Iradeaua imperială din 9 mai, publicată în 10 mai 1905,
reflectată în presa vremii
Emil Ţîrcomnicu
Cadrul social şi politic de la cumpăna secolelor XIX şi XX
Anul 1905 reprezenta atât o jumătate de secol de înfăptuiri naţionale în Balcani, unde
existau aproximativ 100 de şcoli (dintre care un liceu la Bitolia, precum şi şcoli comerciale la Ianina
şi Salonic), în care învăţau peste 4500 de elevi, şi 30 de biserici, în care se auzeau limba română şi
dialectele aromân şi meglenoromân.
Scriitori şi oameni politici români, promotorii şi înfăptuitorii României moderne, şi-au unit
eforturile, în aceste cinci decenii, pentru salvarea ramurii balcanice a naţiunii române de la
asimilarea între celelalte neamuri. Cărţile şi articolele publicate în aceşti 50 de ani stau astăzi
mărturie1
.
Principalele momente de la sfârşitul secolului al XIX-lea în viaţa culturală şi religioasă a
românilor macedoneni din Imperiul Otoman au fost: ordinul viziral al lui Savfet Paşa din
septembrie 1878, în favoarea liberei exercitări „a cultului şi a învăţăturii” în limba proprie, care
precede cu 27 de ani iradeaua imperială şi în baza căruia au primit aprobări şi au funcţionat zecile
de şcoli şi biserici, ca şi încercarea nereuşită, din 1896, de a avea un episcop pentru românii din
imperiu, pe mitropolitul Ohridei şi Prespei, Antim.
Anul 1903 a fost anul în care Apostol Mărgărit, personalitate marcantă a românilor
macedoneni, inspector şcolar pentru şcolile din Imperiul Otoman, membru corespondent al
Academiei Române (n. 1899), trecea la cele veşnice. Crezul său era acela al fidelităţii românilor
balcanici faţă de autorităţile otomane, întrucât prevedea faptul că formarea statelor naţionale ar fi
determinat împărţirea teritoriului Turciei europene, implicit a comunităţilor macedo-române,
conducând astfel la asimilarea acestora.
„Întâiul nostru interes, al Armânilor, – spunea Apostol Mărgărit – este mântuirea Imperiului
Otoman. Noi nu sperăm să ne unim mâne cu fraţii noştri din România: suntem despărţiţi de dânşii
prin principate şi regate… O criză orientală ne-ar da în mâinile Sârbilor, Grecilor sau Bulgarilor,
popoare creştine şi civilizate, care, ţinându-ne deja prin comunitatea de religiune, ar voi să ne ţie şi
prin comunitatea de limbă, ne-ar închide şcolile, ne-ar risipi comunităţile”2
.
Cu această ocazie amintesc faptul că astăzi se împlinesc 150 de ani de la urcarea pe tronul
României a Regelui Carol I, la această oră desfăşurându-se în Aula Academiei Române o sesiune
solemnă. Regele Carol I a manifestat, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al
XX-lea, o atitudine de colaborare a statutul român cu Imperiul otoman, respingând orice
intervenţie şi tulburare pe calea armelor în Balcani, îndemnând la respectarea stabilităţii şi ordinii
în imperiul din dreapta Dunării.

1
„Ministrul român la Constantinopol, dl. Al. Em. Lahovary, a intervenit la Patriarhul din Constantinopol în favoarea cererilor
românilor din Macedonia. Politische Correspondenz publică în această chestiune o telegramă de la corespondentul său din
Constantinopol, în care se zice între altele: Patriarhul a refuzat permisiunea de a se înfiinţa o comunitate ecleziastică românească la
Bitolia, cu observaţia că sunt acolo numai zece români. Se ştie bine însă că numai în liceul românesc de acolo, care are 25 de
profesori, sunt 150 de studenţi români. Apoi în vilaetele macedonene şi în ale Ianinei sunt 96 de şcoli elementare româneşti. La
Bitolia, afară de liceu, mai e o şcoală secundară românească. La Salonic şi la Ianina sunt şcoli comerciale româneşti, la Berat e un
gimnaziu românesc. În anul şcolar 1902-1903, numărul şcolarilor români din Macedonia, Epir şi Albania era de 4500, iar azi trebuie
să fie mai mare. Actualmente sunt în aceste ţinuturi 60 de preoţi cu 40 de cântăreţi, care fac serviciul în 30 de biserici, parte curat
româneşti, parte mixte”. Românii din Macedonia, în Gazeta Transilvaniei, nr. 88, miercuri 21 aprilie / 4 mai 1904, reprodus în Emil
Ţîrcomnicu, Stoica Lascu, Românii balcanici în paginile „Gazetei Transilvaniei”, Editura Etnologică, Bucureşti, 2012, p. 143-144.
2 Episcopatul românilor macedoneni, Tipografia Voinţa Naţională, 1897, p. 13, apud V. Bérard, La Turquie et l’hellénisme
contemporain, Paris, 1893, p. 259.
2
Pregătiri diplomatice şi întâmplări care au condus la „iradeaua” sultanului
Cerinţele guvernului român, de recunoaştere a comunităţilor macedo-române, legitime în
raport cu cele recunoscute celorlalte naţionalităţi creştine, erau: 1. Recunoaşterea comunităţilor
româneşti balcanice, în speţă cele aromâne şi meglenoromâne; 2. Dreptul la alegerea muhtarilor
(reprezentanţii autorităţii); 3. Reprezentarea comunităţilor aromâne în consiliile administrative
locale; 4. Dreptul de a utiliza limba română în şcoli şi biserici.
În 17 ianuarie 1905, Alexandru Emanoil Lahovary (1855-1950), reprezentantul României la
Constantinopol, şi văr al generalului Iacob N. Lahovary, ministru al Afacerilor Străine, venind de la
Paris, s-a oprit la Viena, pentru a-l vizita pe contele Goluchowski, ministru imperial austro-ungar al
Afacerilor Străine. Diplomatul român dorea să se asigure de concursul reprezentantului diplomatic,
baronul Calice, de la care simţise o atitudine „puţin binevoitoare… faţă de revendicările române din
Macedonia. Pe când ambasadorii Marilor Puteri şi îndeosebi acei ai Germaniei, Italiei şi Rusiei
manifestau pentru cauza română o simpatie tot mai mare şi mai eficace, şi-mi acordau la Poartă şi la
Palat un sprijin cât se poate de preţios, singur ambasadorul Austro-Ungariei arăta pentru
preocupările noastre o dezinteresare absolută, ca să nu zic ostilitate evidentă”3
.
Ministrul Goluchowschi l-a asigurat pe Al. Em. Lahovary de concursul baronului Calice în
obţinerea revendicărilor României4
.
Întors la Constantinopol, Al. Em. Lahovary, cu concursul ambasadorilor: marchizul
Guglielmo Imperiali (Italia), baronul Adolf von Biberstein de Marschall (Germania), baronul
Heinrich de Calice (Austro-Ungaria) şi M. Zinovieff (Rusia), solicită cancelariei otomane
promulgarea iradelei imperiale de recunoaştere a românilor din Imperiu. Al. Em. Lahovary a fost
secondat, în demersurile sale, de prim-secretarul legaţiei, Gheorghe Derussi.
Atacurile unor bande greceşti asupra macedo-românilor au continuat, în luna martie având
loc încă un masacru în localitatea Negovan.
Întâmplarea care a dus la promulgarea iradelei a fost arestarea abuzivă, în luna aprilie, de către
valiul de Ianina, Osman Paşa, a doi inspectori şcolari, Nicolae Tacit şi Andrei Balamace, care au fost
apoi expulzaţi la Brindisi. Aceştia au fost arestaţi datorită unui conflict apărut între greci şi aromâni întrun sat de lângă Ianina, cu privire la citirea rugăciunilor în biserică şi în limba română. Guvernul român
a cerut satisfacţie din partea sultanului, solicitând printr-o notă scrisă, cu termenul de 10 mai, semnarea
unei iradele, răspunsul întârziind vreme de o lună. Al. Em. Lahovari, ameninţând cu părăsirea
Constantinopolului, ajutat şi de diplomaţii străini amintiţi, a forţat semnarea iradelei, prin care se
recunoştea drepturile românilor din Imperiul Otoman, respectiv ale comunităţilor aromâne şi
meglenoromâne. Întâmplarea fericită era şi faptul că se apropia ziua de 10 mai, ziua regalităţii în
România, zi încărcată de o triplă însemnătate: începutul domniei lui Carol I din anul 1866, independenţa
României din anul 1877 şi încoronarea regelui din anul 1881. Din 1905, la aceste 3 semnificaţii se poate
adăuga şi cea a iradelei sultanului.
În dimineaţa zilei de luni, 9 mai, ambasadorul german îl asigura pe Al. Em. Lahovary că
iradeaua a fost semnată5
. În seara zilei respective, la Al. Em. Lahovary a sosit trimisul Marelui Vizir cu
documentul oficial. În următoarea zi, iradeaua a fost anunţată şi publicată în ziarele oficiale din
Constantinopol, fiind adusă la cunoştinţă în capitala României. O grandioasă manifestare a avut loc în
faţa Palatului Regal şi pe Calea Victoriei, promulgarea iradelei fiind considerată o mare victorie
naţională. Declaraţii politice au fost făcute în Camera română în ziua de 11 mai, ca şi la Senat, în ziua de
12 mai.
În zilele de 12, 13 şi 14 mai a fost publicată ştirea şi în ziarele din Bucureşti, o informare
fiind publicată în ziua de 12 mai în Monitorul Oficial. Ştirea a ajuns şi în capitalele europene,
guvernele ţărilor respective trimiţând la Bucureşti telegrame de felicitare.

3 Al. Em. Lahovary, Amintiri diplomatice, Revista Fundaț iilor Regale, anul II, nr. 10, 1935, p. 81.
4
Idem, p. 84.
5
Idem, p. 98.
3
La Constanţa, la câteva zile de la acordarea iradelei, la 15 mai, s-au desfăşurat două evenimente
importante, la care au participat reprezentanţi ai guvernelor implicate în disputa româno-turcă, regele
Carol I fiind personajul principal: inaugurarea cablului german de telegraf între Constanţa şi
Constantinopol şi lansarea la apă a vaporului România, al treilea vas de călători românesc.
Aspecte relevate în presă despre iradeaua imperială
În Monitorul Oficial, joi, 12 mai 1905, nr. 32, p. 1237, Agenţia română făcea o informare
privind acordarea iradelei imperiale de către sultan, prezentându-se aspecte legate de arestarea celor
doi inspectori şcolari şi de cerinţele diplomaţiei române acceptate de sultan. Sunt prezentate şi
corespondenţe din Constantinopol, Roma şi Viena.
În Lumina, Revista populară a românilor din Imperiul Otoman, anul III, nr. 5, mai 1905,
apărută la Bitolia, a fost publicată, pe o pagină, Iradeaua imperială, cu următorul text explicativ: „În
zilele de fericire şi de glorie ale mărinimosului şi ilustrului nostru Sultan Abdul Hamid Han al IIlea, s-a dat pentru prea fidelii supuşi români din vastul său imperiu, următoarea iradea publicată în
ziua de 10 mai, 1905”. În articolul „Mulţi ani să trăiască”, p. 130-131, redacţia revistei Lumina
aprecia că „ziua de 10 mai, în care s-a publicat Iradeaua imperială, va rămâne o zi scumpă şi
măreaţă, o zi de bucurie şi de sărbătoare pentru întreaga suflare românească din imperiul otoman”.
Articolul „Rolul Muhtarilor”, p. 133-136, semnat C.D. Metta, arată că legea din 13 iulie 1889, art.
54, prevedea faptul că „fiecare naţionalitate dintr-un sat va avea câte un muhtar, iar dacă ea avea
mai mult de 20 de case, poate să aleagă şi doi muhtari”. De asemenea, fiecare mahala şi chiar
fiecare naţionalitate dintr-o mahala care avea mai mult de 20 de case avea dreptul de a delega un
muhtar, acesta fiind agentul executiv al autorităţii centrale.
Iar în mai 1906, anul IV, nr. 5, p. 119, la aniversarea unui an de la iradea, G.Z. Zuca scria:
„Nu e un an de când aromânul, în ajunul acestei zile măreţe, era stăpânit de cea mai
înăbuşitoare mâhnire. Nu e un an de când aromânului îi era tăgăduit dreptul la existenţă naţională!
Nu e un an de când desperarea cea mai neagră se zbătea în sufletele noastre de teama, ca într-un
minut, să nu se spulbere toate speranţele ce de atâtea decenii le-am hrănit şi le-am clădit prin lupte
uriaşe!
Când iată, vine ziua românismului, ziua lui 10 mai, să alunge desperarea, să ridice valul de
tristeţe ce acoperea sufletele noastre, şi să verse cu profuziune în piepturile româneşti, bucuria
neţărmurită, bucuria învierii şi a vieţuirii veşnice a neamului nostru în Pind”.
Ziarul Adevărul, anul XVIII, nr. 5658, 12 mai 1905, titra: „Naţionalitatea Aromânilor
recunoscută prin Firman”. Sunt două materiale pe pagina 1: „Declaraţiunea generalului Lahovary”,
„Recunoaşterea Aromânilor”, şi trei pe pagina a 2-a: „Cum s-a obţinut Firmanu”, „Recunoaşterea
aromânilor”, „Naţionalitatea Aromânilor recunoscută prin Firman”. În aceste articole se prezintă
faptele care au condus la criza turco-română, respectiv arestarea inspectorilor şcolari, presiunile
diplomatice etc.
De exemplu, se specifică lungile negocieri avute pentru obţinerea semnăturii: „În cursul
acestei luni, ca urmare a notei scrise, au fost multe tratative, s-a desfăşurat din partea ministerului
nostru de externe precum şi de către legaţiunea noastră din Constantinopole, o energie foarte mare,
secundaţi în aceste hărţuieli şi stăruinţe de către ambasadorii mai multor mari puteri. Ieri, 10 mai,
expira termenul pus de guvernul nostru celui turcesc pentru un răspuns hotărâtor. Şi avurăm
satisfacţia ca ieri, acelaşi valiu care nesocotise toate ordinele guvernatorului Macedoniei, ale
marelui vizir şi chiar ale sultanului, acelaşi valiu să se ducă ieri, 10 mai, la consulul nostru din
Ianina pentru a-i cere scuze”.
O destăinuire, într-un alt articol: „Mulţi se vor fi întrebat că atât satisfacţia dată de Poartă
relativ la arestarea celor doi funcţionari români cât şi iradeaua sultanului cu privire la recunoaşterea
drepturilor naţionale ale aromânilor, au venit pe ziua de 10 mai. Unii vor fi dispuşi a crede că
guvernul nostru a calculat ca lucrurile să se prezinte astfel. Nu e chiar aşa. Iată cum s-au întâmplat
lucrurile: Faţă de încordarea relaţiunilor dintre noi şi Turcia, în urma arestării celor doi funcţionari
4
români de către un guvernator turc, guvernul nostru a dat ordin legaţiunii române din
Constantinopol ca de 10 mai să nu arboreze tricolorul pe acoperişul legaţiei şi să suspende recepţia
oficială. Astfel, autorităţile turceşti ce aveau să prezinte felicitările ocazionale în numele sultanului,
erau să găsească localul legaţiei închis şi personalul absent”.
Într-un alt articol se prezintă solicitările părţii române: „guvernul român a cerut sultanului,
spre a se înlătura pe viitor posibilitatea unor incidente de asemenea natură, să binevoiască a
recunoaşte comunităţilor române din Imperiul otoman, toate drepturile civile de care se bucură
celelalte comunităţi nemusulmane, adică dreptul de a avea muktari (primari), reprezentanţi în
consiliile de administraţie ale vilaietelor şi revizori şcolari numiţi de dânsele”.
De asemenea, se arată declaraţiile din Camera deputaţilor din Roma, din 11 mai: „Camera
deputaţilor. Deputatul Galli declară că este fericit a putea anunţa Camerei că sultanul, printr-o
iradea, a dat satisfacţiune tuturor cererilor poporului român. Dl. Galli adaugă că fiind astăzi
sărbătoarea naţională a românilor, crede că este interpretul sentimentelor Camerei trimiţând un
călduros salut României, prietena Italiei. (Vii aprobări). Preşedintele Camerei, dl. Marcora, exprimă
mulţumirea sa pentru această manifestare. (Aprobări). Dl. Tittoni, ministrul afacerilor străine,
anunţă că guvernul român a adresat mulţumiri guvernului italian pentru sprijinul dat cu ocaziunea
diferendului româno-turc. (Vii aprobări. Camera în unanimitate face o manifestaţiune de mare
amiciţie pentru România).
În nr. 5659, 13 mai 1905, pagina 1: „Manifestaţia naţională din Parlament”, cu relatări de la
cameră şi de la Senat; „Aplanarea conflictului cu Turcia”; „Iradea sau firman”; „Presa şi conflictul
româno-turc”; „Puterile şi diferendul româno-turc”. Pe a doua pagină se găsesc articolele
„Macedonenii despre drepturile acordate” şi „Informaţiuni”.
Se menţionează, în acest număr, discuţiile şi declaraţiile din Camera română, manifestarea
filoitaliană la aflarea mesajelor din Camera italiană, precum şi discuţiile din Senat, care au pus
accentul pe politica consecventă a tuturor partidelor care s-au aflat la putere, faţă de problematica
aromânilor.
Arătându-se rolul marilor puteri în obţinerea iradelei, se aprecia faptul că acestea „au
recunoscut pe aromâni ca pe un element al păcii în imperiul turcesc. Pe când sârbii, bulgarii, grecii
se luptă pentru a dezmembra Turcia, pentru a asocia Turcia sau o bucată din ea ţării lor mume,
aromânii sunt singurii care n-au asemenea aspiraţiuni iredentiste, ei vor numai să-şi păstreze
naţionalitatea, limba şi credinţa, să le apere împotriva cotropirii greceşti”.
În nr. 5660, 14 mai 1905, pe pagina 1 se află articolul „Conflictul româno-turc”, pe pagina 2
– „Macedonenii despre drepturile acordate”, iar pe pagina 3 – „Cuvântarea d-lui Epureau în chestia
Macedoniei”.
Se relevă rolul pe care Take Ionescu, ministru de Finanţe, l-a avut în presiunile către Poarta
otomană pentru obţinerea iradelei. De fapt, în vizita pe care o avusese la Constantinopol, în aprilie
1905, nefiind primit de sultan în audienţă, a refuzat decoraţia acestuia, Marele Cordon al ordinului
Osmanie” 6
.
Referitor la macedo-românii din Bucureşti, ziarul consemnează impresia produsă de
acordarea iradelei: „În colonia macedo-română din Capitală a produs o impresie delirantă ştirea că
Turcia a acordat în sfârşit unele drepturi pentru românii din imperiul otoman. Discuţiile, deseori
zgomotoase ale macedonenilor, au devenit acum liniştite. Ei discută cu calmul oamenilor care se
simt stăpâniţi de o deplină mulţumire sufletească. Voind să aflu cum privesc românii macedoneni
din Capitală firmanul sultanului, m-am adresat unui distins tânăr macedonean, care mi-a spus cam
următoarele: – Fără îndoială că drepturile ce Turcia a acordat românilor din imperiul său, sunt o
adevărată binefacere pentru neamul românesc. Ni s-a îndeplinit o cerinţă scumpă nouă. Ni s-a dat
dreptul de a alege membri în consiliile administrative ale vilaetelor. Până acum alegerea membrilor
în acele consilii nu se făcea pe naţionalitate, ci pe religie. Cum grecii recurgeau la diferite operaţiuni
pentru a alege pe reprezentantul lor, noi românii aproape n-avem reprezentanţi în consiliile

6 Vezi şi Al.Em. Lahovary, op.cit., p. 93.
5
administrative ale vilaetelor. De acum avem dreptul de a alege reprezentanţii noştri în consiliile
vilaetelor, ca români, iar nu numai drept creştini. Înfiinţându-se comunităţile româneşti, încetul cu
încetul se vor alipi la ele toţi românii grecizaţi, care au fost atraşi spre comunităţile greceşti din
cauza nesiguranţei cu care lucram noi în Macedonia. E drept că nu s-a numit un şef religios al
românilor din Turcia, dar comunităţile punându-şi preoţii lor vor avea nevoie de un asemenea
conducător spiritual. Cu toată opunerea patriarhului, românii din Turcia vor ajunge să aibă un
mitropolit naţional. Atunci se vor întregi toate cererile românilor din Macedonia. Am speranţa că în
doi sau trei ani acele comunităţi vor ajunge la apogeul lor…”
Telegrame trimise de dr. Anastasievici Leonte, preşedintele Societăţii de Cultură MacedoRomână, către M.S. Regelui Carol I. „Românii macedoneni adânc mişcaţi şi plini de entuziasm
pentru chemarea lor la o nouă viaţă prin marele succes naţional obţinut sub glorioasa şi înţeleapta
domnie a M.V. depun la picioarele înălţatului tron omagiile lor de profundă recunoştinţă şi adânc
devotament”. D-lui Alexandru Lahovary, ministrul României la Constantinopol: „Societatea de
Cultură Macedo-Română admirând patriotismul şi energia excelenţei voastre pentru marele act
naţional săvârşit ţine a vă aduce viile sale mulţumiri şi vă exprimă sentimentele sale de adâncă
recunoştinţă”.
Telegrama trimisă de Asociaţia studenţilor către generalul Lahovary: „Din gravul conflict
dintre România şi Turcia, prestigiul regatului român a ieşit peste măsură de mărit, iar neamul nostru
a câştigat drepturile sfinte pe care fraţii macedoneni le cer de 25 de ani. Neîndoios că aceasta este
unul din cele mai mari succese ale diplomaţiei noastre, graţie căreia naţiunea română face un enorm
progres în evoluţia ei, de emancipare şi de unire în cuget şi simţiri, a românilor de pretutindeni.
Asociaţia generală a studenţilor români, în numele tineretului universitar, totdeauna entuziast
apărător al drepturilor sfinte ale neamului românesc, vă aduce cele mai sincere felicitări pentru
succesul obţinut şi cele mai vii mulţumiri, pentru destoinicia şi căldura cu care aţi condus
negocierile. Comitetul”.
În ziarul Tribuna din Arad, anul IX, nr. 90, 14/27 mai, pe prima pagină se arată
manifestaţiile filoromâne şi cuvântările din Parlamentul italian, referitoare la iradea, iar în pagina a
4-a, se povestesc întâmplările din Ianina, printr-o corespondenţă cu cei doi inspectori români. În
numărul 91, 15/28 mai, se prezintă discuţiile „Din corpurile legiuitoare române”, prilejuite de
iradea. Spre exemplu, Ion I. Brătianu spunea: „Sunt chestiuni care trec peste luptele de partide şi
chestiunile naţionale sunt de această natură. Comunicarea pe care ne-a făcut-o dl. preşedinte, îmi dă
prilejul să spun că de acum câteva zile voiam să aduc în dezbatere această chestiune. Atunci
ministrul afacerilor străine m-a rugat să mai amân câteva zile. Am fost fericit să primesc această
cerere. În adevăr, aflu astăzi că ziarele turceşti au publicat o iradea prin care se recunoaşte
românilor de a avea muktari (primari) şi comunităţi religioase. Acest succes este datorit politicei
noastre şi ne putem felicita…”. De asemenea, se prezintă pe larg cuvântarea generalului Lahovary,
care aprecia „că acest fericit rezultat este datorit încordării tuturor forţelor naţiunii române”. În
numărul 92, 17/30 mai, pag. 2-3, găsim articolul „Succesul românilor macedoneni”, din care cităm:
„Chestiunea noastră, a românilor din Ungaria, se aseamănă în multe puncte cu cea macedoneană. În
unul însă se deosebeşte fundamental. Pe când ei sunt o aripă externă, aproape detaşată, a corpului
naţional, noi suntem însuşi capul acestuia. Suntem cetatea cea mare a cărei cădere înseamnă căderea
neamului întreg. Iar dacă lor, unui pumn de ţânţari, le-a fost cu putinţă cucerirea dreptului la
dezvoltarea naţională, cu cât mai multă nădejde trebuie să privim noi în viitorul nostru apropiat, cu
cât mai mare voinţă şi energie trebuie să luptăm noi pentru salvarea noastră! Mai mult ca orişicând
suntem convinşi că nu suntem singuri. Cei ce au ocrotit pe macedoneni şi au făcut să triumfe cauza
lor, vor fi şi cu noi şi vor sili şi pe şoviniştii noştri să se potolească. Poate nu e departe timpul în
care ni se va vesti şi nouă iradeaua cu deplină recunoaştere a drepturilor noastre de naţionalitate”. În
numărul 93, 18/31 mai, se anunţă că „Ministrul [general Lahovary] a comunicat Porţii că guvernul
român recunoscător faţă de bunăvoinţa permanentă a Sultanului pentru românii din Macedonia, a
hotărât să clădească în Constanţa o moschee mare, ceea ce a produs o excelentă impresie la YldizKiosk”.
6
În Gazeta Transilvaniei, anul LXVIII, nr. 107, 14/27 mai 1905, din Braşov, în articolul
„Recunoaşterea naţionalităţii române în Macedonia” se prezintă „grandioasa manifestaţie de la
Bucureşti” din ziua de marţi, 10 mai, ora 18, când „mai multe mii de cetăţeni şi-au dat întâlnire în
piaţa Sf. Gheorghe şi, de aici, cu drapele şi muzică militară în frunte, cu torţe şi lampioane, au
pornit pe Calea Victoriei, în mijlocul unui entuziasm cald şi a cântecelor patriotice ale muzicii
militare. Ajunşi la Palatul Regal, muzica militară intonă imnul regal, iar manifestanţii strigau «Ura!
Trăiască Regele!». Se deschiseră porţile şi mulţimea intră în curtea palatului. Regele şi Regina se
arătară în balcon, salutând şi mulţumind. În mulţime era un entuziasm de nedescris. De aici
convoiul se îndreptă în sunetele marşului Deşteaptă-te Române înainte pe Calea Victoriei spre
locuinţa dl. prim-ministru G. Gr. Cantacuzino. Trecând prin faţa legaţiei germane se auziră urale şi
strigăte: «Trăiască Germania!», în semn de recunoştinţă pentru sprijinul dat întru îndeplinirea
dreptelor cereri ale românilor…”. În alt articol se prezenta „Din Camera română. Aplanarea
conflictului româno-turcesc”, cu relatările prezentate şi în ziarul Tribuna, nr. 15/28 mai. Textul
iradelei a fost publicat în nr. 122 din 3/15 iunie 1905.
Vedem, aşadar, că obţinerea iradelei imperiale pentru românii balcanici din Imperiul otoman
s-a bucurat de atenţie în presa vremii, noi prezentând, doar câteva aspecte din ziarele pe care le-am
avut la dispoziţie.