Re: :-Cine conduce Romania
Inbox

octavian capatina
To:
Tosa Iosif
Cc:
Simona Munteanu
,
Stoian Ioan
,
Simion Caprar
,
Simona Cimpean
,
Nicu Serban
and 34 more…

Aug 20 at 10:21 AM

Din păcate dl Buduca nu este bine informat, chiar dacă pe fond are dreptate!

UBB a dat publicității nota de absolvire a domnisoarei Lazar (kovesi) si această nota era 6, dar 6 întors! Pe urmă dl Buduca suferă din păcate și cu logica și cu sensul. Nu nota 6 arestează nota 9, ci hoțiile acesteia din urmă (supraevaluarea unor terenuri cu bună știință și în mod organizat)!
In rest, așa este, pramatiile din școală, prin politică, prin partide, AU DEVALIZAT țara, în folosul lor personal!! 4 milioane de refugiații economici!

Altfel e BINE DE ȘTIUT – ce ne arată genetica

fragment din
„Cultură, confesiune, etnie și rasă în Transilvania, Câmpia Tisei și Panonia”

6. Ce arată Genetica
……
Pentru publicul larg am preluat de la profesorul de biologie celulară Corneliu Tarba, de la Universitatea Babeş‑Bolyai din Cluj‑Napoca, câteva definiţii şi lămuriri din domeniul geneticii, astfel:
Prin polimorfism genetic se înţelege existenţa în populaţie a mai multor forme/secvenţe nucleotidice într‑o anumită regiune (locus) a(l) unui lanţ de ADN. Anumite caracteristici genetice, ce se transmit pe linie maternă pot fi evaluate prin studiul unor secvenţe de ADN mitocondrial (ADNmt), deoarece mitocondriile se moştenesc exclusiv pe linie maternă. În schimb, înrudirea pe linie paternă, poate fi studiată pe baza ADN‑ului din cromosomul Y, deoarece acesta se transmite exclusiv pe linie paternă.

Prin haplogrup se înţelege în general un grup genealogic care are aceeaşi origine, foarte probabil un strămoş comun.

Traducerile rezumatelor celor două studii și concluziile celui de al doilea studiu ale Academiei ungare ce urmează aparţin prof. C. Tarba. Notele profesorului din corpul traducerilor le‑am marcat între paranteze drepte cu indicaţia n. C.T.

6.1. Analiză genetică pe linie maternă a maghiarofonilor

În studiul „Comparison of maternal lineage and biogeographic measurements of ancient and modern Hungarian populations”, publicat în 2007 în American Journal of Physical Anthropology, 1343, (Nov 2007), pag. 354‑388, se face analiza descendenţei materne a maghiarofonilor de azi. Iată rezumatul studiului:

«Limba ungară aparţine ramurii fino‑ugrice a familiei uralice, dar vorbitorii de limba ungară au locuit în Europa Centrală de mai bine de 1000 de ani, înconjuraţi de vorbitori ai unor limbi indo‑europene neînrudite. Pentru a studia continuitatea pe linie maternă între populaţiile ungureşti vechi şi cele moderne, au fost analizate diverse polimorfisme în regiunile SHVI [n. C.T. – segmentelor hipervariabile I] şi a codificării proteinelor din secvenţele ADN mitocondriale(ADNmt) a 27 probe/eşantioane vechi (secolele X‑XI), 101 unguri de astăzi şi 76 probe ale unor secui de astăzi, vorbitori de limba maghiară din Transilvania. Datele au fost comparate cu secvenţe de la 57 populaţii europene şi asiatice, inclusiv populaţii fino‑ugrice, şi s‑au executat analize statistice pentru a investiga starea lor de înrudire genetică. Numai 2 din 27 probe ale ungurilor din vechime sunt fără ambiguitate de origine asiatică, restul aparţin unuia din haplogrupurile vest eurasiatice [cred că ar fi fost mai corect sa spună „est europene şi/sau vest asiatice” – n. C.T.], dar pot fi văzute/găsite unele afinităţi asiatice şi efectul genetic al populaţiilor cu care ungurii din vechime au venit în contact în timpul migraţiilor lor. Apar diferenţe puternice când probele sunt analizate în conformitate cu statutul social aparent, judecat după bunurile din mormânt. Indivizii de rând prezintă o predominanţă a haplogrupurilor ADNmt (H, R, T) comune în Eurasia de vest, în timp ce indivizii cu statut înalt, de presupus cuceritori unguri, prezintă o distribuţie mai heterogenă a haplogrupurilor, cu haplogrupurile (N1a, X), care sunt prezente într‑o frecvenţă foarte joasă în populaţiile moderne din întreaga lume de astăzi şi absente în populaţiile ungureşti şi secuieşti recente. Populaţiile moderne vorbitoare de limbă maghiară par a fi în mod specific europene. Datele noastre demonstrează că există diferenţe genetice semnificative între populaţiile vorbitoare de limba maghiară din vechime şi cele de astăzi, fără să se vadă vreo continuitate genetică.»

Rezultatele acestui studiu bazat pe ADNmt ne spun că doar 2 din 27 de probe din vechime au în mod cert o origine asiatică (deci, maghiară, cumană, peceneagă, avară turcă, mongolă cumulat). Aşa cum o lasă să se înţeleagă şi documentele papale şi a altor învăţaţi ai vremurilor trecute – enumerate până acum fără a avea o proporţie precisă, adică 7,4% ascendenţă asiatică la populaţiile din Panonia la anul 1000, maghiarii erau o mică minoritate, erau în fond o elită grupată în 17 clanuri, cum am văzut deja.

6.2. Analiza cromosomilor Y a maghiarofonilor din bazinul carpatic

Recenta lucrare Y‑chromosome analysis of ancient Hungarian and two modern Hungarian‑speaking populations from the Carpathian Basin elaborată de aceiaşi autori de la Institutul de Genetică al Academiei ungare, din Seghedin, în 2008, confirmă studiile Râmneanţu & David – avem de a face în fapt cu autohtonii maghiarizaţi. Iată mai jos rezumatul lucrării:

«Populaţia ungurească aparţine din punct de vedere lingvistic la ramura fino‑ugrică a familiei uralice. Alela Tat C este un marcator (marker) interesant în contextul fino‑ugric, distribuit în toate populaţiile ce vorbesc o limbă fino‑ugrică, cu excepţia ungurilor. Se ridică întrebarea dacă vechii unguri, care s‑au aşezat în bazinul Carpatic aveau/purtau acest polimorfism în gene sau nu.100 de bărbaţi din Ungaria de astăzi, 97 de secui (o populaţie vorbitoare de limba maghiară din Transilvania) şi 4 probe/eşantioane de os unguresc de provenienţă arheologică din secolul X au fost studiate pentru acest polimorfism. Printre indivizii de astăzi numai un secui poartă alela Tat C, în timp ce dintre cele 4 resturi osoase/scheletale 2 posedă alela. Această descoperire din urmă, chiar dacă se ia în considerare numărul redus de probe, pare să indice o descendenţă siberiană a ungurilor invadatori, care au dispărut ulterior în mare măsură. Bazat pe 22 de markeri binari din cromosomul Y, cele 2 populaţii vorbitoare de limbă maghiară de astăzi împărtăşesc componente geneticesimilare cu alţi europeni, cu excepţia prezenţei haplogrupului P*(xM173) în probele de origine secuiască [1 din 97 – n. C.T.], care ar putea reflecta o legătură cu Asia Centrală, şi frecvenţa înaltă a haplogrupului J, atât la secui cât şi la unguri. Analiza SMD [scalare multidimensională – n. C.T.] bazată pe valorile frecvenţei de haplogrup confirmă că populaţiile moderne de unguri şi secui sunt genetic apropiat înrudite şi similare cu populaţiile din Europa Centrală şi Balcani.»

Până aici rezumatul studiului, mai jos, comentariul profesorului Corneliu Tarba la rezumatul lucrării „Y‑chromosome analysis of ancient Hungarian and two modern Hungarian‑speaking populations from the Carpathian Basin”:

„Am văzut că această analiză este făcută de autori unguri, de aceea, în ciuda aparenţei de obiectivitate ştiinţifică şi pentru că aceste lucruri sunt de multe ori incomplet sprijinite statistic, trebuie avut anumite rezerve. Dacă pentru aşa zişii secui, care sunt probabil câteva sute de mii, un eşantion de aproape 100 de indivizi este oarecum suficient, pentru cele 10 milioane de unguri ar fi fost nevoie de un eşantion de cel puţin 1000 de indivizi, in timp ce pentru populaţia veche ar fi trebuit să se utilizeze cel puţin 27 de eşantioane, aşa cum au fost studiate în cazul ADNmt. Se pune întrebarea: pe ce bază au fost alese doar 4 probe, dintre care, în mod miraculos, 2 au arătat caractere asiatice? Oricum, chiar după aceşti autori unguri, se înţelege că ei sunt maghiari doar din punct de vedere lingvistic. Afirmaţia din text legată, însă de înrudirea strânsă a ungurilor şi secuilor, pe baza frecvenţei apropiate a haplogrupului (de fapt, a haplogrupurilor J, pentru că sunt mai multe) este cam trasă de păr. Cred că în concluziile lucrării discutate mai sus, situaţia este mai obiectiv prezentată, deşi ambele texte omit să vorbească despre prezenţa şi caracteristicile genetice apropiate ale românilor.

Mai jos, concluziile studiului „Y‑chromosome analysis of ancient Hungarian and two modern Hungarian‑speaking populations from the Carpathian Basin”, încă mai precise decât rezumatul prezentat mai sus:

«Datele noastre sugerează că alela Tat C, care este larg răspândită în populaţiile vorbitoare de limbi uralice, a fost substanţial prezentă în populaţia maghiară veche când aceasta a traversat Carpaţii şi s‑a aşezat în bazinul Carpatic. Ceea ce am aflat ne furnizează dovada pentru absenţa ei virtuală în populaţiile recente ce vorbesc maghiara, cu excepţia unui singur bărbat din grupul secuiesc. Acest contrast, în ciuda stabilităţii lingvistice relative, poate fi atribuit unei combinaţii a faptului că maghiarii erau o elita dominantă, a căror limbă a fost acceptată de către mai numeroasele populaţii pre‑existente (in cea mai mare parte, Slavi şi Avari), şi efectele unui număr substanţial de imigraţii şi incursiuni post‑maghiare. Modelul cromosomal Y al ungurilor şi secuilor de astăzi poate fi în cea mai mare parte explicat în mod adecvat în cadrul modelului/peisajului genetic european. Ca şi în cazul altor europeni, cromosomii Y sunt caracterizaţi prin linii genealogice timpurii derivate de la locuitorii paleolitici şi de către un impact minor al episoadelor migratoare neolitice şi post‑neolitice. În acord cu studii anterioare, populaţiile ce vorbesc ungureşte sunt genetic strâns înrudite cu vecinii lor geografici. Ungurii şi secuii se grupează strâns împreună cu alţi centro‑europeni (de ex., Cehi şi Slovaci), dar mai ales cu populaţiile balcanice. Există două excepţii. Haplogrupul P*(xM173) este aproape absent în Europa continentală. Prezenţa acestui haplogrup la secui ar putea indica o legătură cu populaţiile din Asia Centrală. De asemenea, există o frecvenţă ridicată a haplogrupului J. Aceasta ar putea reflecta contribuţii anatoliene şi sud‑balcanice la zestrea genetică a ungurilor şi secuilor, dar datele istorice şi analizele comparative ale liniilor maternale ale populaţiilor ungureşti vechi sugerează că migraţiile anterioare ale ungurilor ar fi putut de asemenea contribui la prezenţa acestei linii genealogice în bazinul carpatic.»

Profesorul român mai observă că geneticieni unguri au şi anumite „jaloane istorice prescrise”: „Sigur, această ultimă afirmaţie, din concluzia lucrării în discuţie, ar putea fi parţial adevărată, dar oare de ce evită aceşti autori în mod sistematic de a aminti că cea mai probabilă sursă a acestui haplogrup J2 ar putea fi tocmai românii maghiarizaţi lingvistic? Ei nu sunt menţionaţi printre vecinii importanţi, fiind probabil incluşi la capitolul „populaţii balcanice”. Autorii evită să spună despre care dintre cele două haplogrupuri J este vorba, dar referinţa la „contribuţii anatoliene şi sud‑balcanice” ne spune că este vorba despre haplogrupul J2. Acesta este prezent în populaţia românească cu o frecvenţă destul de mare (mai mare chiar decât la unele populaţii sud‑dunărene (de ex., sârbi, croaţi, bulgari) şi cel puţin de două ori mai mare decât la populaţia din Ungaria de astăzi, fiind evident cea mai sigură sursă a acestei aşa‑zise „caracteristici genetice ungureşti”, făcând parte, cel mai probabil, din zestrea genetică „traco‑dacică a românilor”. Aceasta nu este o simplă presupunere, ci este sprijinită de cercetări ale unor geneticieni străini, care au observat că anumite populaţii izolate de vlahi (vorbitori ai unei limbi romanice) din Macedonia şi nordul Greciei au o frecvenţă foarte mare a haplogrupului J2 (25%), ceea ce este doar cu puţin mai mică decât frecvenţa întâlnită în presupusele locuri de origine ale acestui haplogrup.

Din ansamblul celor două studii ale Academiei ungare rezultă că din certitudinea de 7,4% ascendenţă asiatică pe linie maternă la anul 1000 s‑a ajuns la certitudinea de 1% ascendenţă asiatică pe linie paternă în zilele noastre.

Cu cele două studii ale Institului de genetică a Academiei ungare putem închide cercul cunoșterii despre etnia locuitorilor din Transilvania, Câmpia Tisei și Panonia la venirea nomazilor: circa 10.000 de războinici din 20.000 câți erau între Volga și Urali (V.Ghardizi), în Panonia, în jurul anului 900, într-o mare de daco-români, slavi și germani, la 7% descendenți asiatici pe linie maternă in jurul anului 1000, la 16-17 clanuri maghiaro-cumane în secolul XIII, la sub 1% descendenți asiatici, numărându-i aici pe toți turano-turco-mongolii, în anul 2000.

Un nou studiu de paleogenetică făcut la Institutului de Biologie Umană și Antropologie a Universității din Hamburg, din 2012, stabilește că între actuala populație a României și populațiile care au trăit pe teritoriul acestei țări acum 2.500 – 5.000 de ani există o clară înrudire genetică, ceea ce vorbește încă odată despre continuitatea a autohtonilor pe aceste meleaguri și implicit de maghiarizarea unei părți a acestora.

7.. Ura şi intoleranţa în și prin cultură

Octavian Căpăţină
Romanians-the Info Nation – http://www.itc-cluj.ro/capatana/RCr28112016.htm
Romania Creatorilor: http://www.itc-cluj.ro/
Energii regenerabile: http://www.itc-cluj.ro/negoiu/EnergiiRegenerabile.htm
One Holistic Vision of the Energy Systems: http://www.itc-cluj.ro/OneHolisticVision-IJEE.pdf
facebook Octavian Căpățînă
mai incolo vorba marelui istoric David Prodan

*

Nota redacției: Îl invităm pe distinsul domn profesor OCTAVIAN CĂPĂȚÎNĂ să ne trimită cât mai multe texte. Respect și prețuire!