Dar unde sunt evreii de altădată?(1)

Adică evreii normali, pe care i-am cunoscut şi cu care am avut de-a face înainte de 1989! Unul singur a supravieţuit după 1989, Iancu Fischer, dar nu pentru mult timp, şi s-a prăpădit înainte de vreme, ca orice om cumsecade. Nu înainte însă de a mă îndatora cu un gest pe care am să-l pomenesc poate, dar mai la vale. Dator mai sunt şi la alţi evrei, pe cei mai mulţi i-am pomenit în articolul Evreii noştri, scris şi publicat pe la începutul anilor 1990. Am mai spus-o şi repet cu plăcere: am avut norocul să-i cunosc şi, fără să-mi dau seama, să-i fac „modele” de-o viaţă, pe doi oameni cu totul deosebiţi la prima vedere, un evreu comunist şi un român legionar, Alexandru Graur şi Petre Ţuţea. Am încercat şi sper că am reuşit să ţin cumpănă între ei şi să rezulte astfel, prin mine, un soi de sinteză sau de medie aritmetică. Să împac apa şi focul, ar putea să zică din afară cineva. Văzând lucrurile mai îndeaproape, n-a fost greu deloc, căci cei doi semănau deplin în „structura lor de adâncime”, îmi vine să zic, folosind această sintagmă din gramatica generativă, pe care am învăţat de la Al.Graur să nu dau prea multe parale.

Mai întâi prin onestitatea lor intelectuală semănau cei doi. Spuneau şi susţineau numai ceea ce şi credeau, gândeau. Chiar şi Graur, a cărui apartenenţă la PCR, ca vechi ilegalist, încă din 1938, i-ar fi impus să fie mereu „pe linie”, pe linia partidului. Era pe linie, nimic de zis, dar numai atunci şi atât cât asta nu însemna să derapezi sau să deraiezi de la linia bunului simţ şi a adevărului. Când am refuzat să mai plătesc sindicatul m-a chemat să stea de vorbă cu mine, dar nu ca să mă „prelucreze” ori să mă dojenească, ci doar ca să afle din gura mea adevărul, motivele care mă îndemnau atunci, în 1980, să pun condiţii pentru a mai plăti cotizaţia şi pentru a mai călca pe la vreo şedinţă. M-a înţeles şi mi-a dat dreptate. Aşa că decembrie 1989 m-a prins cu o restanţă de zece ani la sindicat…

Zece ani în care n-am mai plătit cotizaţia şi nici pe la vreo şedinţă de sindicat n-am mai dat. În schimb, mi-e dor şi azi de şedinţele de învăţămînt politic, o dată pe lună, cele conduse de Graur, pe care maestrul nostru le transforma în cele mai interesante dezbateri profesionale, de filosofie a limbii. Toată lumea lua zece sau foarte bine la sfârşitul anului, spre deosebire de ceea ce ni s-a întâmplat când de ridicarea nivelului nostru politic a răspuns M.M.Manea: mai-mai să-i lase corigenţi pe colegul ei de catedră Victor Ivanovici şi pe veşnic regretatul Petrişor Ceauşescu, pe care i-a descoperit ea că nu conspectaseră destul de respectuos bibliografia, adică rapoartele de pe la diferite congrese şi plenare ale tovarăşului. Distinsa structuralistă, dacă mai rămânea un an-doi în ţară risca să ajungă un fel de femeia comisar din filmele sovietice, ceea ce în anii 80 nu mai era deloc la modă. Nici măcar în URSS. Norocul tuturor că M.M.M. a ales libertatea şi a ajuns peste ocean mare anti-comunistă…

A rămas de pomină Al Graur când, la un învăţămînt politic, a zis: „de-aia mi-e frică mie când se anunţă la noi îmbunătăţiri”…

Fireşte, nu mi-a fost greu să bag de seamă că majoritatea evreilor şi a comuniştilor erau departe de modelul Graur, la fel cum şi românii, legionari sau nu, în comparaţie cu Petre Ţuţea. Cu toate acestea, atunci când a decedat Al Graur, nu m-am gândit o clipă că dispare astfel un evreu cum altul nu mai exista în România de …normal. Ştiam că dispare un mare profesor, un savant înţelept, un coleg sans reproche. Un om om şi punct. După ani de zile, câţiva ani buni după 1990, am priceput că murise de fapt ultimul evreu din România…

Ce vreau să zic prin expresia evreu normal? Nimic altceva decât că evreii cu care am avut de-a face după aceea, adică după 1990 mai exact, pur şi simplu nu am mai putut avea cu ei un dialog serios, corect, cinstit! Normal! Şi asta începând din momentul în care Moses Rozen a început să bată câmpii pe ideea că românii au ucis sute de mii de evrei, că în România nu numai că a fost holocaust, dar aici, pe plaiurile mioritice a început holocaustul! Că românii au dat tonul la exterminarea evreimii! Încet-încet, unul câte unul, i-am văzut pe cunoscuţii mei evrei cum se aliniază la direcţia aberantă dată de rabinul roşu şi îi iau în braţe teoria atât de mincinoasă şi de nedreaptă faţă de omenia românească, omenie de care nu cred că a beneficiat vreun neam mai mult decât cel evreiesc.

Dintr-odată noi românii ne-am trezit din binefăcători ai evreilor că suntem acuzaţi că, dimpotrivă, suntem principalii ucigaşi de evrei din istorie! Doar deh, protocronişti cum am fost dintotdeauna, noi am început holocaustul în care au pierit 6 milioane de evrei! Aproape o glumă proastă dacă n-ar dura de atâţia ani!

Şi în tot acest răstimp, adică de aproape 15 ani, nici un evreu din România de azi nu intervine să mârâie măcar la această minciună neruşinată! Nici Iosif Sava, nici Nina Cassian, nici Norman Manea, nici Solomom Marcus! Nici Henri Wald, nici Crohmălniceanu! Ba mai mult, de îndată ce am început să verific argumentele acestei teribile acuzaţii şi să exprim îndoieli publice cu privire la consistenţa acestor argumente, a documentelor invocate, în locul reacţiei aşteptate şi dorite: declanşarea unui dialog public, o „masă rotundă”, ca pe vremea comuniştilor sau altceva, am început să simt în jurul meu o răceală „colegială” tot mai jenantă. M-am făcut că n-o observ şi mi-am invitat cunoscuţii evrei la un dialog deschis, propriu zis colegial, desfăşurat după regulile binecunoscute de colegii mei evrei. Au răspuns acestui dialog numai câţiva evrei, cu vagi datorii de recunoştinţă faţă de subsemnatul, aspru admonestaţi după aceea la Comunitate: de ce au răspuns invitaţiei şi, mai ales, ce i-a apucat să recunoască public că în România persecuţiile împotriva evreilor nu pot fi clasificate ca genocid sau holocaust!… A doua oară nu i-am mai putut prinde nici măcar la o şuetă de cafenea. Parcă li s-ar fi interzis să mai stea de vorbă cu mine, ba chiar să mă mai salute…

M-au obligat, în cele din urmă, prin comportamentul lor să-mi aduc aminte de o vorbă, auzită la Ioan Petre Culianu, dar se pare că nu-i aparţine: „fiecare ţară are parte de evreii pe care îi merită”. Iar într-o Românie ajunsă în halul în care am ajuns noi azi nici nu este de mirare că evreii noştri îs cam de aceeaşi teapă cu românii noştri, desigur cu ăia cei mai reprezentativi, ăia de prin parlament, din guvern, din fruntea partidelor, bine mediatizaţi pe toate posturile TV, în presă etc., doar sunt românii, cum ziceam, ăi mai reprezentativi, mai buni la furat şi minţit etc.

Fireşte, generalizez nepermis de mult, dar „eşantionul” de subiecţi este totuşi destul de reprezentativ ca să mă simt obligat să dau alarma: se pare că nu mai avem nici un evreu serios în România. Nici măcar unul, de sămânţă, n-a mai rămas. Pierit-au evreii evrei, unii plecând în Israel şi alte Americi, alţii plecând într-o lume sigur mai bună, iar în România ne-au rămas chiar rămăşiţele, zaţul evreimii noastre de odinioară! O evreime atât de glorioasă! Praful s-a ales de ea!

Desigur şi în mod vizibil omenirea toată este cuprinsă de un proces de degenerare, resimţit pretutindeni şi pe toate canalele de televiziune mai ales. Ţinem seama de acest aspect, nu-l neglijăm, dar şi aşa rămân destui din lumea evreilor români cunoscuţi de mine care să mă întristeze în mod specific şi iremediabil. Aşadar, chiar numai ciurucuri?! Chiar toţi evreii de calitate, în frunte cu un Leon Rotman sau Angelica Rozeanu, să fi părăsit corabia noastră românească aflată în derivă?! Şi să fi rămas pe capul nostru şi în capul nostru numai rateurile plămadei evreieşti?!

Da, mă încearcă acest sentiment, unul al naibii de neplăcut, de incomod, de neliniştit şi neliniştitor. Nu e de bine prevestitor pentru românii de noi, pentru viitorul nostru dacă, aşa cum se scrie şi la gazetă, în România evreimea mondială a mai lăsat doar o mână de evrei, evrei de pripas, pe care, probabil, nu-i vrea nimeni. Te cred că nu-i vrea nimeni, nici măcar în Israel! Îi cunoaşte bine!
ION COJA

PS 2017. Textele care se vor re-publica în serial pe acest site au mai fost publicate o dată, dacă nu mă înțel în revista „Săptămâna românească”, în urmă cu o duzină de ani. Cred că ar fi utilă punerea lor în circulație acum, când putem beneficia de serviciile Internetului.