transpui în sufletul unui copil, care stă tăcut în marginea sorbului, şi-şi imaginează acea dimensiune „fără fund”, ca să ghiceşti ce poate însemna pentru om o geografie mitologică. Iar în rîpa roşie, prăpăstioasă, din dealul viilor, sălăşluia aievea un căpcăun. Satul era astfel situat în centrul existenţei şi se prelungea prin geografia sa de-a dreptul în mitologie şi în metafizică. Acestea alcătuiau pervazul natural şi de la sine înţeles al satului. Satul există în conştiinţa copilului ca o lume, ca unica lume mult mai complex alcătuită şi cu alte zări, mai vaste, decît le poate avea un mare oraş, sau metropolă, pentru copiii săi. Atingem cu aceasta deosebirea esenţială dintre „sat” şi „oraş”. Satul nu este situat într-o geografie pur materială şi în reţeaua determinantelor mecanice ale spaţiului, ca oraşul ; pentru propria sa conştiinţă satul este situat în centrul lumii şi se prelungeşte în mit. Satul se integrează într-un destin cosmic, într-un mers de viaţă totalitar dincolo de al cărei orizont nu mai există nimic. Aceasta este conştiinţa latentă a satului despre sine însuşi. Îndrăznesc să fac afirmaţia, fiindcă aşa e înţeles şi trăit satul, în apogeul copilăriei, vîrsta care singură posedă perfectă afinitate cu modul existenţial al satului.
Să privim în schimb oraşul. Copilul se pierde aici părăsit de orice siguranţă. La oraş conştiinţa copilului e precoce molipsită de valorile relative ale civilizaţiei, cu care el se obişnuieşte fără de a avea însă şi posibilitatea de a o înţelege. Cred că nu exagerez spunînd că la oraş copilăria n-are apogeu ; oraşul taie posibilităţile de desvoltare ale copilăriei ca atare, dînd sufletelor de grabă o îndrumare bătrînicioasă. La oraş copilul este în adevăr „tatăl bărbatului”, adică o pregătire pentru vîrstele seci! La sat copilăria e o vîrsta autonomă, care înfloreşte pentru sine. Omul crescut la oraş parvine să înţeleagă sau să se prefacă a înţelege cauzalităţile împrejmuitoare, dar el nu face personal niciodată experienţa vie a lumii ca totalitate, adică o experienţă muiată în perspective dincolo de imediat şi de sensibil. A trăi la oraş înseamnă a trăi în cadru fragmentar şi în limitele impuse la fiecare pas de rînduielile civilizaţiei. A trăi la sat înseamnă a trăi în zarişte cosmică şi în conştiinţa unui destin emanat din veşnicie.
Îmi iau voie să evoc o conversaţie între copii – nu inventată pentru a broda literatură pe marginea ei. Reproduc conversaţia de pe discul de ceară al celei mai fidele memorii. Nu aveam mai mult de şapte ani. Eram vreo cinci băieţi, toţi cam de aceeaşi vîrsta ; stăm în cerc, calmi, în mijlocul uliţei, pe înserate. Nu mai ştiu în ce legătură s-a întîmplat ca unul să arunce întrebarea: „Cum o fi cînd eşti mort?”. Unul dintre noi a răspuns neîntîrziat, ca iluminat : „Mort trebuie să fie ca şi viu. E aşa că nici nu ştii că eşti mort. Noi bunăoară stăm aici în cerc şi vorbim, dar poate că suntem morţi, numai că nu ne dăm seama”, încă o dată, – scena s-a petrecut întocmai. N-am împodobit-o cu nici un detaliu imaginar. Mi-aduc desăvîrşit de bine aminte şi de fiorul încercat în faţa prăpăstioasei perspective deschise prin răspunsul acelui băiat. Era acel cutremur, ce-l încerci în copilărie, ca şi mai tîrziu, cînd calci prin preajma ultimului hotar. O fetiţă, prietenă de joacă, se căţăra în prunii cimitirului, crescuţi din morminte. Spunea sărind, că vrea să vadă ce „gust au morţii”, şi încerca prunele. Cînd muşca dintr-o prună amară, spunea că mortul de la rădăcină trebuie să fi fost rău. Cînd nimerea în alt pom o prună dulce, zicea că mortul de la rădăcină, trebuie să fi fost om bun. Iată concepţii, viziuni, presimţiri, cari cresc în chip firesc, chiar în imaginaţia copiilor în lumea satului. Îmi amintesc foarte bine cum ieşeam cîteodată seara în ogradă. În beznă zăream dintr-o dată Calea laptelui şi stelele, ca ciorchinii grei şi mari, coborîte pînă aproape de acoperişele de paie. Priveliştea era copleşitoare ; sub impresia ei trăiam în credinţa că întradevăr noaptea stelele coboară pînă aproape în sat, participînd într-un fel la viaţa oamenilor şi ascultîndu-le răsuflarea în somn. Sunt aici în joc sentimente şi vedenii nealterate de nici un act al raţiunii şi de nici o cosmologie învăţată şi acceptată de-a gata. Iată experienţe vii, cari leagă cerul de pămînt, care fac o punte între viaţă şi moarte şi amestecă stihiile după o logică primară, căreia anevoie i te poţi sustrage, şi care mi se pare cu neputinţă în altă parte, decît în mediul înţeles şi trăit ca o „lume”, a satului.
Fiecare sat se simte, în conştiinţa colectivă a fiilor săi, un fel de centru al lumii, cum optic fiecare om se plasează pe sine de asemeni în centrul lumii. Numai aşa se explică orizonturile vaste ale creaţiei populare în poezie, în artă, în credinţă, acea trăire care participă la totul, siguranţa fără greş a creaţiei, belşugul de subînţelesuri şi de nuanţe, implicaţiile de infinită rezonanţă şi însăşi spontaneitatea neistovită. Omul satului, întrucît izbuteşte să se menţină pe linia de apogeu, genială, a copilăriei, trăieşte din întregul unei lumi – pentru acest întreg ; el se găseşte în raport de supremă intimitate cu totalul şi într-un neîntrerupt schimb reciproc de taine şi revelări cu acesta. Omul oraşului, mai ales al oraşului care poartă amprentele timpurilor moderne, trăieşte în dimensiuni şi stări tocmai opuse: în fragment, în relativitate, în concretul mecanic, într-o trează tristeţe şi într-o superficialitate lucidă. Impresiile omului de la oraş puse pe cîntar de precizie, înghiaţă, devenind mărimi de calcul; ele nu se amplifică prin raportare intuitivă la un cosmos, nu dobîndesc proporţii şi nu se rezolvă în urzeli mitice, ca impresiile omului de la sat. Cu riscul de a abuza de amintiri, mai pomenesc un simplu fapt divers, petrecut în anii copilăriei mele la sat. Mînat de fobiile şi nostalgiile boalei, un cîine turbat venit de aiurea, intrase în sat, muscînd pe uliţi şi prin ogrăzi copiii întîlniţi. Faptul a luat numai decît, nu numai în sufletul meu de copil, ci în tot satul, o înfăţişare apocaliptică, stîrnind o panică de sfîrşit de veac. Nişte babe spălau rana unui copil muşcat, la o fîntînă, şi parcă mai aud şi astăzi pe o babă zicînd: „Vezi căţeii în rană?” – Nu, nu m-am înşelat; baba vorbea despre nişte mici căţei văzuţi în rana copilului. Am asistat astfel la naşterea unui mit al turbării. Femeia aceea vedea aievea nişte căţei în rana copilului, căţei cari aveau să crească în copil, şi de care acesta urma să turbeze mai tîrziu. Nu este această imagine a cîinelui, care contaminează cu căţei pe cel muşcat, cel puţin tot atît de impresionantă ca a fiarei apocaliptice? Experienţa inevitabilului şi toată panica primară a omului, care se vede pierdut, şi-a găsit întruchipare fulgerătoare în această viziune. Faptele şi întîmplările se prelungesc pentru omul de la sat într-o imaginaţie mitică permanent disponibilă. Nimic mai prompt decît reacţiunea mitică a săteanului. Or, mitul implică totdeauna semnificaţii limiare şi prin aceasta o raportare la întregul unei lumi.
Despre satul românesc (cunosc mai ales satele ardeleneşti) se poate în genere afirma, fără de vreo restricţie esenţială, că mai păstrează ca structură spirituală, aspecte de natura acelora despre care tocmai vorbim. Îmi pot foarte bine închipui că pînă mai acum vreo sută şi ceva de ani, satele româneşti să fi reprezentat de fapt pentru oamenii de toate vârstele, ceea ce ele astăzi mai reprezintă doar pentru copii. Desigur că pe urma contactului diformant direct şi indirect, cu civilizaţia timpului, satul românesc s-a depărtat şi el, cîteodată chiar destul de penibil, de definiţia a cărei circumscriere o încercăm. Nu e mai puţin adevărat însă că în toate ţinuturile româneşti, mai poţi să găseşti şi astăzi sate, cari amintesc ca structură sufletească „satul-idee”. „Satul-idee” este satul care se socoteşte pe sine însuşi „centrul lumii”, şi care trăieşte în orizonturi cosmice, prelungindu-se în mit. Ca tip antipodic al acestui „sat-idee”, cred că s-ar putea cita de ex, aşezările mărunte cu înfăţişare ca de sate din America de Nord, acele sumbre şi uniforme aşezări de lucrători şi fermieri, ţinute laolaltă de un interes colectiv, dar niciodată de magia unui suflet colectiv. Dacă satul nostru este clădit în preajma bisericii, din care iradiază Dumnezeu, în pomenitele aşezări americane biserica e mai puţin un sălaş al lui Dumnezeu, cît un fel de întreprindere şi bancă a coloniei, o societate pe acţiuni. Pastorul ţine predici cu invitaţii ca la cinematograf şi cu preţuri de intrare. Nu vom pune numai decît şi întru totul la îndoială credinţa acelor bravi cetăţeni (se spune chiar că unii sunt foarte credincioşi), dar credinţa lor e integrată ca un şurub bine uns în angrenajul vieţii profesionale închinată succesului practic ca atare. Să mi se îngăduie mîndria de a afirma, că din punct de vedere uman săteanul nostru reprezintă un tip mult superior mult mai nobil, mult mai complex în naivitatea sa. Satul nostru reprezintă o aşezare situată şi crescută organic într-o lume totală, care e prezentă în sufletul colectiv, ca o viziune permanent efectivă şi determinantă. Fermierul american, simţinduse alungat la periferia existenţei, e veşnic abătut de nostalgia oraşului; cu gîndul la bogăţie, cu frica de mizerie, cu Dumnezeul său localizat într-o singură celulă a creierului, el nu se integrează deschis în cosmos, ci se simte doar chemat să exploateze un fragment al acestuia sau să-l părăsească în clipa cînd fragmentul nu mai rentează.
Am încercat în studiile mele de filosofia culturii, să pun în relief aspectele sau categoriile stilistice ale vieţii şi ale duhului nostru popular. Nu voi repeta aici ce am spus în acele studii despre „matca stilistică” a culturii noastre. Voi întregi doar punctele de vedere puse în evidenţă cu cîteva noi observaţii. Satul românesc, în ciuda sărăciei şi a tuturor neajunsurilor cuibărite în el prin vitrega colaborare a secolelor, se învredniceşte în excepţională măsură de epitetul autenticităţii. Mai precis, între nenumăratele sate româneşti găsim atîtea şi atîtea aşezări, cari realizează ca structură sufletească întocmai termenii definiţiei pe care o acordăm satului. Satul ca aşezare de oameni, colectiv cuprins de formele interioare ale unei matrici stilistice, poartă pecetea unei unităţi şi are caracterul unui centru de cristalizare cu raze întinse spre a organiza în jurul său un cosmos. Cosmocentrismul satului nu trebuie înţeles însă ca o grotescă trăsătură de megalomanie colectivă, ci ca o particularitate, ce derivă dintr-o supremă rodnică naivitate. Fiecare sat îşi are sub acest unghi mîndria sa, care-l împinge spre o diferenţiere de celelalte sate învecinate, sau mai depărtate. Satele nu ţin să se conformeze toate la rînduielile unuia singur. În port, în obiceiuri, în cîntec, fiecare sat ţine la autonomia şi la aureola sa. Instinctul de imitaţie, căruia o anume sociologie i-a acordat un rol cu totul exagerat în viaţa umană, nu depăşeşte decît foarte diminuat şi foarte sever controlat pietrele de hotar ale colectivităţii unui sat. Să se compare odată această neostentativ mîndră comportare cu aceea a orăşenilor, cari se supun docil tuturor ucazurilor modei lansate dictatorial de undeva dintr-un centru mondial. Intervine aici o diferenţă foarte profundă de psihologie. Orăşenii trăiesc în altfel de orizonturi şi sufăr aproape întotdeauna de conştiinţa şi teama periferialităţii. Între marile oraşe e o adevărată întrecere de a preface şi de a proclama pe toate celelalte drept „provincie”. Termenul de „provincie” circumscrie un vast şi grav complex de inferioritate. Să se observe însă, că problemele de psihologie legate de polaritatea „metropolăprovincie” nu se pun de loc pentru sufletul satului. Fiecare sat care se respectă ca atare, există pentru sine în centrul unei lumi, şi are frumoasa mîndrie de a fi puţin mai altfel decît toate celelalte. Fiecare sat vrea să rămînă el însuşi, nu vrea să dicteze celorlalte nici gustul, nici reguli de comportare. Se constată o oarecare aristocratică distanţare, dar cîtuşi de puţin afişată ca atare, între sat şi sat. Acest mod de a-şi înţelege existenţa aduce cu sine şi stîrneşte acea varietate de aspecte în cadrul unuia şi aceluiaşi stil, vast răspîndit pe cîte o întreagă ţară, varietate pe care o ilustrează aşa de minunat diversele „ţări româneşti”.
Din modul cum satul îşi înţelege existenţa mai rezultă însă şi un al doilea aspect şi alte consecinţe, cari merită să fie reţinute. Satul, situat în inima unei lumi îşi e oarecum sieşi suficient. El n-are nevoie de altceva decît de pămîntul şi de sufletul său şi de un pic de ajutor de sus, pentru a-şi suporta cu răbdare destinul. Această naivă suficienţă a făcut bunăoară ca satul românesc să nu se lase impresionat, tulburat sau antrenat de marile procese ale „istoriei”. Satul e atemporal. Conştiinţa surdă, mocnind sub spuza grijilor şi a încercărilor de tot soiul, conştiinţa de a fi o lume pentru sine, a dat satului românesc, în cursul multelor secole foarte mişcate acea tărie fără pereche de a boicota istoria, dacă nu altfel, cel puţin cu imperturbabila sa indiferenţă. Boicotul instinctiv se ridica împotriva istoriei, ce se făcea din partea străinilor în preajma noastră. Mîndria satului de la se găsi în centrul lumii şi al unui destin, ne-a menţinut şi ne-a salvat ca popor peste veacurile de nenoroc. Satul nu s-a lăsat ispitit şi atras în „istoria” făcută de alţii peste capul nostru. El s-a păstrat feciorelnic neatins în autonomia sărăciei şi a mitologiei sale, pentru vremuri cînd va putea să devină temelie sigură a unei autentice istorii româneşti.
Fac elogiul satului românesc, creatorul şi păstrătorul culturii populare, purtătorul matricei noastre stilistică. Să nu se creadă însă că dînd grai unei încîntări, aş dori să rostesc, cu ocoluri, dorinţa de a ne menţine pentru întotdeauna în cadrul realizărilor săteşti, îmi refuz asemenea sugestii sau îndemnuri. De o sută de ani şi mai bine ne străduim toţi intelectualii pe o linie mereu înălţată, să creem, într-o epocă de tragice răspîntii, o cultura româneasca majoră. Strădaniile merg paralel cu procesul emancipării noastre politice, cu acela al formării statului şi al întregirii neamului.
Cari sunt însă condiţiile, ce trebuiesc să fie în prealabil date, pentru ca un popor să poată în genere spera că va putea deveni creatorul unei culturi majore? Opinia curentă, cu care trebuie să ne războim, e că pentru aceasta ar fi de ajuns un număr cât mai mare de genii şi talente. Teoria ni se pare simplistă. O cultură majoră nu s-a născut niciodată numai din elan genial. Desigur, geniul e o condiţie. Dar o cultură majoră mai mare nevoie şi de p temelie, iar această temelie sine qua non e totdeauna matca stilistică a unei culturi populare. Să ne întoarcem privirile spre trecut. Una dintre cele dintîi culturi majore cari au apărut pe globul terestru este cea egipteană. Pînă la un moment dat, urmînd aparenţele, s-ar fi crezut că această cultură egipteană a ţîşnit dintr-o dată în dimensiuni majore, aproape gata, cu scut şi cu lance, ca ştiuta zeiţă din capul ştiutului zeu. Pentru a-şi lămuri aceste dimensiuni majore, cu totul misterioase, istoricii nu s-au sfiit să recurgă la explicaţia importării. S-a emis, printre alte ipoteze, ipoteza în favoarea căreia pleda şi un mit platonic, că marea cultură egipteană ar fi de origine atlantică. Ipoteze de asemenea natură trădau cel puţin o nedumerire a istoricilor. Apariţia unei culturi majore, fără faze evolutive prealabile, li se părea celor mai mulţi neverosimilă. În anii din urmă se pare că s-a soluţionat în sfârşit destul de satisfăcător această problemă a culturii egiptene. Etnologul, călătorul, geograful Leo Frobenius şi-a încoronat uriaşa operă de cercetător cu o descoperire senzaţională, despre care nu ştiu să se fi făcut până acum vreo menţiune în publicistica noastră . Frobenius a făcut cercetări în deşerturi africane, la o depărtare e aproximativ o sută de kilometri de actuala matcă a Nilului, spre soare-apune, pe vechea albie a acestui fluviu, astăzi complet seacă şi bătută de vânturile celor cinci sau zece mii de ani. Pe malurile pustii ale străvechiului Nil, Frobenius a avut norocul să dea de rămăşiţele multor aşezări umane de altă dată. S-au dezgropat, înainte de toate, urmele unei arhaice culturi minore, care izbeşte luarea aminte prin similitudinea motivelor şi a stilului ei cu acelea ale culturii majore din Egipt. Frobenius crede că a descoperit cu aceasta, şi nu avem nici o pricină să-i privim cu neîncredere optimismul, vatra culturii egiptene. Cultura egipteană n-a apărut deci cu atribute majore, ci a avut o lungă fază de antecedente de înfăţişare minoră. Descoperirea lui Frobenius invită la speculaţiuni filosofice. S-ar putea afirma anume că liniile interioare, cadrele stilistice şi posibilităţile culturii egiptene majore au fost preformate într-o cultură minoră şi date ca un miraculos răsad deodată cu acele straturi fertile ale acestei culturi minore. S-ar mai putea cita de altfel încă multe exemple de preformaţiuni stilistice.
Mult timp s-a crezut bunăoară că arta, cultura gotică s-a înălţat la un moment dat, monumentală, spre cer., ca un havuz, irezistibil şi prin nimic prevăzut. Ulterior s-a descoperit că goticului monumental i-a premers de fapt o cultură populară minoră, cu forme şi motive similare, răspîndite la seminţii germanice sau celte. Concluzia că geniile de cultură majoră nu fac în mare decât să urmeze un itinerar îndelung pregătit se îmbie de la sine. Fără de acel complex apriori al unei matrici stilistice, preformată în plăsmuirile şi creaţiile unei culturi minore, cred că nu s-a ivit pînă azi, nicăieri şi niciodată, o cultură majoră. Un popor lipsit de acest profund apriori stilistic, ca matcă a unei culturi populare, nu va crea niciodată o cultură majoră, oricîte genii şi talente ar avea la dispoziţie pentru asemenea înfăptuire. Geniul creator rămîne geniu pustiu, dacă nu e integrat în cîmpul unui asemenea potenţial stilistic. Cine poate tăgădui ţiganilor geniul muzical? El îl posedă într-un grad mai vădit decât toate popoarele europene. Geniul lor rămîne însă fără întrebuinţare, fiindcă ţiganul, ca fiinţă etnică sfîşiată şi împărţită pe la toate periferiile vieţii, e lipsit de determinantele interioare ale unei matrici stilistice. Să însemnăm şi un alt fenomen destul de paradoxal, care ni se pare explicabil întru cîtva prin nivelul, complexitatea şi posibilităţile imanente ale unei matrici stilistice. Fenomenul, la care facem aluzie, e următorul : se ştie că cele mai importante şi cele mai înalte creaţii de cultură, poetice, artistice, sau filosofice, din Europa apuseană, nu aparţin neapărat popoarelor celor mai bine înzestrate cu duhul. Poporul german, care a dat pe un Goethe sau Kant, sau poporul englez cu al său singular Shakespeare, e sigur, că nu pot fi puse ca medie generală a aptitudinilor spirituale, la acelaşi nivel cu poporul francez sau italian. O comparaţie sub unghiul mediei spirituale fireşti este desigur în dezavantajul germanilor sau al englezilor. Misterul unor apariţii, precum a lui Goethe sau Shakespeare, într-o medie relativ nu tocmai impozantă, se lămureşte poate în perspectivă stilistică. În cazul acesta trebuie să admitem însă că nivelul, complexitatea şi posibilităţile stilistice, proprii sufletului german şi englez, sunt superioare acelora ale altor popoare, la rîndul lor, evident, mai bine înzestrate ca inteligenţă şi talent, sau chiar ca habitus vital. Realizarea unei opere superioare, nivelul şi complexitatea ei, ni se par că atîrnă, cu alte cuvinte, nu numai de existenţa geniului ca atare, ci şi de posibilităţile imanente ale unei matrici stilistice colective. Iată de ce am socotit că un examen stilistic al culturii noastre populare se impune poruncitor. De rezultatul unui asemenea examen depinde, nici mai mult nici mai puţin, decît credinţa în jestinul nostru spiritual. În studiile mele de filosofia culturii, intitulate : Orizont şi stil şi Spaţiul mioritic am ajuns la unele concluzii cari îndreptăţesc cel mai robust optimism. Avem un orizont sufletesc al nostru, acel spaţiu indefinit ondulat, ca plaiurile ţării, manifestat îndeosebi în doină şi în cîntecele noastre, şi nu mai puţin într-un unanim sentiment românesc al destinului. Am avut prilejul de-a arăta, de pildă, ce rol joacă în sufletul nostru popular categoriile „organicului”, în felul cum ne comportăm fată de rînduielile firei şi rolul pe care îl joacă transfigurarea „sofianică” a realităţii în poezie, în artă, în credinţă. Înclinarea spre pitoresc îşi are la noi şi ea specificul ei întrucît apare solidară cu un deosebit simţ al măsurii şi atenuat de un accent de molcomă discreţie. Nu voi stărui asupra tuturor acestor structuri şi categorii ale inconştientului nostru etnic colectiv, pe cari mi-am luat sarcina să le pun în lumină altădată. Matca stilistică românească este o realitate. O realitate sufleteasca de necontestat. Putem privi ca nici unul din popoarele înconjurătoare, în afară poate de cel rusesc, cu mîndrie de binecuvîntaţi stăpîni asupra acestui incomparabil şi inalienabil patrimoniu. Matca stilistică populară, şi cele înfăptuite sub auspiciile ei, indică posibilităţile felurite ale viitoarei noastre culturi majore. Să ridicăm cu o octavă mai sus torentul de lirism, ce curge unduitor în imnul mioritic al morţii, să subliniem şi să monumentalizăm în închipuire aspectul bisericilor de lemn din Maramureş sau din Bihor, sau al caselor ţărăneşti din Ţara Oaşului, să prelungim în mari proiecţiuni metafizice viziunea cuprinsă în aceste versuri populare :
Foaie verde grîu mărunt
Cîte flori sunt pe pămînt
Toate merg la jurămînt.
Numai spicul griului
Şi cu viţa vinului
Şi cu lemnul Domnului
Zboară-n naltul cerului
Stau în poarta raiului
Şi judecă florile
Unde li-s miroasele.
Asemenea operaţii sunt destinate să ne dea presentimentul just al viitoarelor noastre posibilităţi de cultură majoră. Recitiţi de exemplu legenda poetizată Soareleşi luna din colecţia Teodorescu şi veţi găsi viziuni prin nimic interioare celor măi admirate din marile poeme ale omenirei, de la Divina Comedie pînă la Faust.
Drept încheiere să mi se îngăduie să dau expresie şi unui gînd restrictiv. Aş dori ca acest elogiu al satului românesc să nu fie înţeles ca un îndemn de ataşare definitivă la folklor şi ca îndrumare necondiţionată spre rosturi săteşti. Cultura majoră nu repetă cultura minoră, ci o sublimează, nu o măreşte în chip mecanic şi virtuos ci o monumentalizează potrivit unor vii forme, accente, atitudini şi orizonturi lăuntrice. 0 cultură majoră nu se stîrneşte prin imitarea programatică a culturii minore. Nu prin imitarea cu orice preţ a creaţiilor populare vom face saltul de atîtea ori încercat într-o cultură majoră. Apropiindu-ne de cultura populară trebuie să ne însufleţim mai mult de elanul ei stilistic interior, viu şi activ, decît de întruchipări ca atare. Nu cultura minoră dă naştere culturii majore, ci amîndouă sunt produse de una şi aceeaşi matrice stilistică. Să iubim şi să admirăm cultura populară, dar, mai presus de toate, să luăm contactul, dacă se poate, cu centrul ei generator, binecuvîntat şi rodnic ca stratul mumelor.
LUCIAN BLAGA
5 iunie 1937
“Izvoade – eseuri, conferinţe, articole”, Editura Minerva, Bucureşti, 1972
Hristos a înviat !
Dar documentele care ar atesta enormitatea că românii ar fi venit de nu știu unde din sud-vestul Balcanilor și i-au găsit pe unguri „așezați”, respectivele documente unde sunt ? Unde sunt, deasemenea, dovezile că românii au plecat de acolo de unde spun ungurii și au venit în fosta Dacie ? Unde sunt toate acestea ? Și, mai cu seamă, unde sunt documentele care conțin informații despre cum i-au primit ungurii pe români atunci când „au venit” aceștia peste ei ? Că atunci când imigrezi cazi în cea mai neagră robie și nu devii propietar de pământuri așa cum erau românii la momentul colonizării secuilor (terra blachorum et siculorum) și nu invers…! Nu cumva toate aceste „dovezi”…nu există ?
Ferdinand Lot: „Totuşi, unde ar trebui să-i plasăm pe daco-români? Ungurii, sârbii, bulgarii şi grecii sunt de acord că ei nu au ce căuta, cu nici un preţ, nici în Transilvania, nici în Serbia, nici în Bulgaria, nici în Macedonia sau în Pind. Ei nu au căzut totuşi din cer şi nu au venit nici din fundul iadului. Această unanimitate împotriva românilor incită, prin urmare, la adoptarea tezei cu privire la dăinuirea daco-romanilor la nordul Dunării.”