„Fratia de Cruce“ a lui Horia
Despre conducatorul rascoalei motilor din 1784, Horea, se spune ca ar fi fost membru al unei loji masonice. Am cautat si eu informatii despre acest subiect incitant, dar cele mai multe articole si comentarii pe aceasta tema n-au rezistat nici celei mai inofensive cercetari critice: erau scrise ca niste … basme, fara bibliografie, fara indicarea sursei, fara explicatii logice. (De exemplu, ce l-a determiant pe Horia sa intre in masonerie, ce documente atesta aceasta apartenenta, etc.) Dupa multe cautari insa, am gasit un articol al profesorului Ioan Chindris, membru al Academiei Romane, care m-a convins ca merita sa-i dau crezare, fara riscul sa cad in derizoriu. Iata ce scrie profesorul Chindris referitor la acest subiect:
„… la foarte scurt timp după înăbuşirea revoltei, în 1786, activitatea de tip masonic este implicată public în povestea lui Horea. Concret, revista vieneză „Provinzialnachrichten aus den k. k. Staaten” nr. 5 din august 1786 publică articolul intitulat „Fratres de cruce“, în care se dezvăluie un substrat politic de esenţă masonică pentru ceea ce s-a petrecut în Ardeal cu doi ani înainte. Relatarea a fost resuscitată târziu, peste un secol, de istoriografia pozitivistă ungară, printr o reeditare a ei la Budapesta, de către Gusztáv Brabbée[2]. Abia în 1908 apare şi o ediţie pe teritoriu românesc a insolitei relatări, la Braşov, în limba germană[3]. Dintre istoricii români, Ştefan Meteş a acordat documentului o atenţie aparte, publicându-l cu un scurt comentariu şi cu traducere românească[4].
Până astăzi, nici un alt document pozitiv nu a venit în sprijinul ideii de implicare francmasonică în Răscoala lui Horea. Pe de altă parte, articolul de la 1786 vorbeşte despre o organizaţie de tip masonic românească, o lojă a negustorilor români din capitala Imperiului. Aici, în capiştea pe care o adăpostea casa unui negustor de vite foarte bogat – zice relatarea – ar fi găsit poliţia busturile sculptate în mărime naturală ale lui Horea, Cloşca şi Crişan, „Sfânta Treime românească”, după exprimarea nu lipsită de maliţie a relatării. Istoricii masoneriei nu cunosc o asemenea lojă şi nici listele lojilor, foarte minuţioase întocmite de poliţia austriacă spre sfârşitul secolului al XVIII lea, care ne sunt la îndemână, nu o consemnează. Pare un drum care se înfundă, cel puţin deocamdată. În marea sa lucrare închinată masoneriei din Austro Ungaria[5], Ludwig Abafi va vorbi despre o implicare a rozacrucienilor în viaţa bisericească a românilor ortodocşi din spaţiul illiric, enumerând câteva nume de episcopi membri ai acestui ordin[6]. Legătura lui Horea continua să rămână misterioasă.“
(Iata si link-ul pentru cei care vor sa citeasca mai mult: http://sevenwhitelions.blogspo… )
Din acest text rezulta ca nu exista o loja masonica cu numele „Kreuzbruderschaft“ la Viena iar revista care a publicat stirea in 1786 nici n-a pretins ca aceasta organizatie se numea „Kreuzbruderschaft“. Articolul in schimb da denumirea de origine a organizatiei, care se numea „Fratres de Cruce“ si era o organizatie a negustorilor romani din Viena! Confuzia este cat se poate de clara. O „Fratie de Cruce“ romanasca, care activa in Viena, a fost confundata cu o organizatie masonica austriaca. De asta a si fost tradus in germana numele romanesc al organizatiei, ca afirmatia sa fie plauzibila. Deci romanii nostri, pe unde se propaseau, tranteau cate o „Fratie de Cruce“, ca sa se ajute intre ei. Acesti negustori aveau, cum era si normal, legaturi cu Ardealul si desigur, cu alte Fratii locale. Cand Horia s-a dus la Viena, a avut la el cu siguranta scrisori de recomandare, ca de la Frate la Frate, iar Fratia vieneza n-a pregetat sa-l ajute, asa cum prevede codul deontologic al Fratilor. Acest ajutor a fost binevenit, constand probabil, pe langa masa si casa, si in sprijinul acordat ca sa fie primit de imparatul Iosif al II-lea in audienta (si nu odata, ci de trei ori).
Horia facea fara indoiala parte dintr-o Fratie de Cruce locala, acest lucru fiind intarit si de faptul ca inainte de rascoala mergea pe la tribunale si intervenea in favoarea impricinatilor iobagi, care de obicei nu stiau sa se descurce in fata autoritatii judeatoresti. Horia, cu prestanta si experienta lui, prelua rolul de avocat al taranilor, fara sa fie pentru asta retribuit. In schimb, Fratiile satelor strangeau bani pentru drumurile lui la Viena, unde a fost insotit aproape tot timpul de „Fratele“ Closcut. (asa-i spunea Horia: Frate Closcut!)
M-am referit intr-un comentariu anterior la faptul ca „Fratiile de Cruce“ aveau un protocol de depunere a juramantului, cu anumite prevederi: ca nu va palavragi (Legea tacerii), ca nu va trada (Sa nu fii misel) , ca va fi devotat Fratilor chiar daca pentru asta ar trebui sa-si piarda viata (Legea onoarei). Ceea ce ne lipseste in demonstratia noastra este tocmai o mentiune istorica care sa confirme aceasta procedura specifica „Fratiilor“ cu referire la Horia. Daca am gasi-o, atunci apartenenta lui la o „Fratie de Cruce“ ar fi ca si dovedita.
Sa ne intoarcem acum la un document interesant, care pare o poveste din 1001 de nopti:
Pe la mijlocul luii octombrie 1784, la castelul baronului Antoniu Iosica din Branisca a aparut un cersetor, imbracat cu haine zderntuite, legat la un ochi si cu o caciula tuguiata in cap. Aceasta aparitie ciudata voia sa stea de vorba cu baronul sau cu baroneasa, intre patru ochi, fiindca voia sa le dezvaluie viitorul, el fiind inzestrat cu darul profetiei.
Afland de dorinta destul de ciudata a acelui om, Maria Teleki, nevasta baronului, refuza sa-l primeasca si ordona slujitorilor sa-l dea afara din castel. Omul insa, cerbicos din fire, n-a plecat, ci a asteptat la poarta castelului pana cand baronul, insotit de slujitori a aparut pe seara, venind de la vie. Prezicatorul i-a spus ca vrea sa stea de vorba cu el sau cu baroeasa, intre patru ochi, el fiind profest care prevesteste viitorul. Baronul i-a cerut sa spuna ce are de spus de fata cu toata lumea, dar romanul nu s-a invoit. Atunci, dandu-i un ban de argint, i-a intors spatele si n-a mai vrut sa stea de vorba cu el.
Romanul totusi n-a vrut sa plece nici atunci, strigandu-i ca macar acum sa-l asculte ce-i va spune. Privind baronul inapoi, romanul i-a zis: Fiindca Maria Ta nu voiesti sa ma asculti, iti voi vorbi acum in pilde. „Se va scula in curand un crai, care va incepe razboi si vor umbla oamenii in sange pana la glezne.“ Apoi, dupa ce spuse asta, romanul s-a intors si a plecat. Mai tarziu insa, baronul povestindu-i sotiei ce-a patit cu profetul, aceasta i-a spus la randul ei ca acel om a asteptat mai bine de o jumatate de zi la poarta castelului ca sa-i vorbeasca. „Daca o fi asteptat atata timp, inseamna ca avea ceva important sa-mi spuna!“ s-o fi gandit baronul. Parandu-i rau ca nu l-a ascultat, a chemat judele satesc la el si i-a poruncit sa-l caute si sa-l aduca la el pe profet, dar judele nu l-a mai aflat.
Dupa doua saptamani a pornit sangerosul tumult al Horii, implinindu-se profetia acelui om strain. Iar printre castelele pradate si devastate, a fost si cel al lui Antoniu Josica.
Dupa infrangerea rascoalei si prinderea ductorilor (asa se numeau conducatorii sau capii unei rascoale sau miscari in secolul 19, in Ardeal.), Antoniu Josica a fost trimis la Alba Iulia pe la inceputul lunii februarie 1785, ca sa cerceteze niste iobagii arestati, care proveneau din comitatul Hunedoarei. Intrand si in celula lui Crisan, acesta il intreba pe baron daca il recunoaste. Dupa ce baronul a negat, Crisan i-a adus aminte ca el a fost acel profet care a vrut sa-i vorbeasca intre patru ochi, dar n-a fost primit. Lui Crisan i-a parut tare rau, fiindca voia sa-l avertizeze pe baron de ce urma sa se petreaca in viitorul apropiat, ca sa se poata feri de nenorocire. Intrebat de ce a dorit sa faca asta, Crisan i-a raspuns ca cu doi ani in urma, pe cand bolea de boala grea in comuna Miercurea, sub streasina unui otel de nu credea ca mai scapa, trecand pe acolo baronul si cu baroneasa cu trasura, sotiei acestuia i s-a facut mila de bolnav si, lasand bani „otelariului“ (hotelierului) , i-a spus sa aiba grija de bolnav si sa-i dea tot ce-i trebuie, ca sa se insanatoseasca. Trecad peste cateva zile inapoi, baronul l-a pus pe Crisan peste bagaje, ducandu-l si pe el la Bransica, unde a primit buna ingrijire pana s-a insanatosit si a putut sa mearga pe picioare la casa lui, la Carpenis. Acest gest l-a facut doar din recunostinta pentru binele facut, pe care voia sa-l intoarca printr-o fapta asemenea. Iata acum textul copiat litera cu litera din cartea lui Nicolae Densusianu, „Rascoala lui Horia“, unde am dat peste aceasta intamplare iesita din comun: „Aceasta mare binefacere voia el sa o rasplateasca in modul acesta familiei baronesti si sa-i profeteasca lucrurile pe care nu le putea descoperi altmintrelea, fiindca limba lui era legata CU UN JURAMANT INFRICOSAT“.
Autorul acestei note este un maghiar, Szilagi, care a aflat intamplarea din gura lui Ion Josica, fiul lui Antoniu Iosica, la 23 octombrie 1838. Ion mai adauga ca raposatul sau parinte inca multi ani dupa aceea isi arata parerea de rau de a nu-l fi ascultat pe Crisan, atunci cand a vrut sa-i prevesteasca viitorul.
Reuniunea Fratiilor de Cruce
Am vazut in postarile trecute ca Fratiile de Cruce erau organizatii romanesti secrete, care aveau ca scop lupta disperata a romanilor de a se apara in fata samavolniciilor „neprietenilor“, care mai ales in Transilvania, intreceau orice inchipuire. Ele erau de obicei infiintate pe vatra unui sat, luptandu-se pe plan local pentru conservarea drepturilor din vechime, pe care nemesii maghiari sau administratia habsburgica le incalcau sistematic sau pur si simplu le desfiintau.
Cand insa abuzurile amenintau comunitati mai mari, formate din mai multe sate sau chiar regiuni intregi, atunci aceste Fratii se uneau sub o conducere unica, care lua decizii si pornea actiuni ca sa „contralucre“ impotriva primejdiei. Atunci Fratiile renuntau de buna-voie la independenta lor si ascultau si executau ordinele venite de la „General comando-ul“ romanesc. Iata un fragment care are la baza textul din cartea lui Alexandru Sterca Sulutiu, motropolitul greco-catolic de la Blaj, care a scris o lucrare interesanta denumita „ Istoria Horii si a poporului romanesc din Muntii Apuseni“, text care dovedeste tocmai ce am afirmat mai sus. Acest text l-am modificat putin, dar respecta in linii mari originalul. Datorita acestui fapt nu am folosit ghilimelele. Acest episod deosebit din viata motilor este descris si in lucrarea lui Nicolae Densusianu „Revolutiunea lui Horea“, dar si in „Motii“, de Ion Rusu Abrudeanu. Am optat pentru Sulutiu fiindca descrirerea lui este mai „poetica“: celelalte doua folosesc un limbaj prea sec pentru gustul meu:
Comunitatea Bistrei mai avea în proprietate asemenea pășuni până la 1836, cându au începutu lucrăturile pentru a-i despuia pe munteni de ele. Ba pe lângă aceste drepturi economice, comunitățile muntene își alegeau ei de ei birăii, care țâneau buna rânduială și judecau neînțelegerile dintre săteni. Abia după anulu 1800 erariulu regescu o începutu să puie solgăbirăii și să impună satelor de munte o administrațiune străină. Astfeliu că, avându legea de partea loru, nobilii feudali și erariulu fișcalu imperiale au răpitu, începându de pe la 1750, multe din proprietățile și drepturile ce le aveau din vechime moții. Au fostu lipsiți și de dreptulu crâșmăritului, al vânatului și pescuitului câtu și de dreptulu țânerii târgului de la Câmpeni, dreptu pe care populația munteană l-o avutu dintotdeauna. Tote plânjerile și jalbele duse pe la toate dicasteriurile și dietele Țearei, până la curtea imperială, n-au folositu la nemicu, ba chiaru au stricatu. Totuși, deși fișculu le luase moțiloru dreptulu crâșmăritului, le-o au îngăduitu, dacă comunele plăteau 157 florini pe anu, de a-și vinde mai departe în târguri băuturile loru țierane: miedulu, o băutură fermentată din apă, miere și polenu care, țânută mai mulți anuli, devenea mai bună ca vinulu celu de soiu și acovița, care era vinarsu dresu cu miere și unele plante aromatice.
Dară cumu fișculu, după ce răpise crâșmăritulu de la moți, n-o fostu capace să-lu administreze cu destulu folosu, la sfârșitulu anului 1779 s-o gânditu să-l dea în arendă. La licitațiunea care o avutu locu în 26 novembre 1781, pe lângă comunitățile muntene, s-au înghesuitu și câțiva armeni bogați, Martonu Bosniacu și Martonu Patrubani, care au ridicatu licitațiunea până la 12.000 de florini. Românii n-au pututu țâne pasulu cu trupa lui Doi-Bani, cu tote încordatele loru silințe, astfelu că arenda cârciumăritului le-o dat-o fișculu armeniloru. Acestu lucru iscase cea mai mare conturbare în rândurile munteniloru, care nădăjduiau că, dacă ar fi avutu cârciumăritulu iar a mână, i-aru fi succesu mai lesne să dobândească iar dreptulu lor vechiu, cum îl avuseră mai nainte.
Astfel că nu le rămase alta, decâtu să se determine să contralucre, dară cu ce midiuloce? Ce-aru mai fi pututu ei face? Modulu de acțiune fu determinatu obștește, jurându cu stânga a animă și cu dreapta întinsă spre ceriu, că nu voru be veci nici picătură de la armeni, chiar de-o fi să crăpe de sete, ci numa băuturi de-ale loru, acovița și cu miedulu. Așe o trecutu iarna și o venitu primevara, apropiindu-să marele târgu de la Câmpeni, cându se țânea totodată și bâlciu, care cădea în 24 mai 1782. La acestu vestitu târgu venea atâtu de multu poporu, că tot Câmpeniulu sămăna a furnicariu. Orice negustoru nu potea scăpa așe unu prileju ce se ivea doră o dată în anulu.
Nici armenii n-au statu în nelucrare și în nesimțire, carăle loru bătându în lungu și-n latu Țeara, aducându la dealu nenumărate buți, budane și butoaie cu vinu de tăte soiurile și vinarsu pentru tăte pungile.
Ziua de 24 mai 1782, spun bătrânii care au mărsu acolo, o fo’ una din cele mai frumose din acea primăvară. Vite, cai, căruțe, omeni, copii, muieri, stârneau un prafu de nu se mai vedea omu cu omu; porci, cocoși, găini, viței, cai, boi, aduși la vânzare, făceau o gălăgie de nu mai era chipu să te înțelegi. Tote păreau a mere pe făgașulu obișnuitu. Armenii și slugile loru, cu o sară înainte, au socotitu locurile unde-ar fi celu mai potrivitu vadu, ca să-și puie butoaiele și butiile loru. Nici moții nu s-au lăsatu rugați și dis-de-dimineață au venitu și ei cu berbințele loru, pline cu miedu și cu alcoviță și s-au pusu în locurile libere, fără să-și facă prepusuri că n-oru ave mușterii. Deja armenii își frecau palmele că locurile loru, mult mai bine așădiate, le voru aduce unu succesu, ce se pote numi giganticu. Dară, ca un făcutu, toți mușterii căutau din ochi doră locurile unde se aflau berbințele, ocolindu cu dinadinsu butoaiele și budanele loru. La români se strânseseră mușterii ciotcă, ca la urdinișu albinele, la armeni sufla vântulu. Doră câte unu străinu rătăcitu, sau vre-unu unguru sau sasu, beau de la ei câte o ulcică de vinu. Iar pe lângă necazulu vânzării proste, armenii mai trebuiau să îndure nu numai căldura și înțepăturile roiurilor de muște, ci și privirile batjocoritore ale munteniloru, care-și dădeau cote și zâmbeau pe sub mustețe cu înțelesu, privindu spre locurile lor pustii, dar atâtu de bine alese de cu sară.
Au fiertu molcomu, în zama loru armenii, ca sarmalele puse la focu micu, nădăjduindu totuși că negoțiulu loru, mai spre dupămasă, după ce românii vor mai perde din sinulu orientărei, se va mai obli. Dară, cându văzură că dupămasa mere chiar mai rău decât de dimineață, în timpu ce românii nu mai pridideau să aducă berbință după berbință, n-au mai potutu răbda și au răbufnitu. Au pusu mâna pe săcuri și împreună cu slugile loru, s-au repeditu la berbințele cele mai apropiate de ei, spărgându-le și vărsându pe josu miedulu și acovița.
Se vede că armenii ori nu-i șciiau bine pe moți, ori erau prea ferbântați, ca să să țână departe de unu așe faptu necujetatu. Pentru că, după ce muntenii au înțălăsu ce s-o petrecutu, toți ca unulu s-au răpezitu după armeni, i-au fugăritu prin tot târgulu, încâtu mare norocu au avutu că au tulit-o la timp, altfel era vai și amar de pelea loru. Dară, scăpându-le armenii printre dește, românii și-au vărsatu nădufulu asupra butoaieloru, caseloru, celariiloru și pivnițeloru loru pline de băuturi. Totul o fostu făcutu zob, tăiatu, ruptu, spartu, distrusu. Vinulu și vinarsulu curgea ca un pârâu prin târgulu Câmpeniului, încâtu trecătorii îl adunau cu pălăriile de prinu gropile drumului. Acele dobitoce care, însetate, au băutu din bălți, au căzutu giosu, bete, încâtu mulți târgoveți au rămasu, după ce o amurgitu, lângă ele până a doua zi, cându s-au trezitu din beție. Care s-au mai trezitu, fiindcă unele, neobicinuite cu băuturile bețive, nu s-au mai ridicatu niciodată din colbulu drumului. Așe s-o terminatu acelu târgu, cu unu bâlciu ce nu s-o mai vediutu până atunci nicicându în târgulu Câmpeniloru. Că n-o fostu omorâtu nimeni și nici nu s-o atinsu careva de proprietățile erariului sau ale fișcului, s-o datoratu în mare parte judelui comunalu din Râulu-Mare, Dumitru Todea, omu cu mare înrâurire asupra poporului, la ale cărui vorbe, mulți, de rușine, au și ascultatu.
Dară arendașii armeni, după aceste întâmplări, ca și cumu nu ei aru fi iscatu nenorocirea, s-au retrasu din arendă și au cerutu ca sătenii să le acopere paguba suferită. Guberniulu celu vitregu câtră români, așa cum o fostu dintotdeauna, o trimisu la 5 decembre 1872 strajnică poruncă Tribunalului din Aiud, ca vinovații pentru acele tulburări să fie pedepsiți cu chinuri din cele mai aspre, supuși torturiloru celoru mai neînchipuite.
Au fostu condamnați la morte Dumitru Todea, Petru Manciu și Buta din Râul-Mare, Simion Buștanu și Andreiașu Pașcu din Câmpeni și Ursu Gomboșiu din Vidra, pentru că au agitatu muntenii și, mai dăvreme, au adunatu contribuțiune pentru deputațiunile lui Horea la Viena și au țânutu deseori adunări secrete. Dumitru Todea mai fu și schingiuitu, înainte de a i se curma viația, iar alți 12 munteni fură pedepsiți cu câte 100 sau 25 de bâte și a prinsore de la 3 luni la 2 ani de zile. Toți locuitorii Câmpeniului, Bistrei, ai Vidrei și ai Râului-Mare, fără a se fi cercetatu dacă au fostu la târgu au ba, au fostu siliți să acopere o pagubă de 8708 florini, când toată paguba armenilor nu era mai susu de 343 de florini. Cu această ocaziune au vrutu să-l prindă și pe tulburătoriulu Horia, dar nu le-au succesu, că nu l-au pututu afla. Cercetarea tribunalicescă se căzni din răsputeri să afle cine o fostu capulu răsculării târgului, dară din tote declarațiunile nu se potu dovedi nemica, cum că poporulu fu răsculatu de vre-unu instigatoriu sau căpitanu, ci pentru tote cele petrecute, erau de vină doră armenii.
Sa presupunem ca la targul din Campeni veneau tarani de pana la 30 de kilometri departare. Ca boicotul contra armenilor sa fie eficace, trebuiau informati absolut toti locuitorii satelor pe o raza de 30 de km., fiindca nu stia nimeni dinainte cine va fi prezent la targ si cine nu. Cum poti face asta, daca nu ai o organizatie in spate? E clar, nu ai cum. Dar daca exista un comandament care coordona Fratiile, atunci totul devenea foarte simplu: au avut o intalnire cu toti ductorii Fratiilor satesti si acestia au transmis informatiile mai departe. Este sigur deci ca de acest boicot a avut cunostinta un numai imens de romani. Si totusi, dupa cum au reactionat armenii atunci cand au vazut ca sunt ocoliti de musterii, rezulta ca ei habar nu au avut de ce li s-a pregatit. In ciuda numarului mare de oameni care au cunoscut secretul, nimeni n-a lasat sa-i scape nici o vorba. Acest fel de incrancenare pozitiva, de lupta cu adversitatile si nedreptatile, cat si de pastrare a secretului, o vom gasi la fel de vie la orgaizatiile de mai tarziu ale Miscarii Legionare, care a preluat de la inaintasi tot ce a fost mai bun si mai de valoare din zestrea neamului romanesc.
Ca sa va dati seama cat de extraordinara a fost aceasta performanta romaneasca de la 1782, incercati sa va convingeti 10 prieteni sa semneze o petitie oarecare. Daca 3 insi o vor semna, inseamna ca ati avut un succes demn de a fi trecut in Guinness Book.
Mulțumesc pentru text. Dle Kasper, în măsura în care aveți informațiile necesare, ați putea să ne prezentați asemănări și deosebiri intre frăția de cruce romînească și frăția masonică romînească? Numai bine!
Eu nu ma ocup de masonerie, de asta nici nu adun date in legatura ce ea. Dar, atunci cand caile pe care umblu eu ni se incruciseaza, atunci n-am incotro. Deci, necunoscand cat de cat masoneria, nici romaneasca nici de aiurea, nu ma pot hazarda sa emit judecati de valoare asupra ei. Nu vreau sa spun ca a fi mason e un lucru rau, au fost oameni care au apartinut masoneriei si care au facut mult bine romanilor: Cuza, Alexandri, Kogalniceanu, Balcescu. Dar, am impresia ca masonii isi trag cam mult cenusa pe turta lor ( asa cum fac de fapt toate organizatiile): cum se produce un eveniment istoric important, e opera lor. O sa incerc odata sa abordez si acest subiect.
Dupa parerea mea de om cu informatie incompleta, exista asemanari formale intre Fratii si masonerie: pastrarea secretului si juramantul de loialitate, scopuri si teluri inalte, membri cu un nivel cultural ridicat si cu caractere de otel. Diferenta cea mai evidenta pe care o vad eu (poate ca gresesc) este ca la masonerie neincrederea este filozofia de baza, pe cand la Fratii, dimpotriva, increderea absoluta intre Frati este regula. Am citit odata ca masonii de rand nu cunosc gradele mai inalte din loja lor, afara de cel care-l instruieste. La Frati, dimpotriva, conducatorul este cunoscut de toata lumea, bucata de mamaliga este impartita intre ei in mod egal, ca si viata din fratie: intre membri nu exista secrete si nici ascunzisuri. De asta Fratia este extrem de vulnerabila la tradare, pe cand masoneria este mai bine adaptata unei astfel de eventualitati. Dar asta este specific sulfetului romanesc: increderea in aproapele sau.
Doar doua mentiuni, ca sa se inteleaga mai bine txtul: „Kreuzbruderschaft” inseamna in limba germana „Frate de Cruce”. Autorul „povestii” cu prezicatorul este Szilaghi, dar aceasta poveste am gasit-o in cartea lui Nicolae Densusianu. Eu am gasit aceasta carte in format electronic pe pagina de web http://www.taraiancului.ro Apropo de Iancu, mai toti prefectii lui ii spuneau Frate: Mai toti Frate Iancule, numai Buteanu ii spunea Frate Iance!