În excelenta sa carte O viaţă trăită, dl Paul Niculescu Mizil face mai multe referinţe la legionari. Nu toate corecte sau exacte. Citez de la pag.375: „Am cunoscut perioada legionară. Am văzut cu proprii(sic!) ochi trupuri carbonizate ale ostaşilor români. Conştiinţa mea este şi astăzi torturată de imaginea unui tînăr legionar, ţintuit la stâlpul infamiei, scuipat şi stigmatizat de camarazii săi, pentru că a îndrăznit să aibă alte idei. M-am dus să-l văd, încercând a-l îmbărbăta, deoarece, în ciuda opiniilor noastre politice opuse, mi-era prieten şi-l stimam.”
Fac prima obiecţie, la povestea cu „trupurile carbonizate ale ostaşilor români”. În realitate a fost un accident tehnic, a luat foc motorul unui vehicul militar în zilele aşa zisei rebeliuni legionare. Legionarii au avut un singur amestec: au sărit să stingă focul, dar nu au reuşit să-i salveze pe toţi militarii din vehiculul cuprins de flăcări. Propaganda antilegionară nu a pierdut ocazia să pună pe seama criminalilor de legionari ceea ce nu fusese decât un accident(apud Simion Ghinea). Citez în acest sens şi altă sursă, mai directă: „În toate cele trei zile ale rezistenţei legionare, nici un soldat român nu a căzut sub gloanţele legionarilor. Când trăgeau, foarte rar, trăgeau în aer, demonstrativ, lipsindu-i pe organizatorii loviturii de orice pretext de represalii; o lipsă însă, pe care propaganda Generalului a înlocuit-o, două zile mai tărziu, cu o fotografie a doi soldaţi arşi de explozia unui tanc de benzină, nenorocire atribuită legionarilor. Fotografia, cum s-a dovedit foarte repede, era cea a unui accident ce se întâmplase cu cîteva luni mai înainte.” Citez astfel din Mihail Sturza, România şi sfârşitul Europei, carte pe care mi-a împrumutat-o cu ani în urmă dl Ştefan Andrei, cu recomandarea că este o carte extrem de importantă. Mă gândesc acum, cu regret, că dacă i-o înapoiam dlui Ştefan Andrei, poate că dînsul i-ar fi împrumutat-o dlui Niculescu Mizil şi astfel l-ar fi ajutat să nu comită inexactitatea de mai sus…
A doua obiecţie, despre stâlpul infamiei, instituţie medievală pe care legionarii, dintr-un avânt mai degrabă romantic şi naiv, au reînviat-o în septembrie 1940. Urmau să fie expuşi la stâlpul infamiei acei infractori ale căror fapte erau grave mai ales sub raport moral, nu neapărat penal. Incidentul relatat succint de dl Niculescu eu îl cunosc destul de bine dintr-o relatare mai amplă a însuşi dlui Niculescu Mizil, făcută la Vatra Românească, la una dintre conferinţele de mare succes ţinute de domnia sa. De faţă era şi un legionar – cum se întâmpla de fiecare dată la Vatră, când se adunau români de toate soiurile şi culorile politice, cam toţi însă oameni serioşi. Cel în cauză nu a intervenit direct, mi-a spus că nu a vrut să-i strice seara dlui Mizil şi mi-a dat unele detalii după conferinţă: prietenul legionar al dlui Mizil se numea Dumitru, şi a fost pus de legionari la stâlpul infamiei nu pentru ideile sale, ci pentru o potlogărie. Era de curând intrat în Mişcare şi acceptase să facă un serviciu nepermis de lege în schimbul unei sume de bani. Prins asupra faptei, legionarii nu au pregetat, după modelul cu Smărăndiţa popii din Amintirile lui Creangă, să inaugureze stâlpul infamiei din Bucureşti taman cu un legionar. Repet: primul individ pe care legionarii l-au pus la stâlpul infamiei nu a fost nici comunist, nici evreu sau ţigan, ci a fost un legionar, Dumitru, prietenul dlui Niculescu Mizil! Eu aş interpreta acest detaliu în favoarea legionarilor şi îl voi comenta pe larg mai jos.
Pe loc, atunci, la Vatră, m-am abţinut şi eu să comentez cele relatate de dl Mizil aşa cum mi-a venit şi mi-ar fi plăcut s-o fac. Tot aşa m-am gândit, că era seara dlui Mizil, publicul care asistase la conferinţă era încântat de prestaţia conferenţiarului, aşa că eu, ca gazdă, am povestit ceva care să-i facă plăcere dlui Mizil să audă. Anume un episod din perioada când domnia sa a fost ministrul Învăţămîntului. O fiică a dlui Mizil ne era studentă, la spaniolă, mi se pare. A avut ghinionul să facă seminarul de latină cu colega mea Teodora Popa, o persoană extrem de exigentă şi de principială. Cum fiica domnului, mai exact a tovarăşului ministru, a încurcat conjugările cu declinările – probabil!, dna Popa a lăsat-o în iarnă corigentă, pentru la vară. Iar la sesiunea din vară situaţia s-a repetat, aşa că domnişoara Mizil a fost amânată pentru la toamnă. Şi abia în sesiunea ultimă, de reexaminări, a fost promovată. În tot timpul ăsta, din iarnă până în toamnă, toată lumea a aşteptat să se producă în vreun fel intervenţia de sus de tot, de la minister sau măcar de la rectorat sau de la vreun comitet municipal PCR, în favoarea odraslei ministeriale. Dar nu! Nu s-a făcut nicio intervenţie, iar fata a luat examenul numai atunci când a răspuns mulţumitor la întrebările exigentei Teodora Popa. Şi toată facultatea a comentat cu satisfacţie atât principialitatea colegei noastre, cât şi a onor minstrului Paul Niculescu Mizil.
Întâmplarea cu legionarul pus la stâlpul infamiei de camarazii săi legionari mie mi-a trezit o amintire de familie, o relatez ca sursă directă: într-o bună zi, pe la începutul anilor ’50, ne pomenim că se face seară, noapte, şi taică-meu nu vine acasă. Află mama că tata a fost „ridicat” de la servici, adică arestat. A doua zi mama se duce la sediul TAPL, unde taică-meu era portar, şi află din gura directorului Cojocaru că tata a fost descoperit ca autor al unei delapidări de 50.000 lei, sumă astronomică la acea dată. Maică-mii i s-a părut imposibil, în bugetul familiei bătea vîntul şi nu apăruse nici un semn de schimbare, la care tovarăşul Cojocaru nu s-a sfiit să presupună că banii delapidaţi puteau fi duşi de taică-meu şi în altă parte, la vreo mândră… Ce să mai zică biată maică-mea?! A plecat din întreprindere şi mai necăjită, complet dezorientată. Ce putea să facă?! Nu a făcut mulţi paşi şi s-a auzit strigată uşor din spate. Era contabilul întreprinderii, cum s-a prezentat, ferindu-se să nu fie văzut de cineva, şi i-a vorbit mamii cam aşa: „Domnul Coja este complet nevinovat. Cel care a delapidat este tovarăşul director Cojocaru. Dar pentru că este membru de partid din ilegalitate, nu se poate să fie acuzat. Şi atunci tovarăşii de la partid s-au gândit să pună totul în cârca domnului Coja, au zis că este fost chiabur, exploatator. Se potriveşte…” Atât i-a trebuit mamei să ştie. S-a dus glonţ la sediul Securităţii, a reuşit să se strecoare şi să ajungă la şeful Securităţii, a dat buzna în biroul acestuia, unde l-a găsit în plină şedinţă operativă, împreună cu alţi ofiţeri şi – încerc s-o citez pe mama, le-a vorbit cam aşa: „Sunt soţia lui Coja Zaharia pe care ieri l-aţi arestat pentru delapidare, în locul tovarăşului director Cojocaru, care este adevăratul autor al delapidării. Dar pe care nu-l puteţi aresta pentru că este membru de partid din ilegalitate. Dacă până deseară Coja Zaharia nu este acasă, la noapte mă sui în tren şi mă duc direct la tovarăşul Gheorghiu Dej să-l întreb dacă dînsul a dat ordin să vă purtaţi aşa cu oamenii nevinovaţi!”
Spre seară tata intra agale în curte, nedumerit de ce se întâmplase cu el, dar având o oarecare bănuială. Aşa că atunci când a dat ochii cu mama, a privit-o scrutător: „Ce-ai făcut, nebuno?”
Şi aşa am ratat ocazia de a fi feciorul unui deţinut, politic sau de drept comun. În schimb m-am ales cu această întâmplare, pe care o pot povesti acum, atât de semnificativă pentru modelul de comportament comunist. Şi în netă deosebire de cel legionar, de povestea cu legionarul pus la stâlpul infamiei de camarazii săi, care juraseră ca ei, legionarii, mai înainte de toţi ceilalţi români, să fie exemplar de corecţi. Şi au fost!
Dar cel mai apăsat trebuie subliniat faptul că legionarii nu au pus pe nimeni la stâlpul infamiei pentru „îndrăzneala de a avea alte idei”. Când la Jilava, în noiembrie 1940, legionarii au produs cunoscutul măcel, ei au făcut-o cu sentimentul şi pretenţia că îndeplinesc astfel un act de justiţie, căci toţi cei vizaţi de glonţul ucigaş erau din anturajul regelui şi participaseră în chip responsabil şi vinovat la asasinarea a peste 300 de tineri a căror singură vină era că aveau alte idei. Nu săvârşiseră nici o încălcare a legii, dar aveau anumite idei despre cum poate fi salvată România din mlaştina corupţiei şi a politicianismului criminal. În celulele alăturate se aflau arestaţi zeci de comunişti, cu ale căror idei legionarii se aflau în contradicţia cea mai radicală. Se miră unii şi azi – cazul lui Andrei Pleşu, de ce legionarii, la Jilava, nu i-au împuşcat şi pe comunişti, doar le erau adversari şi se aflau la discreţia lor. Da, comuniştii erau adversari ideologici ai legionarilor, dar legionarii le recunoşteau dreptul de a avea alte idei, în vreme ce demnitarii ucişi atunci la Jilava fuseseră arestaţi nu pentru delictul de opinie, pentru ideile lor, ci pentru crime oribile, pentru un veritabil genocid săvârşit asupra tineretului naţionalist. „Îndrăzneala de a avea alte idei”, stimate domnule Paul Niculescu Mizil, ştiţi bine că nimeni nu a pedepsit-o în România aşa de aspru şi de inuman cum a pedepsit-o partidul din care am făcut amândoi parte până în decembrie 1989… Cu menţiunea că atunci când Romul Munteanu, în 1969, m-a înscris în PCR, acesta începuse deja să-i tolereze pe cei care aveau „alte idei”. Depun mărturie în acest sens, sunt Stan păţitul….
Un detaliu, nu foarte important, despre acel contabil de la TAPL Constanţa care i-a vândut maică-mii „pontul” cu nevinovăţia tatălui meu: i-am uitat numele, ţin minte doar că era un nume evreiesc. Iar maică-mea ne-a şi precizat că evreu era! Şi uneori adăuga: Că dacă ar fi fost român… Ceea ce mie nu-mi plăcea să aud. Oricum, rău îmi pare azi că i-am uitat numele acelui brav ovrei. L-aş fi trecut pe lista mea, lista cu evreii din a căror pricină nu pot să fiu şi eu antisemit, ca tot omul!
„”TRAIASCA LEGIUNEA SI CAPITANUL „” – NICIODATA NU-I PREA TIRZIU…
Salutari nationaliste !
In copilarie si in tinerete i-am urat pe legionari, indoctrinat fiind de regim pe toate canalele. O minciuna repetata la infinit sfarseste prin a se transforma in adevar si regimul comunist a avut grija de asta. Astazi dupa ce de-a lungul a 20 de ani am aflat multe despre acesti eroi martiri ai neamului romanesc ii respect, ii admir, ii iubesc, fii-le vesnica amintirea in memoria romanilor. Din nefericire pt. acest popor turma de adulatori s-a transformat intr-una de consumatori pierzand ocazia de a se ridica prin fapte in ochii stramosilor printre care stau la loc de cinste marele Corneliu Zelea Codreanu si legionarii lui.
Fragment din cartea lui Ioan Ianolide „Intoarcerea la Hristos”:
Craciun dupa eliberare (1981)
„Au trecut treizeci de ani de atunci, adica de la Craciunul petrecut la Targu-Ocna , pina la craciunul petrecut acum. Sunt singurul supravietuitor dintre toti eroii intamplarilor amintite din 1931, 1949 si 1951.
Toti prietenii mei au ramas in cimitirele temnitelor.Atit „reeducatii” din Pitesti , cit s „reeducatorii” au disparut.
„Reeducatii”s-au stins incet, chinuitor din cauza consecintelor totrturilor la care au fost supusi si a regimului de exterminare ce a urmat. Un sfarsit cu mult mai tragic l-au avut „reeducatorii”, adica tortionarii, calaii, cozile de topor prin care s-au savarsit atrocitatile de acolo. Ei au fost acuzati si judecati ca „legionari” care au savarsit reeducarea la ordinele lui Horia Sima, cu scopul de a discredita public „imaculata” revolutie bolsevica. Ipocrizie inimaginabila, abus juridic flagrant!
Daca istoria se va scrie dupa documentele oficiale ale acestui proces, atunci viitorul va sti ca legionarii au ticluit ororile din Pitesti, iar comunistii au intervenit indignati sa faca ordine si dreptate!
Directorul, doctorul si politrucul din Pitesti au fost declarati, in procesul „tapilor ispasitori”, unelete ale legionarilor, drept pentru care au fost pedepsiti. Acuzat si el de partasie cu legionarii, inspectorul care ordona si supraveghea torturile de la Pitesti, avand nervii mai slabi, a binevoit sa se sinucida in prima faza a anchetei.
Ceilalti insa, mai mari decit el si mai vinovti decit el, au triat mult mai bine si au fost ocrtotiti de „grija” partidului pentru cadrele lui. E drept ca Ana Pauker si-a pierdut ponderea politica , dar reeducarea pusa la cale de ea e si astazi un bin cistigat de partid in faza de construire a socialismului.”
Principiul a ramas acelasi, tortionarii-reeducati-reeducatori continua sa pozeze in victime, deci sistemul continua sa lucreze. Comunismul a esuat doar partial, in formula lui totalitara explicita. A reusit insa in timp performanata de a lua o „fata umana” globala prin ascuderea adevarului si compromis. In mod democratic, a ajuns nu doar la schimbarea adevarului istoric al natiunilor, ci si la schimbarea cuvantului Lui Dumnezeu. Acum din „toleranta” si „iubirea” de tot si de toate se imbratiseaza tot mai mult arhetipul acelui mesia milenarist, asteptat in definitiv de toti cei care nu il pot prim pe Hristos, care va aduce raiul pe pamant, in care reeducatul va fi prieten bun cu reeducatorul, uniti sub aceeasi pecete. Desigur ca realizarea acestui vis milenarist nu poate fi fara un pic de revolutie spirituala, in continuarea celei marxiste,dar cu fata mai umanizata, sub impresia de liberate, de libera circulatie, de prosperitate. In esenta realitatea este tocmai pe dos celei afirmate prin surle si zambete de sirena siderata: valorilor continua sa se rastoaren, istoria se falsifica in continuare, natiunile ajung colonii corporatiste, libera circulatie se face in catuse electronice, prin care fiecare pelerin primeste statutul de terorist. Destoinicii reeducarii lucreaza intens la conditionarea noastra, prin inregimetarea in mentalitatea sindromului Stockholm. Suntem convinsi sa credem ca securitatea noastra (sic!) depinde de securitatea unui sistem, care veghaza, are grija. O grija enorma, elucubranta as spune, care este de fapt grija propriei prabusiri.
Reeducarea in normele acestui nou nivel de construire a socialismului, numit acum globalizare, se face prin aceleasi mijloace, doar zaharelul devine mai accesibil ca o recompensa fireasca si democratica pentru cei care isi arunca peste bord omenia.
Poveste cu tilc.De tot ce-mi pare rau e ca legionarii credeau in Isus si nu in zeul dacilor SAMOLXA/ZAMOLXA/ZAMOLXE,cu toate ca insemnele legiunii erau pelasgo-geto-dacice.Cu stima.
acum cateva zile la masa cu tata … vine vorba de Miscarea Legionara … stiti ce a spus ? „O miscare prea buna, prea dreapta pentru Romania, un fenomen pe care Romania nu l-a meritat !” Avand in minte si vorbele lui Petre Tutea la auzul vestii ca ion iliescu a fost votat de majoritatea romanilor „Am facut inchisoare pentru un popor de dobitoci” ma intreb de ce ar spune tatal meu (un nationalist convins) asa ceva. Brusc mi-am dat seama … principalul dusman al Romaniei este romanul ignorant, consumator al emisiunilor cu magda ciumac si nikita, cititor de cancan si click, si romanul manelizat care se inchina la bani proveniti din activitati infractionale. La fel cum legionarii nu ezitau sa isi pedepseasca un camarad, asa trebuie procedat si cu acesti adevarati paraziti ai societatii indiferent de apartenenta lor etnica.
Poate ne explicati cum se face ca acesti „idealisti” au reusit sa fie asasinii a 4 prim ministri din istoria Romaniei ? Era , asa, un romantism care te facea sa crezi ca asasinatul este solutia suprema ? Dupa mine au scapat ieftin romanticii astia, dovada ca aveti curajul sa le luati apararea.
Ei, domnule Coja, citi dintre romani gindesc asa cum ginditi dvs?
Miscarea Legionara este un simbol al romanismului, al eroismului si al dreptatii. Si cei care rostesc adevarul despre Legiunea Arhanghelului Mihail sunt eroi, mai cu seama astazi, cind multi sunt romani doar cu numele, nicidecum cu inima. Nu ma indoiesc ca spuneti adevarul.
Va multumesc domnule Coja pentru cele scrise.Sunt unul dintre cei care au suferit o viata intreaga numai pentru vina de a fi copilul unor parinti care au aderat la miscarea legionara fara a comite nici o fapta reprobabila.
Mă lovesc deseori de păreri ale oamenilor, în special ale tineretului, ce pretind că au citit câteva cărți și numesc asta „cultură”, care, atunci când vorbesc frumos despre Legiune, îmi spun că habar nu am câte răutăți au făcut aceștia și câte crime… Unii mai adaugă la observația lor constatări de genul „crede-mă că știu ce spun”, așa cum bătrânii își deapănă firul amintirilor din tinerețe și îi lasă pe cei fragezi să înteleagă că experiența vorbește. I-aș întreba ca soldatul roman înnebunit, din CAMAȘA LUI HRISTOS : ” Ai fost acolo?…” E atât de ușor să dăm cu piatra pentru că așa ni s-a spus, ca unor roboți, ca unor oi besmetice. Și cît de mult prinde la noi asta! Să ni se dea ceva de-a gata, să ni se servească un anumit subiect, dacă se poate de scandal, și noi să începem să batem cuie. Cu toate că am o vârstă fragedă, îmi iubesc țara și mă bucur că Dumnezeu mi-a dat puterea să discern între populație și OAMENI. Legionarii au fost OAMENI.
Excelent !
În prezent după ce poporul român a fost dus până la băjănie este foarte greu să-ţi păstrezi dreapta judecată. Trebuie o ambiţie aproape patologică pentru a te menţine consecvent cu principiile.