1989-2014 – un sfert de veac de corupţie şi jaf
Clasa politică este terminatorul României moderne
Am trăit ca într-un vis un sfert de secol de speranţe neîmplinite.
Când s-au dus anii?! Suntem mai săraci şi un pic mai bătrâni. Statul
este bolnav, iar economia – câtă a mai rămas – este din nou în
recesiune; „rmele dau faliment cu miile, investiţiile scad vertiginos,
capitalismul autohton are o reţetă secretă, originală, dar
pierzătoare, la fel ca democraţia. România nu este, cum ne-am „
aşteptat, tigrul economic al Europei Centrale şi de Est. Cine ne-a
pus beţe în roate? Nu căutaţi răspunsuri pe Google. Cauza e aici, la
noi, în per”dia cu care ne-au dirijat politicienii români. Niciodată în
istorie clasa politică românească n-a fost mai ruptă de popor şi mai
puţin iubitoare de ţară. Un fost ministru secretar de stat, neimplicat
politic, actualmente director la Institutul de Economie al Academiei
Române, Constantin Ciutacu, are curajul să pună degetul pe
multe dintre rănile care ne dor de 25 de ani.
* * *
Mulţi au uitat iar alţii n-au ştiut niciodată: cum stătea România,
din punctul de vedere al integrării economice cu ţările dezvoltate,
în 1989?
În 1989, infrastructura industrială situa România în primele 10 ţări
din Europa. Exista platforma Pipera, creată de francezi, unde se
construiau calculatoare; autocamioanele şi autobuzele fabricate la
Braşov şi Bucureşti erau patente germane; avioanele ROMBAC erau
cumpărate de la englezi; locomotivele de la Electroputere Craiova
erau patent elveţian; la Reşiţa se fabricau motoare de vapoare după
licenţa Renk din Germania; Centrala nucleară de la Cernavodă pro-
venea din Canada. Putem spune, şi nu suntem nostalgici, că
începusem să ne integrăm acceptabil cu economiile mari ale lumii.
România era a treia ţară din lume, după SUA şi Japonia, care fabrica
anvelope gigant, pentru autobasculante de peste 110 tone. Doar
două ţări din lume făceau şuruburi cu bile: România şi Japonia.
Acestea se foloseau în industria nucleară şi aerospaţială.
În 1990, Petre Roman a a$rmat că industria românească era un
morman de fiare vechi. Ce am avut şi ce am pierdut în ultimii 25
de ani, domnule ministru?
A fost cea mai nefericită declaraţie de politician de după 1989,
care ne urmăreşte până azi. Referindu-se la industrie, că e de dat
la „er vechi, fostul prim-ministru dorea să spună lumii că întreaga
economie a României comuniste nu merita doi bani. Ale cui interese
le-a servit această etichetă? Ca să combatem această viziune,
cităm date statistice la întâmplare, din diferite domenii: România
producea 14 milioane de tone de oţel în 1985; azi – doar 3 milioane;
producea 400.000 tone de aluminiu în anul 2000, o prelungire
surprinzătoare a succesului din timpul dictaturii; azi produce pe
jumătate. Eram recunoscuţi ca buni constructori de motoare
electrice şi produceam, în 1980, 19 milioane de kilowaţi, faţă de
700.000 kilowaţi în prezent; ieşeau pe poarta fabricilor 1.600 de
excavatoare ( în 1980); nici unul azi. Ieşeau 71.000 de tractoare;
nici unul azi (am construit fabrici de tractoare în Egipt şi Iran, care
funcţionează şi acum, în timp ce în România au murit). Fabricam
600 de vagoane de pasageri pe an (în 1984); azi – nici unul. Cât
despre vagoanele de marfă, construiam 14.000 de bucăţi pe an; azi
– abia 800 (cel puţin 100.000 vagoane de marfă au fost tăiate şi
vândute la „er vechi în ultimii ani). În „ne, produceam 144 de nave
de tonaje diferite; azi, după cum se ştie, nu mai producem nici una.
Sticlăria e prăbuşită. Săpunul a dispărut. De altfel, potrivit statisticii
o”ciale, după anul 2000, au fost exportate 50 de milioane de tone
de „er vechi, deşeuri de cupru, aluminiu şi alte neferoase, în
valoare de peste 10 miliarde de euro! Am exportat lemn brut, în va-
loare de peste 8 miliarde de euro, şi alte produse brute (cereale,
fructe, animale vii etc.) în valoare de alte 5 miliarde de euro!
Prelucrarea acestora în România ar ” însemnat crearea a milioane
de locuri de muncă!
Ameţitoare cifre! Cum stau lucrurile în domeniul petrolului?
Iată situaţia, la zi, în domeniul petrolului: România producea 13
milioane de tone de petrol în 1970; azi – numai… 6 milioane!
Suspect. Cineva nu raportează corect. Nu am nici o încredere în
această cifră atât timp cât nu ştiu dacă toate sondele au contor. Au
contor, domnilor? Trebuie să plătească redevenţe la tona de ţiţei
brut, dar dacă scoţi 8-10 milioane de tone şi raportezi numai 6, cu
cât păgubeşti statul? Petrolul se scoate mult şi se ra”nează în alte
ţări. De aici, deduceţi consecinţele: înainte de 1989 produceam 8,5
milioane de tone de motorină, azi producem doar 2 milioane;
produceam 10 milioane de tone de păcură, azi nu mai producem
nimic. Produceam 500.000 de tone de uleiuri minerale, azi – nimic!
Pe de altă parte, aţi observat că nici distribuţia gazelor nu mai este
a noastră… Cine măsoară producţia?… Cine măsoară distribuţia?…
După 1990 s-a schimbat peisajul industrial. S-a creat o falie între
marea şi mica industrie. De ce s-a întâmplat acest fenomen?
Au venit sfaturi de la competitorii noştri europeni: …faceţi IMM-
uri, daţi afară muncitorii din marile uzine; închideţi mamuţii
industriali; produceţi componente, nu produse integrale; faceţi
cabluri, radiatoare, sisteme de frânare şi anvelope, nu locomotive şi
tractoare. Parcă intenţionat, nu a existat o viziune politică de
dezvoltare, ci doar una pentru distrugere; guvernanţii şi-au
îndeplinit misiunea cu exces de zel. Nu mă poate convinge nimeni
pe mine că nu a fost totul pe bază de program, o teorie a
conspiraţiei. UE a fost creată pe baza comunităţii economice a
Cărbunelui şi Oţelului. Deci România nu putea să intre în grila
europeană cu industria ei siderurgică, de 14 milioane tone de oţel.
A trebuit lichidată – ca un bonus pentru admiterea în UE!
Care au fost primele mari greşeli istorice ale politicienilor, în urma
cărora s-a dat startul la jaful naţional?
Prima a fost restituirea părţilor sociale“ – o privatizare pe bani
adevăraţi, începută, surprinzător, de Ceauşescu. FSN-ul a restituit
aceşti bani pentru a cumpăra bunăvoinţa oamenilor chiar cu banii
lor! Această măsură antieconomică, din cauza căreia fabricile şi
uzinele au rămas fără capital lichid, a condus, de fapt, la excluderea
cetăţenilor de la un drept de proprietate plătit cu munca lor; a fost o
renaţionalizare a unei părţi a capitalului social, destinată ulterior şi
cedării controlului economiei către interese de grup, mai ales
străine.
A doua mare eroare a fost privatizarea de masă, fără proceduri şi
fără reguli de protecţie a acţionarilor minoritari. Viitoarele certifica-
te de acţionar au fost cumpărate pe nimic, de cei care ştiau ce va
urma. Atunci s-a spus că se privatizează numai 30% din capitalul
societăţilor comerciale, lăsându-se de înţeles că vor mai primi şi
restul de 70% în viitor, care viitor nu a mai sosit nici azi, în 2014…
S-a anunţat, totodată, că sectoarele strategice nu se vor privatiza.
Dar au venit pe urmă FMI, Banca Mondială şi societăţile externe de
consultanţă, care au dictat, şi guvernele au promovat controlul
total, fără luptă şi fără nici un câştig, asupra întregii economii.
Practic economia naţională a fost oferită pe tavă, fără nici o logică şi
fără a se spune, cel puţin, că este cadou sau pradă de război, celor
care, chipurile, au făcut lobby pentru integrarea României în UE.
Vă rog să continuaţi descrierea peisajului economic românesc de
azi, la 25 de ani de la răsturnarea dictaturii de dezvoltare.
A dispărut întreg sectorul industriei de textile, confecţii, tricotaje
(filaturi, ţesătorii, fabrici de stofă şi postavuri, întreprinderi de
pielărie şi încălţăminte, toate concepute într-un sistem integrat); a
fost închis sectorul agroalimentar (36 de fabrici de zahăr, fabricile
de ulei, de preparate din carne, de lapte şi produse lactate, zeci de
fabrici de nutreţuri combinate etc.); nu mai există majoritatea
fabricilor din industria lemnului şi mobilei, din industria cimentului,
a lacurilor şi a vopselelor, a medicamentelor, din sectorul construc-
ţiilor de maşini, al exploatărilor miniere de feroase şi neferoase, de
cărbune etc.; S-au des”inţat întreprinderile agricole de stat şi cele
de mecanizare a agriculturii, staţiunile de cercetări agricole şi, în
general, marea majoritate a institutelor de cercetare-proiectare. Au
dispărut industria electronică, electrotehnică, de mecanică fină,
optică, automatizări etc. Baza naţională de soiuri de plante şi rase
de animale a fost pulverizată. România nu mai are astăzi un pachet
naţional de seminţe, soiuri, hibrizi, de culturi cerealiere, plante teh-
nice, legume etc. A fost distrus, aproape în totalitate, sistemul de
irigaţii, construit prin îndatorarea dureroasă la Banca Mondială,
pentru a cărei plată românii au contribuit zeci de ani. Au fost
abandonate programele de combatere a eroziunii solului, de în-
diguiri şi desecări, dar şi cele de irigaţii în curs (canalul Siret-Dunăre
sau Bucureşti-Dunăre). Întreaga economie naţională a fost pur şi
simplu pulverizată şi lăsată fără nici o logică structurală!
Care sunt consecinţele asupra populaţiei, derivate din acest peisaj
apocaliptic, desprins parcă dintr-un film SF?
Treptat, România s-a transformat într-un paradis al
multinaţionalelor care controlează industria, agricultura,
transporturile, construcţiile, comerţul, sectorul „nanciar-bancar etc.
şi care îşi promovează reglementări legale în interes propriu.
Românilor le-au rămas întreprinderile mici şi mijlocii de fapt,
microîntreprinderile. (Dintre cele aproximativ 500.000 înregistrate,
peste 200.000 nu au nici un angajat!) Românii au astăzi libertatea
să se ocupe de economia şi afacerile de subzistenţă (avem şi
industrie de subzistenţă, nu doar agricultură!) şi construcţii şi
transporturi şi alte servicii de subzistenţă, pretinzând că acţionăm
pentru dezvoltare inteligentă, inovativă şi durabilă. Nimic nu este
mai durabil decât subzistenţa, aceasta este strategia noastră
naţională, după ce am făcut praf marile companii. Brandul României
este subzistenţa, atât în interiorul ţării, cât şi pe celelalte pieţe ale
muncii, unde lucrează români. Nici după 25 de ani, clasa politică
veritabil detaşament al legiunii străine, terminatorul României
moderne nu a realizat importanţa unei reglementări prin care
salariaţii să-şi investească o parte din salariu în compania proprie.
Întreaga economie putea ” salvată prin participarea „nanciară a
salariaţilor, printr-o reglementare prin care salariile reinvestite să fie scutite de impozite şi contribuţii.
A existat, în toţi aceşti ani, un fir roşu care să lege cele 13
guverne ce s-au perindat pe la Palatul Victoria, de un proiect
minimal, coerent, de dezvoltare?
Fireşte că nu a existat! Zi de zi guvernele şi clasa politică s-au
ocupat numai de protejarea aşa-zişilor investitori strategici, prin
scutirea de impozit pentru pro”tul reinvestit, şi nu de promovarea
facilităţilor destinate salariilor reinvestite. Investitorii nu ar ” trebuit
să primească nici un sprijin în România, pentru a-i plăti pe angajaţii
români cu salariul minim sau pentru a-i angaja la negru, din raţiuni
de competitivitate. Veniţi în România, că vă garantăm sclavia pe
bani puţini şi vă menţineţi competitivitatea! – acesta a fost, în
esenţă, programul de guvernare al ultimilor 25 de ani. De altfel, se
poate spune că fiecare program de guvernare anunţat a fost un
program de… neguvernare.
Care sunt predicţiile Dvs. pentru următorii 25 de ani din viaţa
economică a României?
Dacă şi în următoarele două decenii şi jumătate guvernul nu va
putea să cumpere, din bani proprii, de 1 milion de lei piramidon,
vaccinuri sau aspirină din producţia internă, fără avizul FMI sau al
Comisiei Europene, România poate să dispară din peisajul statelor
din Europa, rămânând un simplu indicator geografic.
Autor: prof. dr. CONSTANTIN CIUTACU
fost secretar de stat, director la Institutul de Economie al Academiei Române