NR Fragment din capitolul omonim din Transilvania Invincibile Argumentum

 

 

                                                           OMENIA ROMÂNEASCĂ

 

Precum se ştie, România nu a intrat în primul război mondial decât la 15 august 1916, după ce a tratat cu puterile Antantei recunoaşterea drepturilor sale asupra Transilvaniei, a cărei unire cu Ţara a constituit raţiunea imensului sacrificiu făcut de poporul român atât în tranşeele Marelui Război, cât şi în spatele frontului. În perioada de neutralitate a României, care a precedat declaraţia de război înaintată Austro-Ungariei, aceasta a  încercat fie să obţină intrarea României în război alături de Puterile Centrale, fie să se asigure de neutralitatea până la capăt a României. În acest scop s-au purtat discuţii şi tratative cu fruntaşii politici ai românilor din Transilvania, precum şi ai celorlalte naţionalităţi din imperiu, încercând a li se smulge, fiecărei naţionalităţi, o declaraţie de lealitate faţă de coroana imperială.

Singuri fruntaşii români, numai ei au refuzat să dea o asemenea declaraţie, jignitoare în aceste condiţii, după ce atât amar de vreme lealitatea românilor faţă de curtea imperială avusese drept răspuns o vinovată indiferenţă la cererile atât de îndreptăţite ale naţiunii române din Transilvania.

      De asemenea, fruntaşii politici români din Ardeal au fost curtaţi de guvernanţii maghiari să intervină pe lângă guvernul român de la Bucureşti spre a obţine măcar neutralitatea acestuia în războiul ce izbucnise. Aceste tratative s-au purtat îndeosebi între contele Tisza şi Iuliu Maniu, alături de care la Viena, în iunie 1915, s-au mai aflat Erzberger şi Bethmann-Hoollweg, respectiv Aurel C. Popovici şi Vasile Goldiş. Iată descrierea acestor discuţii făcută de eminentul istoric Vasile Netea:

“Toţi trei refuză a se angaja să pretindă României o intervenţie alături de Austria, cerând însă autonomia Transilvaniei şi un reprezentant în guvernul central de la Budapesta. Ceea ce simţeau în inima lor a destăinuit admirabil Iuliu Maniu într-un discurs ţinut în Camera României Mari, în anul 1921, lămurind firul gândirii politice a românilor ardeleni în timpul neutralităţii: «Între cele mai frumoase visuri ale fiecărui suflet românesc, cu care se culca şi se trezea, era imaginea dorobanţului român, scoborând coastele vestice ale Carpaţilor şi mergând pe câmpiile întinse ale Tisei.»

      Nici una din ameninţările contelui Tisza – şi se ştie ce caracter autoritar avea fostul premier al Ungariei – n-a putut clinti din convingerile şi atitudinile sale pe nici unul din conducătorii Partidului Naţional Român. George Pop de Băseşti, Iuliu Maniu, Vasile Goldiş, Alexandru Vaida Voievod, Ştefan Cicio-Pop şi-au păstrat neştirbită demnitatea politică. Alarmat de această rezistenţă, reprezentată mai ales de cel mai tânăr dintre dînşii – de care se izbise şi în tratativele din 1914 – Tisza ordonă în toamna anului 1915 trimiterea pe front a lui Iuliu Maniu. Atunci a scris Octavian Goga, aici, la Bucureşti, acel emoţionant articol: Pleacă şi Maniu…” [99]

Iată şi tonul în care comentează Octavian Goga, de la Bucureşti, josnica măsură a contelui Tisza:

“(…) E vorba de plecarea lui Iuliu Maniu cu armata ungurească pe câmpul de bătaie. Recrutat şi dînsul după sistemul cunoscut de depopulare a Ardealului, va fi trimis peste câteva zile să moară pentru Habsburgi, în vreme ce cafenelele fără număr ale Austro-Ungariei vor rămâne şi mai departe tixite de mulţimea vitejilor ofiţeri «activi», care în libaţiunile lor de şampanie îşi vor lansa înainte înjurăturile obişnuite la adresa «câinilor de valahi». Infanteria maghiară se va înmulţi deci cu un om şi glontele din tabăra potrivnică nu va şti ce inimă bate sub uniforma de honved a noului soldat. Noi o ştim şi acum la plecarea lui din Blaj ne covârşeşte senzaţia singurătăţii penibile a poporului nostru de-acasă rămas astfel cu desăvârşire orfan… (…) La izbucnirea marei drame, Maniu a înţeles că rolul politic al fruntaşilor de dincolo a încetat şi că (…) răspunderea pentru soarta Ardealului a fost trecută în sarcina conducătorilor din Regat. De aceea, retras în singurătatea de pe malul Târnavei, a tăcut şi a aşteptat. Nimeni nu i-a putut smulge o singură declaraţie de loialitate şi nimeni nu a fost în stare să-l urnească în nici o parte ca să devie propagandistul unei apropieri de duşmanii noştri de veacuri.” [100]

Conform legilor austro-ungare, la vârsta sa de atunci, Iuliu Maniu trebuia mobilizat pe loc, în Blaj, unde funcţiona ca juristconsult al Mitropoliei greco-catolice. Din ordinul atât de cavaleresc şi aristocratic al contelui Tisza, Iuliu Maniu a fost trimis pe front, cu nădejdea criminală că acolo îşi va găsi sfârşitul. N-a fost să fie aşa, şi la 1 Decembrie 1918 Iuliu Maniu s-a numărat printre fruntaşii Ardealului care au hotărît, la Alba Iulia, Unirea cu Ţara. Cu acea ocazie Iuliu Maniu a rostit un discurs. E interesant să vedem în ce monedă a plătit Iuliu Maniu tratamentul de care el însuşi se bucurase din partea guvernului ungar: “Noi privim înfăptuirea unităţii noastre naţionale ca un triumf al libertăţii omeneşti. Noi nu voim să devenim din oprimaţi oprimatori, din asupriţi asupritori… Noi nu vrem să verse nimenea lacrimile pe care le-am vărsat noi atâtea veacuri şi nu voim să sugem puterea nimănui, aşa cum a fost suptă a noastră veacuri de-a rândul”. [101]

…Se pot bate în emblemă cele două chipuri, cele două “purtări” atât de înrădăcinat deosebite: josnicia, laşitatea unui conte de operetă, a unei aristocraţii care niciodată n-a cunoscut şi practicat atât de cavalerescul şi aristocraticul sentiment al respectului pentru adversar, îndeosebi pentru adversarul învins ori aflat în dificultate, josnicie care şi-a dat pe faţă coclita aramă în nenumărate rânduri, dar parcă niciodată atât de cinic şi destrăbălat ca-n anii Ardealului de după Dictatul de la Viena, iar pe de altă parte nobleţea cea fără de titluri înscrise pe somptuoase pergamente de mucava, ci în inimă şi în fapte înscrisă, a ţăranului român care ştie să recunoască în propria sa naţionalitate un titlu aristocratic, onorând-o cu smerită tenacitate, căci cine român zice, om zice, creştin zice, nu?!

Şi îndeosebi acesta a fost însemnul nostru de dintotdeauna: respectul pentru adversar, îndeosebi pentru adversarul ajuns “la mâna” noastră, compasiunea pentru cei învinşi. În Istoria omeniei  româneşti, pe care vreodată se va găsi mâna vrednică s-o scrie, acesta ar fi un capitol dintre cele mai glorioase: purtarea noastră faţă de adversari, faţă de foştii adversari şi duşmani, căci e în firea noastră să nu concepem veşnicia decât a iubirii, a prieteniei, a omeniei… Nu şi a duşmăniei!

În 1918, aşadar, la Alba Iulia şi-n toate ocaziile care au urmat, ne-am străduit să nu jignim şi să nu amărîm mai mult sufletele concetăţenilor noştri maghiari, bucuria noastră de a ne regăsi cu toţi românii în aceeaşi patrie ne-am priceput s-o ţinem în frâul demnităţii, al măsurii. Au fost multe răni de închis şi nu ne-am gândit să le alinăm deschizând altele, în trupul celor ce le pricinuiseră pe ale noastre. Le-am oferit tuturor o şansă, şansa de a-şi primeni sufletele, iertându-i de păcatele trecutului.

În 1944, la fel. Rănile noastre erau mai adânci, mai cumplite, aşa cum fusese negândit de sălbatică şi “răzbunarea” celorlalţi… Când răul ţi se plăteşte cu binele, reacţia normală, pe care scontase strategia christică, este căinţa, regretul pentru cele săvârşite, din care să crească dorinţa vie, mistuitoare, de-a mai avea o dată puterea şi înlesnirea de a face răul de odinioară şi să nu-l faci! Să te lepezi de el şi nesilit de nimeni, decât de tine însuţi, să faci binele de care de-acum înainte rămâi însetat!…

Când răul ce l-ai făcut ţi se plăteşte cu binele, mai există însă şi altă reacţie, cea pe care au avut-o din septembrie 1940 până în octombrie 1944, mulţimi de “patrioţi” maghiari care au întors, ca pe o jignire, binele primit după 1918, înecându-l în sânge şi suferinţă. Li s-a oferit atunci, în 1940, autorităţilor ungare prilejul, puterea de a mai face o dată răul de odinioară şi prilejul acesta nu l-au scăpat, însutind şi înmiind crimele de dinainte de 1918!… Nici urmă de căinţă, de dorinţa vie etc., etc., vorbe goale, de neînţeles!…

Dimpotrivă, parcă binele pe care maghiarii din Transilvania l-au cunoscut din partea autorităţilor româneşti în anii de după Unire, purtarea noastră atât de omenoasă, i-a întărâtat pe mulţi maghiari şi în mod deosebit autorităţile horthyste, ce s-au dezlănţuit cu o ferocitate absurdă, animalică, împotriva populaţiei româneşti din Ardealul vremelnic ocupat prin “arbitrajul” german. După octombrie 1944, iertarea noastră a fost însă şi mai îndârjită!…

Nicăieri în Europa şi-n lumea asta mare, însângerată cum nu mai fusese niciodată până atunci, nicăieri n-a fost, la încheierea cumplitului război, mai multă iertăciune ca la noi, mai grăbită grijă de a o lua de la capăt, uitând tot ce putea să ne învrăjbească la nesfârşit pe toţi cei ce supravieţuisem măcelului mondial! De unde începe şi unde se termină vinovăţia?… Şi ne-am înghiţit în lacrimi scrâşnetul de dinţi, cu gândul la lumea normală în care măcar copiii noştri să apuce să trăiască! Şi ani de zile, până nu de mult, editurile noastre au cenzurat fără milă – aceasta e unica fără de milă cu care păcătuim noi – orice aluzie, orice dezvăluire a crimelor săvârşite în Ardealul însângerat de horthyşti.

Şi încă o dată iertarea a fost luată drept uitare, iar bunătatea noastră drept prostie! Ori alte socoteli, Dumnezeu ştie care, şi-au făcut cei ce au redeschis “dosarul” Ardealului, descoperind, desigur, şi câteva pretexte noi, pe care să le adauge celor de odinioară, fără de nici o sfială – dar de ruşine e vorba propriu-zis, pentru crimele nespus de multe şi de mizerabile, cuprinse în acest “dosar” al Ardealului, crime rămase nu numai nepedepsite – este treaba noastră că le-am iertat şi nu ne pare rău de asta!, dar mai sunt acestea şi crime pentru care semnele căinţei şi ale pocăinţei nu se arată nici măcar acum!… Şi doar de asta le-am iertat, ca să lăsăm loc căinţei şi pocăinţei… Unde-s?…

În anii celui de-al doilea război mondial, când guvernul de la Budapesta dovedea încă o dată că nu merită Transilvania, organizând pe teritoriul Ardealului de nord “crima cea mai abjectă din întreaga istorie a omenirii”, ani atât de grei pentru poporul şi statul român, care se vedea abandonat de vechii aliaţi, cu trupul ţării ciuntit din toate părţile, fără nici o siguranţă a zilei de mâine şi a ce avea să urmeze războiului, singurul reper care a orientat acţiunile statului român şi ale poporului român a fost omenia, păstrarea demnităţii şi a respectului pentru demnitatea umană. Cu orice risc! Cu orice preţ.

Să nu uităm:

 

  1. Mai întâi curajul cu care românii, fără prea multe vorbe, fără declaraţii răsunătoare şi de nici un folos aducătoare, au întins mâna Poloniei, într-unul din cele mai grele momente ale istoriei acesteia. În pofida presiunilor explicit formulate de Berlinul atotputernic la acea dată, guvernul român a îngăduit refugiul polonezilor prin România, iar poporul român le-a oferit, la zeci de mii de polonezi, căldura unei compasiuni întăritoare, plină de înţelegere şi spirit creştinesc. Era deja limpede că, pentru anii imediat următori, dictatura hitleristă în Europa devenea inevitabilă. Se cunoşteau bine şi intenţiile Ungariei horthyste. Bunăvoinţa Germaniei era o ţintă a diplomaţiei româneşti. Dar pentru a o obţine nu am acceptat să plătim orice preţ. Şi ceea ce nici unul din statele aflate “în zonă” nu a acceptat, nu a îndrăznit, am făcut noi, cu orice risc, numai spre a nu ajunge să ne ruşinăm de noi înşine. Şi le-am întins polonezilor o mână de ajutor. Singura de care au avut parte în acele zile dramatice!…

 

  1. După Dictatul de la Viena, Berlinul a încercat să ofere statului român o compensaţie, invitându-l să ocupe Banatul sârbesc. Ocupată de nemţi, Iugoslavia începuse să nu mai fie… Ungaria s-a grăbit să-şi anexeze Voivodina, tot la adăpostul tancurilor germane. Spre a mai atenua din resentimentele antigermane ale românilor – guvern şi popor deopotrivă – stârnite de arbitrajul hoţesc de la Viena, Hitler şi-a adus aminte de disputa de frontieră care se purtase între diplomaţii români şi sârbi la Versailles, în timpul tratativelor pentru pace din 1919. Ce se întâmplase? Înainte de a intra în război alături de aliaţi, România încheiase cu aceştia anumite înţelegeri care să fie respectate la sfârşitul războiului. În principal, era vorba de recunoaşterea graniţelor de vest ale României. Ele trebuia să cuprindă şi Banatul sârbesc, Torontalul, înţelegere care nu s-a mai respectat la Versailles. În 1940, Hitler încearcă să “repare” această nedreptate şi oferă guvernului român posibilitatea de a ocupa acest teritoriu, în care populaţia românească era majoritară, ce-i drept. Guvernul român, spre satisfacţia opiniei publice româneşti, revoltată de aceste maniere, a refuzat “generoasa” ofertă germană…

 

  1. În cealaltă jumătate a Transilvaniei, rămasă după Dictat în alcătuirea statului român, trăiau, ca şi azi, sute de mii de unguri. Nu atât de mulţi câţi erau românii din jumătatea de nord. Între ce li s-a întâmplat românilor sub administraţia Budapestei şi ce au păţit ungurii, ca minoritari ai statului român, în perioada 1940 – 1944, nu se poate face nicio comparaţie întemeiată pe similitudini, pe “reciprocitatea” măsurilor întreprinse de cele două guvernăminte. Dintr-o asemenea comparaţie nu poate rezulta decât un buimăcitor contrast, contrastul între omenie şi bestialitate! Semnificativ în acest sens este că împotriva prigoanei antievreieşti din Ungaria nu s-a făcut auzit decât un singur protest maghiar: al episcopului Márton Aron. Episcop al maghiarilor din România…

 

  1. Soarta pe care au avut-o evreii din România, în vremea celui de-al doilea război mondial, e un capitol ce onorează istoria noastră modernă, chiar dacă el încă nu a fost scris în toate datele sale, ca să putem spune că onorează şi istoriografia românească ori israelită!… La o populaţie de peste 750.000 de evrei, cei mai mulţi prestând activităţi neproductive, resentimentele antievreieşti ale unor români, privindu-i îndeosebi pe acei evrei ce tranzitau prin România, unde zăboveau doar atât cât să se îmbogăţească şi să poată pleca de aici cu un capital util în America, aceste resentimente deveneau oarecum inevitabile. Dar când a fost să se treacă de la resentimente, de la vorbe, la gestul criminal, abject, al omuciderii şi al degradării umane, nimeni nu s-a înghesuit să dea urmare politicii hitleriste şi horthyste. Nici măcar presiunilor de tot felul încercate de la Berlin!

Astfel că România avea să fie, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, singura dintre ţările aservite şi ocupate de nemţi în care nu s-a admis genocidul antisemit. Singura măsură antievreiască luată de guvernul român, care a emoţionat opinia publică, a fost … scoaterea evreilor (dar, fireşte, a câta parte dintre ei?) la curăţatul zăpezii în Bucureşti. Asta în vreme ce câteva sute de mii de soldaţi români degerau în zăpadă, departe, tare departe de Bucureşti… Încât, făcând şi altfel socoteala, te întrebi dacă ce se întâmpla în acel moment nu era mai curând o politică de exterminare a românilor, necum a evreilor!…

 

Nota bene 2014  Din păcate, povara recunoștinței este prea grea și pentru (unii) evrei! Îndeosebi după 1990, s-au ridicat voci evreiești să pretindă că în România anilor 1940-44 a avut loc un pogrom la București, în ianuarie 1941, altul la Iași, în iunie 1941, și un veritabil genocid, cu zeci de mii de victime, în „holocaustul” din Transnistria! Nu intrăm în detalii pentru a ne disculpa de aceste acuzații pe cât de grave, pe atât de neîntemeiate, din fericire. Ne vom limita la o singură mărturie, a evreului cel mai important din România și din Europa acelor ani: avocatul Wilhelm Filderman, liderul necontestat al comunității evreiești din România. La zece ani după terminarea războiului, ajuns în America, la solicitarea Tribunalului din Berna, a dat, prin notariat, o declarație privind situația evreilor din România sub guvernarea mareșalului Ion Antonescu. Citez integral acest text, acest document, care circulă sub numele de Testamentul lui Filderman:

 „Subsemnatul Wilhelm Filderman, doctor în Drept de la Facultatea de Drept din Paris, fost președinte al Federației Uniunilor Comunităților Evreiești din România și președinte al Uniunii Evreilor Români, domiciliat actualmente în New York, SUA, Hotel Alamac, Broadway at 71st St., declar următoarele:

În opinia mea, actul de violență al celor cinci tineri refugiați români care au luat cu asalt Legația comunistă de la Berna, la 14-15 februarie 1955, este produsul disperării în care întregul popor român a fost azvârlit, ca urmare a ocupației străine și a terorii exercitate de regimul comunist impus cu forța. În calitate de reprezentant al cetățenilor români de religie mozaică, am fost în situația excepțională care mi-a permis să urmăresc îndeaproape evenimentele care au dus la actuala situație din România. Și, întrucât eu consider că aici trebuie căutată sursa exploziilor psihologice de felul celei petrecute la Berna, va trebui să-mi dirijez atenția asupra acestor evenimente.

Pentru a scoate în evidență diferența dintre situația de dinainte și de după instalarea comuniștilor la putere, de către Armatele Sovietic, voi aminti doar câteva fapte.

A fost mereu acuzat regimul Mareșalului Ion Antonescu că a fost un regim înfeudat nazismului și însuși Mareșalul a fost executat de agenții de la Moscova pentru că ar fi fost fascist. Adevărul este că Mareșalul a fost acela care a pus capăt mișcării fasciste în România, oprind, cu începerea anului 1941, activitățile teroriste ale Gărzii de Fier și suprimând toate activitățile politice ale acestei organizații. Eu însumi, răspunzând unei întrebări a lui Antonescu la propriul proces, montat de comuniști, am afirmat că teroarea fascistă de stradă a luat sfârșit în România la data de 21 ianuarie 1941, ziua în care Mareșalul a luat măsuri draconice ca să oprească anarhia fascistă, provocată de această organizație, și să restabilească ordinea în țară.

În perioada dominației hitleriste în Europa, am fost în legătură susținută cu Mareșalul Antonescu. Acesta a făcut tot ce a putut pentru a îmblânzi soarta evreilor expuși la persecuția germanilor naziști. Trebuie să subliniez că populația românească nu este antisemită, iar vexațiile de care au avut de suferit evreii în România au fost opera naziștilor germani și a Gărzii de Fier.

Am fost martor al unor mișcătoare scene de solidaritate între români și evrei în momente de grea încercare din timpul imperiului nazist în Europa.

Mareșalul Antonescu a rezistat cu succes presiunii naziste, care impunea măsuri dure împotriva evreilor. Aș aminti doar următoarele două exemple: – Grație intervenției energice a Mareșalului a fost oprită deportarea a mai mult de 20.000 de evrei din Bucovina. El a dat pașapoarte în alb pentru a salva de teroarea nazistă evreii din Ungaria, a căror viață era în pericol.

– Grație politicii sale, bunurile evreilor au fost puse sub regim de administrare tranzitorie cărora, lăsând impresia că sunt date altora, le era asigurată conservarea în scopul restituirii la momentul oportun.

Menționez acestea pentru a sublinia faptul că poporul român, atât cât a avut, chiar în măsură limitată, controlul țării, și-a demonstrat sentimentele de umanitate și de moderație politică. Dar când ocupația sovietică a impus tirania totalitară dirijată de Moscova, condițiile s-au schimbat. Românii nu au mai fost în stare să aibă nici cea mai mică autoritate asupra conducerii afacerilor lor interne.

Asemenea situație poate fi înțeleasă, cu ușurință, într-o țară aflată sub ocupație militară de Soviete – cum e și astăzi România – administrată de o echipă de comuniști, cei mai mulți aserviți ordinelor Kremlinului.

În ansamblul său, populația românească a suferit și suferă cele mai îngrozitoare opresiuni sub regimul comunisto-sovietic. Ea a fost lipsită de orice drepturi și libertăți. I-au fost confiscate toate bunurile mobiliare, i-a fost expropriată, fără compensare, proprietatea imobiliară. Prin așa zise reforme monetare, a fost supusă regimurilor de confiscări periodice, dându-i-se iluzoriu speranța de reconstituire, cât de cât, a independenței materiale, necesare unei vieți omenești scăpate de sclavie. Regimul comunist a distrus mai ales profesiunile liberale, privând zeci de mii de oameni de dreptul de a-și exercita meseria, fiind astfel reduși la mizerie și la degradare.

Am fost martor tuturor acestor tragedii. Am fost martor persecuțiilor politice dirijate de la centru împotriva oamenilor politici democrați, am fost martor întemnițărilor fără judecată și a judecăților fără justiție.

Omnipotența și ubicuitatea poliției secrete și a informatorilor au făcut din teroare trăsătura permanentă a existenței zilnice a românilor.

Cât despre extorcarea sub amenințări, șantaj și pușcărie, evreii au constituit subiect special al atenției din partea comuniștilor. Orice devenea motiv ca evreii să fie furați, jefuiți, prădați până la ultimele lor bunuri. Persecuția împotriva evreilor s-a manifestat prin multiple obstacole ce li s-au ridicat celor care voiau să emigreze în Israel și prin rușinoasa exploatare căreia i-au devenit obiect.”

*

Am cules cu litere îngroșate, aldine, partea din document prin care este respinsă ideea de persecuții anti-evreiești de natură criminală: genocid, holocaust etc… Revenim la textul din 1990:

 

  1. În prima parte a războiului mondial trecut, le-a fost dat românilor să se afle şi în postura unei armate de ocupaţie, postură cu totul nouă pentru soldatul român, care, dintotdeauna, şi-a cunoscut o singură menire, un rost unic: acela de apărător al ţării, al hotarului naţional. Războaiele neamului nostru românesc n-au fost niciodată războaie de cucerire, de cotropire. Şi aceasta dintr-un motiv pe cât de real şi de puternic, pe atât de greu de înţeles altora: noi românii pregetăm la multe, nu ne apucăm uşor de o treabă, dar mai ales pregetăm la un anumit lucru şi nu ne apucăm de el decât atunci când chiar nu mai avem încotro: să iei ce nu mai poţi da înapoi: viaţa, viaţa altor fiinţe umane!… Să verşi sânge de om, fie el oricât de vinovat!… Oricât de vrăjmaş!

Românii au pregetat deseori în istoria lor, dar nu au pregetat să-şi dea viaţa, ci să ia viaţa altora au pregetat, preferând să rabde şi să îndure, lăsându-i în plata Domnului pe cei ce le-au pricinuit atâtea suferinţe şi numai când cuţitul vrăjmaş “a ajuns la os”, revărsând paharul cu lacrimi al suferinţelor şi al răbdării, numai atunci mânia românului a izbucnit, pedepsitoare şi încrâncenată că altă ieşire nu-i, decât prin vărsare de sânge!…

Dar cu ce mânie ar fi putut trece soldatul român peste Nistru, alături de trupele germane, cotropind un pământ care ştia că nu-i al său?! Nu ştim şi nici prea mult nu suntem doritori să ştim ori să nu uităm cum şi-au făcut românii datoria de soldat pe câmpul de luptă dincolo de Nistru, în ţara altuia, dar ştim că dintre toate trupele care cotropeau astfel pământul sovietic, relaţiile cele mai umane cu populaţia civilă le-au avut soldaţii şi ofiţerii români. Fireşte, aceasta nu ne absolvă de păcatul cotropirii unei ţări străine, dar să mai ţinem seamă că în vâltoarea unui război mondial, rareori un stat ori un popor îşi poate asuma responsabilitatea integrală a unei acţiuni.

Desigur, comentăm cu oarecare sfială acţiunea militară românească pe frontul de răsărit, dar tocmai de aceea nu avem voie să neglijăm acest aspect reconfortant pentru nădejdea şi încrederea noastră în om, în noi înşine: atitudinea plină de omenie a trupelor româneşti faţă de populaţia sovietică civilă, precum şi faţă de prizonieri. Stalin însuşi a ţinut să recunoască acest fapt cu totul excepţional în contextul celui de-al doilea război mondial, omagiind comportamentul militarilor români în persoana generalului Gh. Avramescu, căruia – fapt iarăşi unic – i-a trimis o decoraţie peste linia despărţitoare a frontului. Gest pe care mai apoi Stalin şi l-a „corectat”, în toamna lui 1944, când generalul Avramescu a fost arestat şi deportat în Rusia, unde urma i s-a pierdut pentru totdeauna.

 

Nota bene 2014 Revenim asupra celor petrecute în Transnistria. Înainte de 1990, când am scris această carte, nimeni nu ne acuza de genocid, de holocaust! La acest capitol al cărții, despre Omenia românească, sunt nevoit să insist asupra acestei chestiuni: a fost sau nu holocaust, genocid, în Transnistria? Convocăm de data aceasta mărturia interesată a unui mare scriitor sovietic, evreul Vasile Grossman, care în acei ani era corespondent de front și în 1944 a intrat în Odessa odată cu Arnata Roșie, la câteva ore după ce românii au parăsit orașul. Citez deci:

 

      „Darea de seamă a secretarului OBCOM, Riasents: Domanevka a fost locul în care evreii au fost executați. Ei au fost duși acolo de poliția ucrainiană. Șeful poliției din Domanevka a ucis el însuși 12.000 de oameni. În noiembrie 1942, Antonescu a emis legi care dădeau drepturi evreilor. Execuțiile în masă care au avut loc în cursul anului 1942 au fost oprite. Șeful poliției din Domanevka și opt din cei mai apropiați colaboratori au fost arestați de români, duși la Tiraspol și trimiși în judecată. Crime a făcut și procurorul public (din Domanevka), un jurist rus din Odessa, care ucidea opt sau nouă oameni pe zi ca să se distreze. Aceasta se numea pentru el ’să mergem la împușcat’. Ei ucideau oameni în grupuri separate.(…) Dar până a fost publicat ordinul lui Antonescu, doar 380 de evrei din Odessa au mai putut părăsi Domanevka și patruzeci de copii care se aflau în creșă. Numărul total al evreilor din Odessa executați în Domanevka a fost aproape 90.000 de oameni. Cei care au supraviețuit au primit ajutor de la Comitetele evreiești din România.”

 

Citat memorabil, glorios pentru cauza adevărului. Glosăm pe marginea acestui citat următoarele:

  1. De ce nu apare în textele holocaustologilor? De ce nu a fost mediatizat și comentat de angajații Institului care cheltuie banii publici ai românilor pentru cercetarea Holocaustului imaginar din Transnistria?
  2. De ce în Raportul comisiei Wiesel nu apare nicio referință la procesul intentat de autoritățile românești din Transnistria criminalilor de la Domanevka? Cum s-a încheiat acest proces? Unde se află arhiva acestui proces?
  3. Existau în Transnistria, sub ocupația românilor, creșe pentru copiii evrei!…

 

De la același Vasile Grossman ne-a rămas și explicația pentru crimele săvârșite împotriva evreilor din Ucraina, inclusiv în Transnistria: „În 1932, zece ani după războiul civil, campania dusă de Stalin împotriva chiaburilor și pentru colectivizarea forțată a agriculturii a provocat o mare foamete și moartea a șapte milioane de oameni.(…) Agenții staliniști au răspândit zvonul că evreii au fost de vină pentru această foamete. Acest factor ar putea explica mai târziu entuziasmul cu care ucrainienii i-au ajutat pe germani la masacrarea evreilor.”

 

     Așadar, „entuziasmul cu care ucrainienii i-au ajutat pe germani la masacrarea evreilor…” Nu spune niciun cuvînt despre români acest evreu Vasile Grossman în relatarea sa, relatare produsă chiar în zilele imediat următoare evenimentelor relatate. În schimb, după 60-70 de ani, evreii Radu Ioanid și Jean Ancel, Lya Benjamin și Andrei Oișteanu, și alți nemernici, printre care și angajații români ai Institului mai sus pomenit, inventează o vinovăție a românilor: românii i-au omorît pe evreii ucrainieni! De ce această mistifcare? Pentru că dacă spui că e vorba de ucrainieni, atunci trebuie să vorbești și de cei șapte milioane de ucrainieni, despre care toată lumea în Ucraina de azi știe că au fost victimele politrucilor staliniști, majoritatea evrei!

Un basarabean care a făcut armata în Ucraina prin 1960, domnul Andrei Sofonea, povestește că localnicii, când aflau că este român, imediat comentau cu supărare și amărăciune atitudinea armatei române care, în timpul ocupației, i-a împiedicat pe ucrainieni să-i ucidă pe evrei după pofta inimii lor. Ceea ce mi-a confirmat spusele lui Simion Ghinea: în Transnistria satele în care au fost deportați evreii erau păzite nu ca să nu iasă evreii, ci ca să nu intre peste evrei ucrainienii, dornici de răzbunare!

Așadar, dând vina pe români pentru evreii uciși de ucrainieni, banda de transnistrologi (evrei și români) încearcă să evite un subiect extrem de dureros: cine sunt vinovații pentru moartea cumplită, prin inaniție, a șapte milioane de oameni, de europeni, în plin secol al 20-lea, în timp de pace?

Nu este timpul trecut ca să ne pomenim că românii sunt găsiți vinovați și pentru această crimă…

Nota bene: dacă cifra de 6 milioane, a evreilor morți în Holocaust este contestată, și e contestată pe bună dreptate ca fiind exagerată (din  fericire!), cifra de 7 milioane, de ucrainieni, morți din vina lui Stalin, adică a politrucilor acestuia, este o cifră din păcate încă necontestată, după știința mea. Din păcate este și o cifră aproape deloc comentată. Cu ce este mai valoros un evreu mort prin gazare decât un ucrainian mort prin înfometare?…

Sinistră întrebare!… Dar ne obligă să ne-o punem Radu Ioanid și gașca, în măsura în care au inventat, în ultimii ani, și această teză ordinară: în Transnistria, românii au ucis zeci de mii de evrei ucainieni!…

În contrast net cu aceste hecatombe consemnate de Vasile Grossman, dăm printre însemnările sale și de următoarea consemnare: „Regimul de ocupație a Ucrainei de sud-vest sub români a fost aproape plăcut în comparație cu tratamentul german al populației.” Consemnare făcută la fața locului, la puțină vreme după ce se încheiase “regimul de ocupație sub români”, când impresiile erau proaspete și toată lumea cunoștea subiectul. Ca ziarist, corespondent de front, Vasile Grossman avea de unde să afle adevărul.

Câteva cuvinte și despre George Alexianu, care a fost guvernatorul Transnistriei sub Antonescu. Preluăm un fragment din capitolul George Alexianu – un criminal de război decorat şi omagiat de Vatican!, din cartea Protocoalele Kogaionului a subsemnatului:

 

„ § 25. Câteva cuvinte despre Transnistria, teritoriul sovietic de dincolo de Nistru, ocupat de armata română în perioada 1941-1944, unde au fost strămutaţi zeci de mii de evrei pe vremea lui Antonescu şi unde se zice că au pierit circa 400.000 de evrei. (…)

În timpul ocupaţiei româneşti, Transnistria a primit vizita oficială a trei delegaţii internaţionale care au verificat în ce condiţii trăiesc evreii deportaţi de români: o delegaţie a Crucii Roşii Internaţionale, o delegaţie condusă de ambasadorul Elveţiei şi altă delegaţie împuternicită de Vatican. Nici până azi nu s-au publicat rapoartele complete ale celor trei comisii. Din fragmentele publicate, selectate de editori evrei, nu rezultă însă nimic care să se potrivească cu teza uciderii a zeci şi sute de mii de evrei în Transnistria! Au fost câteva cazuri de ucidere a unor grupuri de evrei, dar toate acestea s-au petrecut în zone controlate de armata germană şi cu implicarea exclusivă a germanilor. Cât priveşte evreii ucraineni, aceştia au fost aşa de rău bruta­lizaţi de români încât, cu ocazia inspecţiilor internaţionale mai sus menţionate, aproape toţi au cerut ca la sfârşitul războiului să li se permită să se strămute în România, odată cu evreii evacuaţi din România în Transnistria.

Detaliul cel mai grăitor îl constituie personalitatea lui George Alexianu, guvernatorul român al Transnistriei, autorul mo­ral al asasinării a 250.000 de evrei, în versiunea holocaustizantă:

– la Bucureşti, copiii săi primeau lecţii de limba germană de la rabinul-şef al evreilor din România, Alexandru Şafran, bun prilej ca între cei doi să se schimbe opinii, mesaje şi documente importante pentru situaţia celor deportaţi;

– toate cele trei comisii internaţionale l-au felicitat pe gu­vernatorul Transmistriei, pentru situaţia constatată, pentru cele aflate de la evreii deportaţi, care au avut numai cuvinte de recu­noştinţă pentru administraţia românească;

– după război, toţi cei care au fost guvernatori ai provinciilor organizate pe teritoriul sovietic ocupat de armatele Axei au fost arestaţi şi supuşi „judecăţii poporului“, cu consemnul că dacă se va găsi o singură persoană să-i acuze de o fărădelege, pedeapsa să fie capitală. Din cei 11 guvernatori supuşi acestei judecăţi, 10 au fost condamnaţi la moarte şi executaţi pe loc, în faţa celor care i-au judecat. Unul singur a fost găsit nevinovat, deoarece toţi martorii care s-au perindat în faţa judecătorilor au avut aceeaşi poziţie: de preţuire şi recunoştinţă pentru omenia guvernatorului. Acesta a fost George Alexianu, guvernatorul Transnistriei. Judecat în piaţa publică din Odessa, George Alexianu a fost declarat nevinovat în ovaţiile publicului şi returnat autorităţilor din România. Judecat de comuniştii evrei la Bucureşti, George Alexianu a fost declarat criminal de război şi condamnat la moarte pentru crimele săvârşite în …Transnistria!

Despre guvernatorul Transnistriei fostul rabin-şef din acei ani, Alexandru Şafran, declara în 1996 că George Alexianu „în întreaga sa viaţă şi activitate profesională şi mai ales în perioada neagră a războiului a făcut din inimă şi total dezinteresat atât de mult pentru comunitatea evreiască. A plătit la comanda comunistă cumplit şi total nedrept“.

În anul 1999, când a vizitat România, Papa Ioan Paul al II-lea l-a invitat la recepţia oficială pe Şerban Alexianu, fiul lui George Alexianu, gest neaşteptat, surprinzător pentru toată lumea şi care nu putea fi interpretat decât ca un semn de re­cu­noaştere a meritelor pentru care lui George Alexianu, în 1943, după inspecţia făcută de trimisul Papei Pius al XII-lea, i s-a conferit cea mai înaltă distincţie pontificală: Orbis et Urbis. Să nu fi ştiut Vaticanul că George Alexianu în 1946 a fost condamnat la moarte şi executat pentru crime de război, vinovat de asasinarea în Transnistria a 400.000 de evrei? Bineînţeles că Vaticanul, care le ştie pe toate, a ştiut şi ce soartă a avut George Alexianu. Dar dacă Vaticanul şi-a menţinut preţuirea de odini­oară este pentru că Vaticanul ştie bine că în Transnistria nu a fost nici un holocaust! Că ni­meni dintre români nu se face vinovat de uciderea a sute de mii de evrei! (…)

…Pe scurt, aceasta este povestea adevărată şi atât de minunată a lui George Alexianu, autorul unuia dintre cele mai frumoase capitole din Istoria omeniei româneşti…

În prima versiune a acestei cărți, scrisă înainte de 1990, despre Ion Antonescu și George Alexianu nu se putea spune mai nimic de bine…

Revenim deci la textul scris înainte de 1990 și publicat în 1990

 

  1. Puţine au mai fost momentele de cavalerism şi de omenire în timpul celui de-al doilea război mondial! Cu siguranţă că un asemenea moment îl constituie tratamentul de care au avut parte în România prizonierii de război. De orice neam!…

În familia mea a rămas vie amintirea câtorva prizonieri ruşi de care taică-meu, care se ajutase cu ei la grădinărit, s-a despărţit ca de nişte vechi prieteni…

În satul unui coleg, în primăvara lui 1944 a fost făcut prizonier un pilot american. Acesta avea cu el câteva foi volante, cuprinzând un minim dicţionar englez-român de cuvinte şi expresii, de care pilotul american s-a folosit pentru a se înţelege cu sătenii. Primul lucru pe care a avut grijă să-l facă înţeles a fost dorinţa sa de a nu ajunge prizonier la germani! Pentru această eventualitate avea asupra sa fiola cu cianură!…

Era deci bine cunoscut comandamentului armatei americane felul în care îşi tratau românii prizonierii! O parte dintre foştii prizonieri americani din România mai sunt în viaţă! Poate că n-ar strica să stea de vorbă şi cu câţiva dintre aceştia vreunul din congresmenii sau senatorii americani care ridică în Senatul american şi în Congres chestiunea minorităţilor naţionale din România. Căci, de vreme ce tot n-o fac dintr-o cunoaştere nemijlocită a datelor, ci se iau după ce aud de la unul şi altul, atunci să mai asculte şi o părere neutră, americană propriu-zis, despre cum obişnuiesc românii să-şi trateze adversarii, cu atât mai mult concetăţenii!… Şi cu atât mai mult în vreme de pace! Părerea acelor americani care în timpul celui de-al doilea război mondial au avut norocul să cadă prizonieri la români. Căci noroc a fost acela! Curat noroc!…

Cititorului mai puţin familiarizat cu lumea românească ar putea să-i pară naivă şi excesivă toată această însăilare de întâmplări petrecute în ultimul război, prin care încercăm, prea făţiş, prea didactic, să impunem ideea că românii ar fi daţi dracului de… cumsecade, de omenoşi! Un detaliu însă îi va ajuta pe aceşti cititori să fie mai îngăduitori: toate aceste poveşti cu zâne bune, şi care nici măcar nu sunt toate, ci doar câteva, sunt poveşti care lipsesc cu desăvârşire din relatările româneşti standard asupra desfăşurării războiului al doilea mondial. Ele nu sunt numai poveşti frumoase, ci şi poveşti frumoase pe care românii sunt gata primii să le uite ei, să le ignore ei, să nu facă în vreun fel caz de ele! Cei mai mulţi le-au şi uitat! Căci nici nu li se pare ceva deosebit, memorabil, în acest comportament. Iar ceea ce reţin aceşti bravi concetăţeni ai subsemnatului sunt, mai curând, amintirile neplăcute, întâmplările care ne scad în propriii noştri ochi…

Aşa e firea românului, păcătos de autocritică şi autoironică, minimalizatoare de sine… Eu însumi sunt foarte conştient că această carte mă va expune nu atât contestaţiei unor publicişti maghiari – care dintre ei se vor nimeri să fie de serviciu la data apariţiei!, cât mai ales ironiei româneşti. Şi din noianul de întâmplări ce puteau fi amintite în ordinea de idei a acestei cărţi, ce nu putea fi lipsită de acest capitol, am ales câteva numai dintre cele ce privesc purtarea noastră faţă de cel înfrânt, îndeosebi faţă de adversarul aflat la pământ!…

Purtarea faţă de adversarul învins, de a cărui soartă ai ajuns să dispui, este un moment de mare încercare a puterilor sufleteşti, o excelentă ocazie de a se distinge cine-i om de cine nu este. Căci puţine lucruri pe lumea asta învrăjmăşită sunt de mai mare nobleţe decât respectul faţă de adversarul învins. Românii l-au arătat destul de des, iar faţă de unguri în mai multe rânduri, bunăoară în ambele dăţi când armata română a cucerit şi a ocupat Ungaria, a cărei populaţie n-a avut de suferit nicio vexaţie, nicio asuprire din partea românilor, dimpotrivă, o bună parte a populaţiei i-a primit ca pe nişte eliberatori ce erau. Ba, în 1919, o dată cu armata a intrat în Budapesta şi grâul românesc, salvând capitala ungară de la foamete.

La fel, odinioară, în Munţii Apuseni, în 1848, istoria a pus faţă în faţă comportamentul laş şi criminal al lui Hatvani Imre (e drept, a acţionat mai mult instigat de Kossuth) şi generozitatea cavalerească a unui Axente Sever, care, după înfrângerea ungurilor la Şiria, trimitea lăncierilor săi scrisoarea-ordin din care citez câteva rânduri ce ar merita să figureze în manualele şcolare româneşti şi maghiare:

“Lupta ce se încinsese între noi şi maghiari acuşi un an se pare că se va precurma. Suferinţele ambelor părţi sunt aşa de mari încât nu le poate cineva vorbi nici scrie… Dacă mai găsiţi recruţi şi cătane ungureşti prin păduri, rătăciţi, dezarmaţi-i, daţi-le o pâine în traistă, un călăuz şi drumu’!… De acum înainte e păcat a omorî unguri şi moartea cu moarte se va răsplăti!…” [102]

Să nu uităm că acesta era răspunsul unui militar român dat celor cu care se înfruntase pe viaţă şi pe moarte, celor ce atentaseră la existenţa naţională a românilor din Ardeal, întărâtându-se între ei într-un soi de licitaţie a trufiei dispreţuitoare faţă de români, faţă de adversar:

“de când există omenire, nicăieri nu se vorbeşte în paginile nenumărate ale istoriei despre libertatea vieţii voastre naţionale. Aţi fost slugi pe vremea romanilor, slugi aţi fost sub domnia popoarelor migratoare, slugi aţi fost şi mai târziu în cursul veacurilor”, declara unul din eroii neamului unguresc, groful Csány Lajos.

Un altul, Vasvári Pál, nu se lăsa nici el mai prejos: “Să întindem prieteneşte o mână către cei înţelegători (dispuşi adică să fie… slugi ale ungurilor n. n.), dar în cealaltă să sclipească sabia nemiloasă a răzbunării. Ne silim a-i convinge prin vorbe şi cu proclamaţii. Dar asupra celor care nu se convertesc şi continuă răscoala pronunţăm sentinţa: acest neam să fie stârpit!”

      Acestora, nu puţini, crăişorul munţilor Apuseni, Avram Iancu, le răspundea: “Fraţilor, credeţi-ne nouă că prea luminat vedem şi cu putere credem că în aceste două patrii surori (adică Ungaria şi Transilvania n. n.) maghiarul nu poate vorbi de viitorul şi de existenţa lui fără român şi nici românul fără maghiar. Credem şi vedem limpede că peste noi şi peste voi voieşte să-şi dea mâna, azi-mâine, un element gigantic care curând ne va îneca (s. n.) şi nu vor rămâne decât urmele existenţei noastre!” [103]

Comportarea aceasta aparent paradoxală faţă de adversari, faţă de adversarii învinşi, care înseamnă mai mult decât cavalerism, înseamnă propriu-zis inteligenţă, înţelegerea faptului că binele este reperul, ţinta şi ţelul existenţei umane, şi că la bine ajungi numai făcând bine în mod necondiţionat, această purtare deopotrivă de înţeleaptă şi de cavalerească constituie semnul distinctiv sub care apar în istorie strămoşii românilor, dacii de odinioară. Istoria antică oferă omenirii o sumedenie de pilde, de vieţi exemplare, de evenimente a căror desfăşurare s-a încărcat de învăţămintele cele mai adânci. Preluarea şi cultivarea acestei moşteniri antice nu s-a făcut însă într-un mod cu totul satisfăcător, îndeosebi din pricina unor omisiuni. Dintre acestea, o omisiune dintre cele mai păgubitoare pentru conştiinţa umanităţii, pentru demnitatea acesteia, o constituie frumoasa poveste a regelui dac Dromichete. Iat-o, povestită de Diodor din Sicilia, scriitor antic trăitor în secolul I î.e.n.:

“Ajungând oştirea lui Lisimah în puterea tracilor, (…) Dromichaites căută printre prizonieri pe prietenii lui Lisimah şi totodată pe sclavii care obişnuiau să-l slujească şi-i aduse în faţa regelui prizonier. Săvârşi apoi jertfa şi îl pofti pe Lisimah la ospăţ, împreună cu prietenii săi, şi pe tracii cei mai de vază. Dromichaites pregăti mese deosebite. Pentru cei din jurul lui Lisimah întinse un covor regal, luat în luptă, iar pentru sine şi prietenii săi aşternu doar paie. De asemenea fură pregătite două ospeţe: pentru fruntaşii macedoneni, Dromichaites rândui tot felul de mâncăruri alese, servite pe o masă de argint, iar tracilor le dădu să mănânce zarzavaturi şi carne, dar pregătite cu măsură, aşezându-le pe nişte tăbliţe de lemn, care ţineau loc de masă. În cele din urmă, puse să le toarne macedonenilor vin în cupe de argint şi de aur, pe câtă vreme el şi tracii lui beau vinul în pahare de corn şi de lemn, aşa cum obişnuiesc geţii. Pe când băutura era în toi, Dromichaites umplu cu vin cornul cel mai mare, îi spuse lui Lisimah «tată» şi îl întrebă care din cele două ospeţe i se pare mai vrednic de un rege: al macedonenilor sau al tracilor. Lisimah îi răspunse că al macedonenilor.  «Atunci – zise Dromichaites – de ce ai lăsat acasă atâtea deprinderi, un trai cât se poate de ademenitor şi o domnie plină de străluciri, şi te-a cuprins dorinţa să vii la nişte barbari, care au o viaţă de sălbatici, locuiesc într-o ţară bântuită de geruri şi n-au parte de roade îngrijite? De ce te-ai silit, împotriva firii, să-ţi duci oştenii pe nişte meleaguri în care orice oaste străină nu poate afla scăpare sub cerul liber?» Luând din nou cuvântul, Lisimah spuse regelui că nu ştia ce război poartă, dar că pe viitor va fi prietenul şi aliatul tracilor; iar – cât despre recunoştinţa datorată – nu va rămâne mai prejos decât binefăcătorii săi. Dromichaites primi cu un simţământ de prietenie spuse lui Lisimah. El căpătă înapoi de la acesta toate întăriturile ocupate de oamenii lui Lisimah. Apoi îi puse pe cap o diademă şi îi îngădui să se întoarcă acasă.” [104]

Iată, mai succintă, relatarea aceleiaşi întâmplări la Strabon: “Pe timpul urmaşilor lui Alexandru, rege al geţilor era Dromichaites. Acesta – după ce l-a prins pe Lisimah, care pornise cu război împotriva lui – i-a arătat mai întâi sărăcia lui şi a neamului său, precum şi traiul cumpătat. I-a îndemnat apoi să nu mai poartă război împotriva unor oameni de soiul lor, ci mai degrabă să caute a se împrieteni cu dînşii. Iar după ce l-a cinstit ca pe un oaspe, a legat prietenie cu el, şi l-a lăsat să plece”. [105]

Pilda lui Dromichete nu este numai cavalerească şi înţeleaptă. Ea este şi foarte creştinească, christică, cu mai bine de trei secole înainte de predica de pe munte!… Iar apelul lui Axente Sever către lăncierii români, cu cât este altceva decât chemarea evanghelică: “Aţi auzit că s-a spus: ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte. Eu însă vă spun să nu ţineţi piept celui rău. Dimpotrivă, dacă te pălmuieşte cineva peste obrazul drept, întinde-i şi pe celălalt. Aţi auzit că s-a spus: Să-ţi iubeşti aproapele tău şi să-l urăşti pe duşmanul tău. Eu însă vă spun: iubiţi-i pe duşmanii voştri şi rugaţi-vă pentru cei ce vă prigonesc”…

Aşadar, avem oare dreptul de a ne considera, noi, românii, prin felul nostru de a fi, în descendenţa acestui nobil prinţ dac, Dromichete, purtându-i şi făcându-i să-i rodească sămânţa până azi? Oare toate cele mai sus pomenite, ele şi încă multe altele – dar nu e nevoie chiar de toate, căci, oricum, nu vom reuşi să convingem pe nimeni, împotriva voinţei sale, de funcţionarea în lumea românească a unui înalt şi specific comandament moral, aflat deasupra oricărei religii şi a oricărei ideologii politice, traductibil prin vorba a fi om de omenie  – le putem înregistra ca pe tot atâtea dovezi ale unei alte continuităţi, mai de preţ decât oricare alta, căci ar fi continuitatea noastră, a românilor, ca oameni de omenie!…

Fireşte, vor apărea îndată şi contestatarii acestei continuităţi. Un bun cunoscător al istoriei româneşti, citind-o cu alţi ochi – bunăoară oricare dintre nenumăraţii istorici maghiari autori ai unei istorii “adevărate” a românilor – va putea găsi – noi înşine ştim că ele există – evenimente şi întâmplări care ar părea să contrazică teza omeniei cu totul deosebită a românilor. Cât sunt acestea de multe? Şi cât sunt de puţine, dacă e să le comparăm cu ale altora?

Deci va trebui să le numărăm pe toate, şi de un fel şi de celălalt, şi bune şi rele şi să le măsurăm, să le cântărim pe fiecare, astfel încât adunându-le, făcând o socoteală finală, să putem spune care a fost mai multă şi în ce proporţii: omenia sau neomenia românească? Iar apoi aceeaşi socoteală să le-o facem şi altora, altor neamuri, spre a putea întemeia obiectiv orice pretenţie că ar fi ceva deosebit cu această omenie la români, atât de deosebit încât, cum spuneam, aşteptăm pe cel norocit să scrie chiar Istoria omeniei româneşti… Sau, poate, mai simplu, Istoria omeniei în care cea românească să fie doar un capitol. Cumva cel mai important, mai impunător?…

Dar cum să cântărim şi cu ce să măsurăm omenia ori neomenia dintr-o întâmplare, dintr-un gest, dintr-o epocă?… De unde să luăm metrul necesar ori gramul sau gradul cu care să măsurăm împlinirea prin istorie a omului ca om?!…

Şi, neavând cum concepe o asemenea “unitate de măsură”, o asemenea „cuantă morală”, toată discuţia noastră ar eşua, s-ar înfunda fără altă ieşire decât întoarcerea de unde am plecat, ştergând tot ce am scris şi renunţând la acest capitol… Ne vine însă într-ajutor nebiruitul martor filologic, argumentul lingvistic, mai “obiectiv” decât cea mai exactă măsurătoare. Căci dintre toate faptele şi lucrările omului, care mai de care mai întâmplătoare, cele mai ne-întâmplătoare se dovedesc a fi cuvintele!… Şi asta pentru că aceste cuvinte fiind ale tuturor celor ce vieţuiesc şi au vieţuit vreodată “întru limba românească” – cum li se închină Varlaam, sau oricare altă limbă, în aceste cuvinte şi ziceri se sublimează numitorii cei mai comuni ai sensibilităţii individuale şi ai tuturor întâmplărilor care au avut răsunet în sufletele oamenilor, care au avut deci ca rezultat constituirea unei sensibilităţi naţionale, articularea unui mod propriu, specific de a recepta lumea, istoria, şi în primul rând pe “celălalt”…

Cuvintele şi zicerile unui popor, ca expresie a sensibilităţii acelui popor, iată o dovadă “obiectivă”, ce poate fi luată în serios, ca dovadă, a performanţelor sufleteşti de care s-a învrednicit un popor, la capătul istoriei sale, la capătul acestei competiţii cu sine însuşi, în care alergi de unul singur, dar e tare greu să ieşi primul!… Să ieşi învingător!… Atât de rar… Atât de puţini…

De data aceasta, cu privire la continuitatea străvechii omenii getice, limba română depune o mărturie directă, extrem de explicită atestând realitatea omeniei româneşti: cuvîntul omenie, ca denumire a faptului de a fi om, în înţelesul “nobil” al cuvîntului om  – căci mai avem şi înţelesul din “homo homini lupus” – ca derivat deci de la rădăcina om, cuvîntul omenie este un cuvînt fără echivalent în majoritatea limbilor, este un cuvînt care există în limba română, dar nu şi în celelalte limbi, o mulţime, cele mai multe, în care chiar acest capitol, începînd cu titlul său, ar fi greu de tradus…

Lucrul cel mai important e că acest cuvînt, omenie, este un cuvînt popular, frecvent folosit, de care copiii înşişi află, o dată cu primele învăţături morale, precum, bunăoară, că lăcomia strică omenia, sădindu-le în suflet ambiţia atât de românească de a fi om de omenie. “Nu fleac”!… cum parcă o aud pe maică-mea, judecându-mă cu asprime!…

Găsim în alte limbi, şi din ele au intrat şi în limba română, cuvinte ca umanism, umanitar, umanitarism, umanitate, dar acestea sunt cuvinte artificiale, creaţia unor indivizi răzleţi de elită, poeţi, filosofi, sunt cuvinte “savante”, încercând de sus în jos să educe şi să răspândească omenia, care acolo rămâne astfel un lux, un gând, o propunere care cândva, vreodată va să se împlinească, în vreme ce în lumea românească omenia e atât de activă, atât de roditoare în toate straturile sociale, căci alături de ea mai avem pe a omeni, omenesc, omeneşte, omenire, vădind astfel nu numai o limpede conştiinţă de sine a omului, ci şi o înaltă conştiinţă de sine. Abia acum, când vedem ce idee are limba română despre om, putem aprecia exact ce va să zică că etnonimul român ajunge să capete şi acest înţeles – „om”, căci noţiunea de om o fi ea aceeaşi, în lumea toată, dar înţelesul, înţelesurile cuvîntului sunt altele, de la o limbă la alta diferind. Român ajunge să însemne, să devină sinonim cu om în înţelesul pe care acest cuvînt a izbândit să-l capete în limba română!… Căci mulţi mai sunt oamenii din lumea asta, dar câţi dintre ei sunt oameni?… Oameni de omenie?

Această ispravă a limbii române, faptul că nu mai aflăm în alte limbi echivalentul cuvîntului omenie, ar fi suficient ca să ne pună pe gânduri pe toţi cei ce năzuim a înţelege fenomenul românesc, să ne pună astfel la îndemână cheia tuturor înţelesurilor majore ce se desprind din spectacolul lumii româneşti. Dar nu ne vom opri aici, ci vom adăuga câteva rânduri ce s-au îndurat de noi exact în clipele scrierii acestor pagini: se ştie ce înseamnă în franceză expresia comme il faut, având referinţă cu precădere la aspectul fizic al unei persoane, atunci când o folosim cu valoare de atribut. E probabil ca un corespondent literal, mot à mot, al acestei expresii, să-l întâlnim şi-n multe alte limbi, cu un înţeles deviat nu întâmplător, ci în concordanţă cu psihologia poporului respectiv, aşa cum este deviat şi cel franţuzesc, punând în evidenţă o valoare anumită, în chip deosebit apreciată de vorbitorii acelei limbi. În limba română, literal, comme il faut se traduce prin cum se cade, dar înseamnă cu totul altceva: “un om bun la suflet, un om om”…

Aşadar, a te potrivi pe lumea şi cu lumea asta, a fi cum trebuie, cum “se cade”, înseamnă a fi, după Dicţionarul explicativ al limbii române citire, „cu purtări bune; de treabă, onest, cinstit; care este aşa cum se cuvine, cum se cere, cum trebuie; potrivit, bun”. Înseamnă a fi bun, a fi om, om de omenie!

Sinonim cu cumsecade este, în limba română, cuvîntul înţelegător, şi el cu o schimbare de sens, de la “cel care înţelege” la “cel care se poartă cu bunătate”, ceea ce ne îngăduie să pricepem că tocmai lucru acesta e de înţeles pe lumea asta: să fii om bun, cumsecade, înţelegător!… Adică lucru acesta ne învaţă limba română, este lecţia şi îndemnul ce-l oferă tuturor celor ce se împărtăşesc din ea. Mai mult, această lecţie e predată cu un tact pedagogic desăvârşit, elevii învăţăcei la limba română din cea mai fragedă pruncie însuşindu-şi această lecţie pe nesimţite, marcându-i în cutele cele mai adânci ale conştiinţei lor.

Despre un om cumsecade se mai spune că este un om de înţeles, vădindu-se astfel că bunătatea este condiţia comunicării autentice între oameni, este soluţia la orice dramă a incomunicabilităţii, dramă ce nu poate atinge decât sufletele secătuite de iubirea pentru semeni, inimi uscate, aride, neînsufleţite… Un om de înţeles este un om cu care te poţi înţelege căci este un om bun, un om înţelegător, un om cumsecade.

Alt sinonim este de treabă. A fi om de treabă este unul din idealurile morale româneşti. Om de treabă…, cu care poţi să faci treabă… cu care poţi colabora, deci… Bunătatea este, în lumea românească, cheia succesului practic, în afaceri, în treburi… Bunătatea, omenia, peste tot prezentă, ca o condiţie a naturii româneşti, ca o pecete de românie…

Foarte aproape de cumsecade este şi cuvîntul cuminte, a cărui evoluţie semantică, de la “inteligent” la “cu purtări frumoase, bune”, evidenţiază aceeaşi preponderenţă pe care o are dimensiunea morală a omului în lumea românească, interesul pentru această dimensiune, cea mai importantă, mai definitorie pentru om. În acest sens considerăm că depun mărturie cuvintele şi expresiile de mai sus, la care se produc o serie de modificări semantice, ale înţelesului, modificări convergente, pornind din puncte de plecare diferite: “cum trebuie”, “care înţelege”, “cu care te poţi înţelege” etc, dar ajungând toate în acelaşi loc, la acelaşi liman năzuind, al bunătăţii sufleteşti, al omeniei. Veritabil azimut spiritual!

Şi, iarăşi, am putea continua, pe zeci de pagini, arătând astfel, în mână cu documente lingvistice atât de obiective, cât de mult este obsedată, chiar aşa spus: obsedată, lumea românească de comportamentul moral. Frecvenţa unor cuvinte, deci a unor concepte, felul cum acestea s-au modificat în timp, năzuind mai mult spre un anumit tărâm al existenţei, chemate într-acolo de o aplecare generală a vorbitorilor limbii române, de preţul pe care aceştia îl pun pe partea sufletească a vieţii, pe valorile morale, toate acestea ar putea fi evocate pe zeci, chiar sute de pagini, doldora de fapte  – doar şi cuvintele, când nu-s vorbe goale, sunt fapte, mai fapte decât toate faptele noastre, căci la întocmirea unui înţeles îşi pun umărul, îşi pun sufletul, toţi vorbitorii unei limbi, nu numai de oriunde ar fi ei, ci şi de oricând, câteva bune generaţii în succesiune.

Aidoma magnificelor catedrale şi palate ce nu s-au putut ridica şi împodobi atât de măreţ decât prin efortul înlănţuit al câtorva generaţii, la fel şi cuvintele, se încarcă prin veacuri cu o forţă probatorie dinaintea căreia păleşte orice alt soi de argumente. Argumentul lingvistic, martor nebiruit!… Invincibil.

…Dar ne oprim aici, iar pentru cei ce se îndoiesc că am putea continua, că am avea cu ce, facem îndrumarea prietenească înspre câteva cărţi ale lui Constantin Noica, în primul rând spre Rostirea filozofică românească, cărţi în care este evidenţiată funcţionarea, la nivelul cel mai comun al conştiinţei româneşti, a unui model de comportament uman perfect asemănător idealului antic al kalokagathiei greceşti, viu deci nu în biblioteci savante, ci la acel nivel ce dă viaţă şi putere de circulaţie tuturor cuvintelor limbii româneşti şi mai ales celor mai des folosite, acele cuvinte ce dovedesc o preocupare obştească pentru perfecţiunea morală a omului, pentru sporul omenescului din om!… Din lumea asta toată!

Din această perspectivă, pe care limba română ne-o îngăduie – mai mult chiar: ne obligă s-o avem asupra lumii româneşti dacă vrem să i se potrivească ceea ce vom considera că am înţeles despre această lume – o mulţime de evenimente şi detalii capătă puterea de a intra în consonanţă unele cu altele şi fiecare cu un întreg la a cărui constituire participă: felul românesc de a fi…

      Nu! Nu îndrăznim – şi asta numai pentru că nu ne ţin puterile – să înfăţişăm componentele şi alcătuirea acestui fel de a fi românesc. Avem doar intuiţia şi certitudinea existenţei sale, a funcţionării, căci există ca fel în primul rând de a acţiona, de a te comporta în lume, în istorie. Ci, doar pentru a sugera câteva consonanţe din acest comportament românesc, vom atrage atenţia asupra posibilităţii de a reduce comportamentul românesc în istorie la formula să laşi şi pe altul să trăiască, iar când altul nu te lasă el să trăieşti, românul, atât de puţin răzbunător, poate cel mai puţin răzbunător din fire şi din câte popoare putem avea în vedere făcând această socoteală, are grijă, în răspunsul său de legitimă apărare, să nu meargă prea departe, până la capăt, ci să facă în aşa fel încât, între el şi “celălalt”, să rămână loc de bună ziua… Adică, nu cumva să se înstrăineze într-atăt unul de altul încât să nu se mai salute măcar… Iată ceva greu de conceput în lumea românească: să treci pe lângă un om şi să nu te saluţi cu el!…

Să laşi loc pentru bună ziua!… Aşa s-au purtat românii faţă de toţi vecinii lor şi îndeosebi faţă de maghiari ori de câte ori le-a stat în putere să se răzbune pentru răutăţile şi blestemăţiile îndurate!… Nu s-au făcut judecători, căci e greu să-l judeci pe altul, şi toate cele îndurate le-au lăsat în plata Domnului!… Căci Dumnezeu nu bate cu parul, aşa cum îi stă omului, în puterea sa nevoiaşă, să bată pe altul, făcându-şi astfel singur dreptate, o dreptate încă mai nevoiaşă!… Românul a lăsat întotdeauna să treacă de la el!… A lăsat în plata Domnului!…

Dovezile, lingvistice şi folclorice, ale bunătăţii, ale milostiveniei româneşti, sunt nenumărate. Făt-Frumos izbândeşte de cele mai multe ori nu atât cu vitejia, cu forţa braţului, cu îndrăzneala şi neteama de moarte, cât mai ales cu puterea sufletului, cu mila:

“Acum, luminate crăişor, ca să vezi cât poate să-ţi ajute milostenia, stăi liniştit, uită-te drept în ochii mei şi ascultă cu luare-aminte ce ţi-oiu spune: du-te la tată-tău şi cere să-ţi deie calul, armele şi hainele cu care a fost el mire, şi atunci ai să te poţi duce, unde n-au putut merge fraţii tăi: pentru că ţie a fost scris de sus să-ţi fie dată această cinste”…

Cât poate să-ţi ajute milostenia!… Iată, redusă la esenţă, învăţătura spre care te poartă lumea românească, concluzia la care românii au ajuns după mai bine de 2.000 de ani de istorie statornică în jurul acestui gând! Dar anii ăştia trebuie să fi fost mai mulţi până când s-a ales, din ei, ca argintul curat, strecurat prin sita întâmplărilor şi prin filtrul suferinţelor, metalul pur al omeniei româneşti, ea însăşi străveche, de mai bine de 2.000 de ani!…

Crescut în această lume, autorul acestor rânduri s-a mirat cu neînţelegere în nenumărate rânduri când a citit, la unul sau la altul, autori străini şi prea subtili, o propoziţie cu care mulţi şi-au pecetluit viaţa de om, cea trecătoare, ori chiar istoria, de stat, de naţiune, de neam. Propoziţia cu pricina, pe care niciodată n-am înţeles-o, şi n-am înţeles mai ales atracţia, fascinaţia ce exercită această propoziţie, care sună astfel, deci: ura e mai puternică decât dragostea!… O propoziţie la modă de vreo sută de ani şi mai bine!… Şi care unora li s-a părut suma  înţelepciunii.

Am înţeles de ce nu am fost în stare să înţeleg această vorbă, atât de răspândită aiurea, atunci când am auzit-o pe maică-mea spunând că mila, mila e mai puternică decât dragostea!… Da! Lumea în care am trăit m-a modelat să concep, într-adevăr, existenţa a ceva mai puternic decât dragostea, ceva  mai dragoste decât iubirea, dar aceasta nu este ura, ci este mila, virtutea virtuţilor, care a rodit la români în fapte şi întâmplări fără pereche în lumea toată. Care? O sumedenie, rămase mai ales neştiute, neconsemnate în istorie, dintre care însă voi pomeni-o pe cea mai pe înţelesul, adică mai spre mirarea străinilor:

s-a întâmplat foarte des, în ţările româneşti de odinioară, când încă nu începusem a ne însuşi rigoarea şi buna organizare de tip occidental, s-a întâmplat ca vreun nenorocit, condamnat la moarte pentru fărădelegile sale, să moară până la urmă de bătrâneţe, după ani lungi de aşteptare, căci nimeni dintre concetăţeni nu se oferea să facă serviciul ocazional de călău.

Când duhul europenizării începu să se facă simţit, una din măsuri a fost şi angajarea unui gâde cu simbrie regulată. Nu s-a oferit niciun român însă pentru aşa slujbă. Câţiva străini doar, care în felul acesta s-au pripăşit prin ţară. Dar au trebuit să-şi părăsească repede bănoasa funcţie, căci nu mai era chip pentru ei să iasă în lume de fluierăturile şi huiduielile mahalagiilor, care nu puteau concepe să-şi facă cineva o meserie din a lua viaţa cuiva!…

Unde, în lume, a fost mai detestat, mai boicotat spectacolul, altminteri atât de gustat în nenumărate locuri, spectacolul atât de popular, al execuţiei capitale?…

…În această lume românească, mila, milostivenia, dragul de om, este sentimentul cel mai caracteristic. De el dă seama cuvîntul omenie, cuvînt fără pereche în mai toate celelalte graiuri ale pământului. Îl pomenim, deşi nu cu tot fastul ce-l merită, pentru a ne făli cu această invenţie a sufletului românesc, dar mai ales cu nădejdea că astfel îl vom ajuta să se răspândească în lume, să devină un termen internaţional. Ceea ce conţine în sine şi sămînţa de stupoare ce o resimţi, stupoarea că un asemenea cuvînt nu reuşeşte să prindă, căci acolo unde ajunge, dacă ajunge!, nu răspunde unei necesităţi autentice, unei aşteptări pe care s-o împlinească, ofilindu-se şi nereuşind să prindă rădăcină nouă. Nu mai departe limbile cu care româna se învecinează, de la care româna a luat o sumedenie de cuvinte, le-a mai dat şi ea o mulţime, dar nici uneia nu a reuşit să-i dea omenia noastră, cea fără de leac!…

*

Notă 2014: Pentru cine ar vrea să adâncească subiectul atât de insolit al acestui capitol, îi recomand textul Secretul Scrisorii pierdute. Un text despre sufletul românesc, scris de un român prin adopție, adică român de vocație: Nicolae Steinhardt…