Simion Ghinea și „Abatorul”
26 aprilie 2013|Legionarii în eternitate, Textele altora
POGROMUL DE LA ABATOR

MĂRTURIA UNUI LEGIONAR

Simion Ghinea Vrancea

fost membru în Secretariatul Mişcării Legionare

Publicată în „Expres Magazin“ Nr.4

30 Ian. – 5 Febr. 1991

Cuvăntul redacţiei:

De la ivirea sa pe scena politică, dar mai ales de la venirea sa la putere, Partidul Comunist Român a confiscat şi istoria. Toate evenimentele în care P.C.R. era implicat sau doar contemporan, erau interpretate în lumina intereselor partidului. Revoluţia ne-a restituit şi istoria.

Acum avem din nou dreptul să ne scriem istoria aşa cum a fost, având un singur criteriu, adevărul. În aceste împrejurări este cu atât mai regretabilă amploarea care s-a dat comemorării rebeliunii legionare şi pogromului antievreiesc din Ianuarie 1941, puterea politică pronunţându-se asupra acestui eveniment şi etichetându-l, în condiţiile în care istoricii sunt departe de a-şi fi spus ultimul cuvânt.

Am ascultat până acum doar punctul de vedere al unei poziţii. Să-l ascultăm şi pe al celeilalte. Publicăm aşadar şi opinia unui om care a făcut parte din conducerea Mişcării Legionare şi care deci cunoaşte evenimentele din interior. Credem că poate suscita discuţii menite să ne conducă la aflarea adevărului.

Redacţia

O ÎNSCENARE – MASACRUL DE LA ABATOR

De cinzeci de ani are loc în România un proces straniu. Zic straniu pentru că în timp ce acuzatorii au putut spune verzi şi uscate, acuzaţii au tăcut pentru că li s-a pus lacăt la gură.

În 1947, Petre Pandrea a tipărit o carte de specialitate – era un penalist emerit, în care cita cazuri de „psihoză şi demenţă colectivă“ din timpul revoluţiei franceze şi din aşa zisa rebeliune legionară din Ianuarie 1941.

Doi ani mai târziu, ne-am întâlnit în aceeaşi celulă la Ocnele Mari: eu ca legionar, Pandrea ca „tovarăş de drum imbecil“ (expresia lui Pandrea). Îi citisem cartea şi l-am întrebat, ce surse a folosit cu privire la evreii ciopârţiţi şi spânzuraţi în cârlige la Abatorul din Bucureşti în zilele „rebeliunii“? Mi-a răspuns, din cartea Pe marginea prăpastiei, despre care mult mai târziu am aflat că fusese întocmită de Eugen Cristescu, şeful Serviciului Secret de informaţii (S.S.I.). Asta aveam s-o aflu, a precizat Pandrea, cu puţin timp înainte de arestare, de la medicul şef al Abatorului.

Petre Pandrea îl cunoscuse pe doctor în casa lui Lucreţiu Pătrăşcanu, aflând cu altă ocazie că pe la sfârşitul lui Noiembrie 1940, doctorul fusese vizitat la birou de o echipă de poliţişti „misterioşi“, care i-au cerut voie să fotografieze anumite „aspecte“ din incinta abatorului. Medicul a fost contrariat: Ce să fotografieze şi de ce? Dar după două luni avea să deslege misterul, văzând fotografiile din infama culegere de minciuni, trucaje şi calomnii menite să-i discrediteze pentru totdeauna pe legionari în ţară şi străinătate. Povestea cu abatorul, aşa cum a spus-o Pandrea, a circulat prin toată închisoarea. Zece ani mai târziu m-am întâlnit iar cu Pandrea, de data asta la închisoarea din Aiud şi din nou l-am rugat să reia povestea cu abatorul, de faţă fiind prinţul Ghica şi Petre Tuţea.

Să presupunem că totuşi versiunea din „Pe marginea prăpastiei“ nu cade pe temeiul doar al celor relatate de Pandrea. Se impun atunci, de la sine, câteva întrebări:

1. Cum de n-a fost implicat nici un legionar în abominabila crimă de la Abator? Repet: nici unul! Şi mă refer la legionari calificaţi ca atare, nu la scursurile mahalalei, care în împrejurări tulburi, precum cele pe care le trăia Bucureştiul, puteau pune cămaşa verde pentru ca, la adăpostul ei, să intre prin casele oamenilor paşnici să fure şi chiar să ucidă. Antonescu a fost necruţător cu legionarii, care plătiseră cu sângele lor detronarea regelui nebun Carol al II-lea şi prin asta înlesniseră înscăunarea lui Antonescu la putere, în ziua de 6 Septembrie 1940. Sute şi mii de tineri au luat drumul temniţei, unii pentru vini imaginare. Alţii au fost executaţi. Dar, încă o dată, nici unul pentru cele întâmplate la Abator. Nici un legionar, în 1941, nu a fost acuzat de crime faţă de evrei.

2. Cum de au avut timp legionarii, în zilele de cumpănă ale rebeliunii, când se juca viitorul lor politic, chiar viaţa lor, cum de au avut timp şi ce motive au avut pentru a se deda la devastarea magazinelor şi caselor evreeşti?

3. Cum de n-a fost transformat acest loc pângărit – abatorul – într-un sanctuar, într-un simbol al holocaustului, ca Auschwitzul, de pildă, după 23 August 1944? Cum de se vorbeşte despre un „progrom de la Bucureşti“ abia acum, după 50 de ani?

La prima întrebare se poate răspunde uşor. Nu evreii reprezentau pentru legionari pericolul mortal, ci putchul militar din ziua de 21 Ianuarie 1941, al cărui autor era generalul Antonescu, sprijinit de o putere străină, respectiv Germania lui Hitler. Căci numai cu asentimentul acestuia Antonescu a trecut la acţiune, fapt care nu-l onorează. Să vii la putere sau să vrei să rămâi la putere cu ajutor străin, e cea mai mârşavă abdicare de la demnitatea ta de român. (Asta am învăţat-o de la Corneliu Codreanu).

La celelalte întrebări las să dea răspuns persoane mai calificate. Acest răspuns va trebui să cuprindă rezultatele minime ale anchetei penale: numele victimelor şi ale făptuitorilor, ştiut fiind că nimic nu a împiedicat, la momentul respectiv, cercetarea şi anchetarea completă a „crimelor legionare.“ Au făcut-o? Dacă nu, de ce?