Domnule profesor ION COJA, deunăzi, pe site-ul dumneavoastră…
 
…pe site-ul nostru! Așa e corect!

 …ați fost foarte aspru cu un comentator care s-a declarat ateu! Nu v-ați angajat într-o discuție propriu zisă, prin care să-l „combateți”, ci l-ați declarat direct „dihor”! A fost corect din partea dvs?!

 Comparația cu dihorul, adică cu un animal, a fost impusă de persoana în cauză, care opina că animalele au o soartă mai bună decât oamenii, nu sunt dezbinați ca aceștia, deoarece nu au nicio religie… Incalificabil! A nu avea nicio religie nu înseamnă că ești ateu! Iar ca ateu meriți o replică, meriți să fii „pus la punct”, în măsura în care ești propagandist al ateismului! Altminteri, dacă ești ateu și stai în banca ta, ai dreptul la intimitate, ai dreptul să fii lăsat în pace! Singurii care te pot „deranja”, încercând să te vindece de ateism, sunt cei apropiați, din familie, prietenii, colegii… Ceilalți, lumea, societatea, trebuie să te lase în pace! Ca pe orice handicapat!

 Ați vindecat vreodată pe cineva de ateism?!

 N-am întâlnit, față către față, niciun ateu până acum! Am întâlnit oameni la care credința era slabă, scăpătase prea mult și ei înșiși intraseră în panică! Nu se simțeau în largul lor!

 Înțeleg că vi s-au adresat. Ce i-a făcut să vă împărtășească problemele lor?

 A fost vorba numai de tineri, de studenți. Eu la curs le vorbeam de Dumnezeu, atunci când venea vorba în chip firesc, în ordinea logică a ideilor discutate. Când se potrivea s-o fac! Și mai des le vorbeam de Iisus, atunci când puneam în evidență „revoluția” înfăptuită de Iisus. Și-l citam pe Țuțea: „singura revoluție din istoria omenirii a fost cea înfăptuită de Iisus”…Cursul ținut de mine, de introducere în lingvistică, se ținea în primul semestru al anului I. Erau încă copii, cu o mulțime de necazuri și neputințe sufletești… Mă pomeneam că vin după mine în pauză sau după curs ca să mi se destăinuie cu una sau alta…

 Puteți da câteva exemple?…

 De mai multe ori mi-au cerut să le explic care este sensul vieții lor!… Nu reușeau să răspundă la această întrebare! Mi-am dat seama că eu la curs le dădusem de fapt un răspuns, așa că, până la urmă am introdus în curs această întrebare. E vorba de teoria mulțimilor și a paradoxului, a lui Betrand Russel, conform căreia ceea ce este adevărat despre elementele unei mulțimi nu este cu necesitate adevărat și despre mulțimea respectivă! Vezi legătura?

 Daaa’ de unde?!… Deloc!

 Te cred! Nici eu nu am văzut-o decât după ani de zile, datorită acestor tineri… Ei m-au obligat să mă întreb cu toată seriozitatea care este rostul existenței mele, ca să le pot da răspunsul de care aveau ei nevoie! Mie nu-mi trebuia acest răspuns. Sunt o fire optimistă și trăiam liniștit fără să-mi pun asemenea întrebări! Am ajuns la următorul răspuns: nu dumneata ai ales să vii pe lumea asta! Altcineva ți-a dat viață! Ți-a deschis ușa și te-a lăsat „la apă”! El, cel ce ți-a dat viață, el a cărui faptă și făptură ești, trebuie să știe care este rostul dumitale! Asta nu mai este grija dumitale. ci a celui care te-a adus pe lume! Dumneata – și la fel fiecare om, trebuie să se îngrijească de rostul pe care îl au faptele sale. Asta să te preocupe: să nu trăiești la întâmplare, ci să dai o noimă, un rost faptelor tale, nu existenței tale, care este făptuirea altcuiva!… A lui. Corect: a Lui, cu majusculă! A Altcuiva!

 Nu văd legătura cu principiul lui Russel!

 Păi ziceam cam așa, făceam o mică scamatorie: lumea asta toată este o mulțime, este Creația Domnului, este Domnul însuși. Dar ceea ce este valabil despre elementele acestei mulțimi, cee ce poți să spui despre aceste elemente nu este valabil și despre mulțimea respectivă, despre numele acelei mulțimi. Care sunt atributele elementelor care alcătuiesc această lume, această mulțime? Culoare, dimensiune limitată, efemeritate, materialitate etc. Aceste atribute nu aparțin și Domnului! La fel cum, să zicem, avem o mulțime a elementelorcă, dacă, deci, și, însă, mulțime denumită conjuncție! Numai că cuvîntul conjuncție nu este și el conjuncție! Ci este substantiv!… De aici paradoxul: „conjuncția nu este conjuncție!…” Deci nu trebuie amestecat limbajul cu metalimbajul, nu trebuie amestecate elementele unei mulțimi cu mulțimea respectivă, nu trebuie echivalate sau comparate!… La fel, nu trebuie să-l imaginăm pe Dumnezeu cu atributele pe care le au elementele mulțimii pe care a creat-o! Dieu invisible a créé le monde visible!

 O să mă gândesc la această demonstrație… 

Nu sunt convins că am dreptate! Nici nu am încercat să duc această demonstrație prea departe, ceea ce mă interesa era să discutăm despre Dumnezeu la curs!… Mai exact spus, să-L pomenim. Nu m-am simțit niciodată vrednic să „discut” despre Dumnezeu!… De mai multe ori am accentuat la curs că limbajul filosofic are un mare defect: toate subiectele puse în discuție poartă un nume și acele nume sunt substantive, de cele mai multe ori! Tendința de a denumi prin substantive aceste „probleme” deformează percepția corectă în nenumărate cazuri, căci rareori este vorba de „substanțe”, de substantive! Bunăoară timpului nu i se potrivește nicicum ca denumire un substantiv! Ce substanță are timpul?!… Și de câteva ori le-am pus studenților următoarea problemă: oare este corect ca numele lui Dumnezu să fie un substantiv? Nu ar fi cumva mai corect să folosim o altă parte de vorbire?

 Interesantă întrebare!

 Interesant și răspunsul!… Au fost mai multe răspunsuri. Mulți au spus că ar trebui să fie un verb… De aici altă întrebare: la ce mod? Care ar fi modul verbal potrivit, cel mai potrivit? Eu am propus gerunziul… Interesantă a fost ideea că numele Domnului s-ar potrivi să fie o interjecție, de uimire și adorare…  Alt răspuns ar fi că lui Dumnezeu i se potrivește mai mult o funcție sintactică decât un statut morfologic, funcția de subiect! Dumnezeu ca subiect omniprezent, ca subiect al Universului, al Lumii etc. Repet: nu răspunsul conta, ci faptul că ne gândeam la Dumnezeu, la o oră de curs…

Înainte de 1990?

Înainte, atunci avea farmec! Mai apoi, după 1990, când am avut ore la teologie-pedagogie, m-am simțit în largul meu!

 Nu v-a fost teamă, înainte de 1990?

 Abia așteptam să mi se zică ceva!… Eu, m-am însurat în 1978. Am trimis invitație la mai toți colegii, iar în invitație am precizat ora și locul cununiei religioase: la Sfânta Biserică Adormirea Maicii Domnului!… Iar mama i-a rugat să slujească pe toți patru preoții! Mi-au făcut o slujbă!… Ce făceam eu nu era mare lucru! Să vorbim o dată despre IOAN ALEXANDRU… Oficial, ținea ore de limbi facultative: limba ebraică! Le ținea într-un amfiteatru plin de studenți din tot Bucureștiul! Căci făcea gramatica limbii ebraice pe texte din Biblie, făcea catehizare curată! Știa toată lumea, inclusiv conducerea de partid, și toată lumea îl iubea pentru asta!
Despre Iisus cum aduceați vorba la curs?

La o facultate de filologie vine deseori vorba despre antichitate, despre Oedip, despre zei… Despre zeii care se temeau cu toții, inclusiv Jupiter, se temeau numai de Destin, de Moira!… Povestea lui Oedip asta voia să demonstreze: că fiecare ne naștem cu un destin implacabil și că nu poți să modifici nici cu o iotă ce ți-e scris… Și vine Iisus să-i vestească pe oameni că lucrurile nu stau deloc așa! Că viața noastră are o țintă, o noimă: mântuirea, viața de apoi! Și ca să dobândești mântuirea, asta depinde numai de tine, de conduita ta omenească! În respectul unor principii morale!… Nimeni nu te poate împiedica să te mântui! Ești liber să alegi între mântuire și pierzanie!… Mai multă și mai adevărată libertate nu poate exista! Condiția ta de om te ridică deasupra oricărei împilări! Conștiința acestei libertăți dă sens existenței noastre!…
Într-o astfel de discuție, s-a ajuns odată la o concluzie interesantă: că adevăratul erou nu este Oedip fiul, ci Oedip tatăl! Acesta se opune destinului, nu-l poate accepta!… Mi-am tot promis să adâncesc această perspectivă, dar n-am găsit momentul sau timpul… Ofer acest subiect altcuiva, mai tînăr și mai inspirat!… E darul meu de Crăciun pentru fratele mai tînăr necunoscut!… Oedip fiul este în necunoștință de ce se petrece cu el! Taică-su este cel care încearcă să schimbe destinul său și mai ales destinul, de neacceptat, al fiului său… Taică-su este cel care nu acceptă! Eroul!

Interesant ce spuneți! Ați discutat cu studenții și despre existența lui Dumnezeu?

Nu-mi aduc aminte!… De fiecare dată am pornit de la ideea, de la subînțelesul că această problemă nu se pune! Cred că ex cathedra acesta a fost mesajul: suntem oameni serioși și nu ne punem această problemă! Ci ne străduim să-L înțelegem pe Dumnezeu!… Să ne apropiem de El. Nu avem nevoie de nicio demonstrație privind existența lui Dumnezeu!

Dar vi s-a întâmplat să discutați acest subiect în alte ocazii? Bunăoară dacă ați găsi de cuviință să-l aduceți pe calea credinței pe ateul de pe site-ul …nostru, ce i-ați spune?

Când eram copil mama ne spunea că Dumnezeu cunoaște faptele noastre, chiar dacă nu există martori la ce facem! Ba, spunea mama, Dumnezeu ne cunoște și gândurile!… Intențiile! Nici la acest nivel să nu păcătuim căci află Dumnezeu!… Iar eu mă miram: cum ar putea să țină minte Dumnezeu atâtea despre fiecare! Pe vremea aceea nu exista memorie electronică! Păi dacă nenorociții ăștia care ne „monitorizează” cu super calculatoarele lor reușesc să știe aproape totul despre fiecare, pentru Jupânul cel mare nu poate fi asta o problemă de vreo oarecare dificultate!…

 „Jupânul” ați spus?

Poți să-i spui lui Dumnezeu oricum, important este ce sens îi dai acelui cuvînt!… Rareori folosim un cuvînt cu sensul său din dicționarele explicative! E prima oară când Îi spun lui Dumnezeu așa… Nu știu ce mi-a venit!… Jupân?!… Nu-i rău!
Mă întorc la întrebarea dumitale: simplificând lucrurile din rațiuni didactice, la mulți le-am spus să fie atenți la coincidențele din viața lor, din viața celor din jur… Inclusiv din viața planetei: sunt atâtea coincidențe în istoria planetei noastre, rarisime, a căror însumare nu are cum să fie întâmplătoare. Rezultatul acestor coincidențe: apariția vieții pe pământ, apariția Omului! Scris cu majusculă!… După mulți ani, în urmă cu vreo trei, am găsit la Einstein o vorbă asemănătoare, cum că Dumnezeu ne face semn că există prin coincidențe…
Constat că, de fapt, cei mai mulți oameni care au probleme cu credința nu realizează ideea creștină esențială: libertatea de a crede, de a năzui sau nu la mântuire… Ar vrea să capete dovezi „mai” convingătoare pentru ei ca să creadă! Nu-și dau seama că tocmai aici este baiul: a crede devine un merit, o răsplată, numai în măsura în care dovezile existenței lui Dumnezeu nu sunt „indiscutabile” și arhi-suficiente! Îndoiala! Fără îndoială nu ai niciun merit dacă crezi!… Îndoiala este un reflex natural al inteligenței! Al rațiunii! Nu este grav dacă te îndoiești!… Totul este să nu rămâi așa!…

Dar nu aș vrea să ducem prea departe discuția!… Cei cu care am discutat acest subiect, ți-am spus, au fost oameni care credeau, dar le slăbise credința. Simțeam că le face bine să vadă că un om ca mine le dădea curaj să nu dispere!

 Ce fel de om sunteți?

 La întrebarea asta chiar că nu-ți răspund!

 Ați spus de mai multe ori că mama dumneavoastră Îl vedea pe Dumnezeu la tot pasul! Vă citez: „în te miri ce”! Și că v-a învățat și pe dumneavoastră să-L vedeți!

 „Să-L văd” în sensul „să-L simt”! Adică teologia mea este pur țărănească, nu am adăugat prea mult!… Pentru mine Dumnezeu este prezent tot timpul, dar nu mi se arată la fel, tot timpul! Ne-ar distrage de la viață!… Dar fac o mențiune, bine că n-am uitat de ea: mama m-a învățat să-l simt pe Dumnezeu!… Mereu o auzeam, comentând ce se întâmpla prin mahalaua noastră sau în neamul nostru: „L-a bătut Dumnezeu pe Cutărică” sau „Dumnezeu nu bate cu parul”… Îl pomenea mult mama și pe dracul. Drăcuia des!… Drăcui și eu!… Dar despre dumnealui nu prea mi-a vorbit! Nu mi l-a arătat niciodată!… Și în teologia din sufletul meu – am spus suflet, nu minte!, dracul n-a existat! Am descoperit existența Ne-fârtatelui știi când? După 1990!… Am simțit-o fizic, adică i-am văzut chipul! Are chip, nenorocitul!… Sau, mai exact spus, ia chip de om!… Nu dau detalii, le-am dat într-o carte, încă netipărită!

L-ați descoperit pe Diavol abia după 1990?! Interesant!…

Dumnezeu a luat o singură dată chip de om: prin Fiul Său!… Diavolul poate fi văzut mereu, mai ales la TV, o mulțime de îndrăciți… I-ai văzut în seara asta la B1?… Guvernul e plin de îndrăciți! Parlamentul… Dar mai ales la Televiziuni!

Poate exista credința în Dumnezeu fără credința în Iisus?

Ce întrebare îmi pui?!…

Nu vi s-a mai pus?

Nu! Dar în subconșientul meu cred că a acționat! Ca creștin, confruntat cu existența altor religii, ar trebui să am un răspuns la această întrebare…

Vă ascult!

Eu Îl mai aminteam studenților pe Dumnezeu atunci când discutam dicotomia continuu-discontinuu. Este esențială pentru a pricepe cum stau lucrurile în toate domeniile, în toate științele, dar și în viața de zi cu zi! Discontinuitatea este o invenție a minții umane! Mintea umană nu are încotro și, ca să poată cuprinde lumea în care îi este dat să trăiască, segmentează lumea, o face bucățele și la fiecare bucățică îi dă un nume! Adică pune la lucru graiul omenesc, cuvintele! Se aseamănă graiul cu invenția de a măsura suprafața cercului folosindu-te de pătrate! De pătrățele din ce în ce mai mici, dar tot rămâne mereu un rest, pentru care imaginăm pătrățele și mai mici, și nici la infinit dacă am putea ajunge nu reușim să acoperim integral suprafața cercului! Cercul, linia curbă, este a lui Dumnezeu, linia dreaptă, pătratul, sunt invenții ale minții omenești. Nu găsești în natură decât linii curbe, niciun pătrat!… Nicio linie dreaptă! Nu găsești în natură „drepte paralele” pentru că nu găsești linii drepte!…
Credința în Dumnezeu este firească, aparține naturii, aparține lui Dumnezeu, și are acest atribut: este un continuum! Credem fiecare mai mult sau mai puțin decât oricare dintre noi! Inclusiv cei care nu cred, o face fiecare în feluri și grade diferite! Ești de acord, sper!

Da, aici vă dau dreptate totală!

La fel stau lucrurile și dacă te referi la religii! De la primele pâlpâiri de credință, stârnită de teama de fulger sau de imensitatea unui munte, și până la venirea lui Iisus Hristos, credința în Dumnezeu s-a acumulat prin adausuri infinitesimale, prin fiecare om, prin fiecare religie, prin fiecare teologie!… Toate religiile merită recunoștința noastră! Fiecare ne apropie de Dumnezeu! Creștinismul s-a revelat la un moment dat, nu întâmplător, ci atunci când, prin alte religii, ne-am fost apropiat de Dumnezeu cel mai mult!… De aceea se spune că Iisus a avut înainte-mergători! Prin mari profeți, din religii diferite, care au făcut să se instituie un continuum perfect! Să fim pregătiți pentru întâlnirea cu El, cu adevărul cristic! Natura non facit saltuus! Dar nici Dumnezeu! …Evident, nu toți oamenii erau pregătiți pentru această întâlnire! Dar cei care erau pregătiți atinseseră o anume masă critică, absolut necesară pentru ca revelația divină „să prindă” și să aibă consecințele pe care le-a avut!
Considerați că religia viitorului va fi creștinismul? Învățătura lui Iisus Hristos se va „mondializa”?
Cam așa sper să se petreacă lucrurile, mai devreme sau mai târziu! Sunt convins chiar! Două mii de ani însă, la nivelul cel mai înalt, celest, nu înseamnă mare lucru! Ar fi fost o schimbare prea bruscă dacă în acest răstimp, atât de scurt, numai două milenii, toată omenirea ajungea la acest numitor comun: credința în Iisus Hristos!… Deja e mare lucru că imensa majoritate a oamenilor țin de o religie, cred!

Totuși, cum se face că în multe țări, cândva credincioase, credința este în pierdere de teren?! Catedrale abandonate…

Vezi, trebuie introdus în ecuație și Șeitanul, Satanail, Ucigă-l toaca sau cum să-i mai spunem! Face parte din scenariu, și nu este un personaj secundar! Pe termen scurt îi mai iese și lui câte o pasiență!

Personajul principal este Dumnezeu?

Personajul principal este omul!

 Iar Dumnezeu?

Este autorul, este regizorul, este scenograful, este… este mulțimea de care vorbeam mai pe la început! Și din care facem și noi parte! Eu, dumneata, cei care ne citesc…

Vă mulțumesc pentru…
 
Ba eu trebuie să-ți mulțumesc! Fără dumneata nu-mi puneam aceste întrebări!… La fel pățeam și cu studenții. Întrebările lor mă făceau să înțeleg mai bine materia pe care o predam! Dacă n-am spus prostii prea mari, le datorez și lor această reușită!
Bine că mi-am adus aminte: în comentariul pe care l-ați făcut pe site la adresa ateului ați afirmat, citez: „Și pot spune că sunt într-o oarecare intimitate cu Dumnezeu! Ne facem cu ochiul destul de des, fără să vadă ceilalți! Vă spun un secret: Dumnezeu știe de glumă și chiar glumește foarte des! Are un umor!…” Ce să înțeleg din această… cum s-o numesc?! Declarație?!

Așa am zis, că eu și Doamne-Doamne ne facem cu ochiul?!…

Din când în când!…

Inspirată vorbă! O să încerc s-o țin minte! Cine știe?! O fi ceva adevărat!… E greu să spui ceva care să nu fie cât de cât adevărat! Să nu fie câtuși de puțin adevărat!… M-ai pus pe gânduri cu citatul dumitale! Cine ziceai că-i autorul?… Salută-l din partea mea! Spune-i și lui Crăciun Fericit!
 
A consemnat Petre Burlacu

.
.
.
Post scriptum – Aseară, la Digi, într-o discuție pe marginea mitingurilor de dreapta din Polonia, ideologii de pe malul stâng al Dâmboviței se întreceau între ei căutându-le și găsindu-le fel și fel de carențe participanților la aceste manifestări calificate din start ca naziste. Ajunsă emisiunea la ultimele minute, fiecare vorbete a pus concluzii. Unul dintre ei a găsit explicația extremismului varșovian, amintindu-le colegilor de platou, cu un soi de tristă compasiune, că „oamenii ăia cred în Dumnezeu!” Și nimeni din haita de la Digi nu „s-a sesizat”! Erau în deplin acord că neisprăvitul!
Gura păcătosului rostise însă fără voia sa un mare adevăr: Dumnezeu le stă alături celor care luptă în felul lor în apărarea Europei. Cu ei este Dumnezeu!