DOCUMENTUL CARE ATESTĂ CĂ MARILE PUTERI SE TEMEAU DE

POSTED BY: LĂZĂREANU RĂZVAN

AUGUST 2, 2015

Autor – IOAN AUREL POP (n. 1 ianuarie 1955, Sântioana, Cluj, este un istoric român,

academician, profesor universitar, din 2012 rector al Universității Babeș-Bolyai din

Cluj).

 

În 1547, cu peste jumătate de secol înainte prima unire a românilor, realizată

de către Mihai Viteazul, o comisie regală habsburgo-ungară făcea o cercetare

asupra cămării de sare din Maramureş şi trăgea o concluzie “periculoasă” pentru

regimul austro-ungar. Românii din Maramureş să profite de ocazia potrivită şi să se

unească cu Moldova.Documentul se numeşte „Despre starea de acum a Cămării

Sării Maramureșene, după cercetarea făcută de comisarii majestății regești Blasius

de Petrovaradin, prepozit de Jazo și Georgius Werner, căpitanul (prefectul) cetății

Șaroș, în luna septembrie a anului Domnului 1547” şi conţine următorul paragraf:

“De fapt, fiindcă cea mai mare parte dintre locuitorii comitatului Maramureș sunt

români, și deoarece se potrivesc cu moldovenii la limbă, la religie și la obiceiuri,

există pericolul să se întâmple ca acest comitat, încetul cu încetul, intrând pe furiș în

Moldova, să se înstrăineze cu timpul, cu vreo ocazie, de regat [Ungaria

habsburgică]“.

Documentul a fost discutat de către Academicianul Ioan-Aurel Pop în

cadrul conferinţei “Maramureşul… intrând pe furiş în Moldova” – reflecţii pe marginea

unor tendinţe de unire românească din secolul al XVI-lea, găzduită de Universitatea

“Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi:„Maramureșul … intrând pe furiș în Moldova” –

reflecții pe marginea unei idei de unire românească menționate la 1547

 

 

„În luna septembrie a anului 1547, pe când domnea în Moldova Iliaș Rareș (1446 –

1451),

o comisie regală habsburgico-ungară (rege al Ungariei occidentale era Ferdinand I

de Habsburg, care avea să ajungă și împărat romano-german) făcea o cercetare

asupra cămării de sare din Maramureș și elabora în final un document în latinește cu

următorul titlu: „Despre starea de-acum a Cămării Sării Maramureșene, după

cercetarea făcută de comisarii majestății regești Blasius de Petrovarad in, prepozit

de Jazo și Georgius Werner, căpitanul (prefectul) cetății Șaroș, în luna septembrie a

anului Domnului 1547”.Documentul conține, între multe altele, un pasaj important, pe

care îl reproducem în românește mai jos: „Spun nobilii că acei munți și acele păduri

au fost obținute de ei, într’o anumită adunare generală [a regatului], ținută la Baci

(Serbia, azi) în timpul domniei lui Ludovic, pentru ei înșiși și pentru moștenitorii și

urmașii lor, prin acordul comun al tuturor locuitorilor de drept. Despre care lucru se

crede că nu există nicio mărturie clară.Și se poate de fapt, prin lege, pune la îndoială

(aceasta), deoarece acei munți și acele păduri, după cum se spune, sunt la hotarele

Moldovei și Rusiei, care se cuvin mai mult să fie supuse majestății regești decât

persoanelor private, așa cum munții și locuri lejoase de hotar asemănătoare sunt

supuse cetății vecine Muncaci, care, în același fel ca la Hust, ține de drept de rege și

de coroană.

 

De fapt, fiindcă cea mai mare parte dintre locuitorii comitatului

Maramureș sunt români, și deoarece se potrivesc cu moldovenii la limbă, la religie și

la obiceiuri, există pericolul să se întâmple ca acest comitat, încetul cu încetul,

intrând pe furiș în Moldova, să se înstrăineze cu timpul, cu vreo ocazie, de regat

[Ungaria habsburgică]. Așadar, deoarece nu vor fi puține astfel de ocazii, este în

interesul majestății regești ca, la o nouă cercetare și discutare, să se îngrijească să

fie trimiși și chemați oameni credincioși și zeloși”Din text, se vede că, în timpul

anchetei legate de starea ocnelor maramureșene și a veniturilor cuvenite puterii

centrale din sare, comisarii regelui Ferdinand de Habsburg au constatat o anumită

tensiune existentă între autoritățile regești și nobilimea locală, tensiune legată de

dreptul de stăpânire asupra munților și pădurilor din acel comitat, denumit încă în

textele latine oficiale Terra Maromarusiensis (Țara Maramureșului). Nobilii

maramureșeni pretind că acele bunuri erau ale lor din vechime și că le fuseseră

recunoscute chiar de adunarea țării, prezidată de rege, în vreme ce comisarii se

îndoiesc că ar exista documente în acest sens și spun că, de regulă, conform

analogiilor și principiilor de drept, astfel bunuri din vecinătate, situate tot la frontierele

țării, nu aparțineau persoanelor private, ci regelui.Totuși, anchetatorii își fac datoria

până la capăt, semnalând și un real pericol, dacă s’ar forța nota. Pericolul ar fi fost

ca Maramureșul, locuit în cea mai mare parte de români (inclusiv nobilii

maramureșeni rămăseseră români), având aceeași limbă, aceeași religie

(confesiune) și aceleași obiceiuri cu moldovenii, să de desprindă de Ungaria

habsburgică și să se unească cu Moldova.Nu este vorba aici despre o presupunere

vagă, ci despre o adevărată analiză, făcută de oameni avizați, de experți (un cleric și

un militar). Din analiză reiese posibilitatea, cu vreo „ocazie”, a unirii Maramureșului

cu Moldova. Iar asemenea „ocazii” – avertizează anchetatorii –„nu vor fi puține”.

 

Prin urmare, ei nu se referă la o întâmplare disparată, de conjunctură, ci la o situație de

structură, care era generată de esența lucrurilor.Mărturia este copleșitoare și

spulberă o seamă de opinii grăbite, exprimate mai ales după 1989, care puneau la

îndoială unitatea românească medievală, exaltând regionalismele și localismele din

spațiul locuit de români și combătând orice sentiment de solidaritate timpurie între

aceștia. Asemenea opinii ignoră intenționat o întreagă istorie. Dacă episodul

semnalat la 1547 ar fi fost izolat, s’ar putea, firește, accepta îndoieli, critici sau

replici. Dar Maramureșul și Transilvania se mai „uniseră” cu Moldova sau invers și

altădată și aveau s’o mai facă ori să tindă spre aceasta și după jumătatea secolului

al XVI-lea, încât o atare solidaritate românească intra în ordinea firească a lucrurilor.

De altfel, înșiși consilierii citați vorbesc – cum arătam – de multe astfel de ocazii de

desprindere a Maramureșului de Regatul Ungariei și de „strecurare” a sa între

hotarele Moldovei.

 

Este de menționat mai întâi descălecatul din Ardeal, pomenit de

cronicari ca atare și de documente sub alte nume, dar exprimând aceeași esență.

Mai mult, cu peste un secol înainte de descălecat, 1234, în ceea ce Roma numea

„episcopatul cumanilor”, papa însuși recunoaște că trăiau „anumite popoare (quidam

populi) care se numesc români” și care, deși formal deveniseră catolici, ascultau de

propriii lor episcopi de rit grecesc.Partea tulburătoare din acest episod este că în

episcopatul catolic în cauză, situat parțial în exteriorul Carpaților, spre est și parțial în

Transilvania, în Țara Bârsei, veneau – o spune clar documentul papal – locuitori din

Regatul Ungariei ca să trăiască împreună cu acești români, să formeze un singur

„popor” cu ei (nonnulli de regno Ungarie … transeunt ad eosdem …

populusunusfacti cum eisdemWalathi) și să aplice rânduielile credinței bizantine,

„spre marea abatere a credinței creștine”, recte catolice. Cu alte cuvinte o acțiune

ofensivă, menită să’i disloce pe acei români de pe teritoriul viitoarei Moldove și să’i

„unească” ante litteram cu Roma, se întoarce contra inițiatorilor și conduce la opusul

ei, adică la solidarizarea unor transilvăneni cu românii dinspre est, cu credința lor

răsăriteană și cu formele lor de structurare politică.

 

Spațiul estic (carpato-nistrian)avea să fie mai bine cunoscut de către transilvăneni după Marea Invazie Tătaro – Mongolă, din rațiuni politico-militare. Se știe că, încă din prima jumătate a secolului al

XIV-lea, unii nobili români din Maramureș au trecut Carpații Răsăriteni în cadrul

oștilor ungare destinate combaterii tătarilor. Unul dintre aceștia, provenit dintr’o

familie cnezială pusă în slujba regalității prin „credincioase servicii”, s’a chemat

Dragoș și a primit misiunea să fondeze o marcă de apărare, un fel de avanpost al

regatului înspre tătari. Localnicii l’au primit și l’au numit, după tradiție, voievod. Între

timp, în Maramureș, țară formată atunci din circa 10 000 de km pătrați și organizată

ca voievodat românesc, condus de un voievod ales de adunarea cnezilor țării, este

consemnată încă din 1342 o revoltă contra regelui celui nou, condusă chiar de

Bogdan de Cuhea, voievodul în funcție. Acesta, însoțit de o ceată de 100-200 de

cnezi de’ai săi, după două decenii de rezistență în Maramureș, destituit fiind și

catalogat de rege drept „infidel notoriu”, și’a mutat centrul rezistenței peste munți, în

Moldova, întemeind ceea ce noi numim azi Moldova independentă.

 

Ca și în cazul lui Basarab, răzvrătitul valah de la sud de Carpați, regele ungar a trimis (prin 1365) o

armată contra rebelului Bogdan, dar victoria a fost de partea românească.Unii vor

spune (au și spus’o) că între Moldova lui Dragoș și cea a lui Bogdan nu a fost mare

deosebire și că doar istoricii moderni, obsedați de independență, au „inventat”

întemeierea țării de-sine- stătătoare, când, de fapt, dependența de Ungaria a

continuat. Remarca este falsă dintr’un motiv foarte simplu: schimbarea de atunci a

fost notată drept fundamentală în epocă, de către martorii contemporani. Astfel,

cronicarul Ioan de Târnave scrie în cronica sa că, atunci, prin actul voievodului

Bogdan, „Țara Moldovei s’a lățit în stat” (Terra Moldaviae … in regnum est

dilatata). Cu alte cuvinte, transformarea a fost notată, observată de către cei inițiați,

fiindcă vechea marcă de apărare a ajuns să fie o țară, o structură organizată prin

propriile forțe, ruptă de Ungaria și născută în opoziție cu aceasta. „Lățirea” aceasta

dădea naștere „celei de’a doua libertăți românești”, cum avea să scrie inspirat și

judicios Nicolae Iorga. Firește, oamenii de rând, adică majoritatea populației, nu

aveau cum să perceapă atunci acest lucru, dar faptul nu este de mirare. Foarte mulți

oameni nu știu nici astăzi ce se întâmplă sub ochii lor și o duc foarte bine în

ignoranța lor…