Preotul Alexei Mateevici, un vrednic fiu al Bisericii și al neamului

Galerie foto (5)Documentar
Un articol de: † Veniamin, Episcopul Basarabiei de Sud – 14 Martie 2025
În ultimii șase ani, la Casa Muzeu „Alexei Mateevici” din Căinari, în luna martie, împreună cu preoții din Protopopiatul Căușeni, cu preotul Valentin Baltaga din Parohia „Sfinții Arhangheli” și auto­ri­tățile din acest oraș, dar și cu mulțime de tineri, elevi și lucrători în domeniul culturii din raionul Căușeni, am oficiat slujba Parastasului și am participat la acti­vi­tățile culturale dedicate preotului Alexei Mateevici (1888-1917), unul dintre poeții înzestrați cu mult har și talent, care ne-a lăsat cea mai frumoasă poezie dedicată limbii: „Limba noastră”.
Aici, la Căinari1, ne întoarcem în secolul al XIX-lea, trăim cu intensitate bucuriile copilăriei preotului poet, iar recitind pasaje din opera sa, vizitând casa-muzeu și admirând obiectele care se află expuse, icoanele și cărțile, tablourile și alte bunuri, ne amintim de familiile de altădată de basarabeni, care, în cea mai intensă perioadă de rusificare, au știut să păstreze valorile neamului, să cânte și să vorbească în dulcele grai românesc și să nască generația unioniștilor „Apostolii Basarabeni, Martiri ai Sfintei Cauze Naționale”2, a celor care au susținut și militat pentru unire și românism. Printre aceștia, la loc de frunte se află și preotul poet Alexei Mateevici, fiu al Basarabiei, teolog de seamă, poet și scriitor talentat, care a trecut din această viață, în urma unei sufe­rințe, la vârsta de doar 29 de ani, lăsând în patrimoniul cultural al neamului românesc o operă bogată și diversă.

Scurte repere biografice
În urmă cu 137 de ani, în ziua de 16 martie 1888 s-a născut la Căinări, în ținutul Bender, în familia preotului Mihail și a Nadejdei Mateevici, primul copil, care la naștere a primit numele de Alexei3, în cinstea Sfântului Alexie, omul lui Dumnezeu, prăznuit la 17 martie. După tată, acesta se trăgea din satul Răcești, ținutul Soroca, iar după mamă, descindea dintr-o veche familie de preoți, cu preocupări cărturărești, din Căușeni.

La Căinari, tânărul Alexei a făcut primii pași, a învățat să se roage și să asculte cu evlavie sfintele slujbe, însoțindu-l pe tatăl său la unele din activitățile sale misionare. Aici a învățat cumințenia și sfințenia de la părinți și bunici, dar mai ales de la credincioșii care cu multă smerenie și credință pășeau pragul bisericii pentru a se ruga.

Pe când avea doar 5 ani, tatăl său a fost transferat ca preot paroh la Zaim, fapt care a făcut ca familia să se mute cu traiul în acest sat, unde tânărul Alexei a urmat școala primară. Dacă privim în copilăria noastră, înțelegem sentimentele care ne urmăresc toată viața despre locurile natale și persoanele dragi care ne-au făcut copilăria fericită.

Între anii 1897 şi 1902, tânărul Alexei și-a continuat studiile la Seminarul Teologic din Chișinău – cursul inferior, urmând calea preo­ției, după tradiția familiei. Dragostea față de cele sfinte i-a fost insuflată de tatăl său, care a slujit lui Dumnezeu cu multă dăruire.

În perioada 1902-1910 a continuat studiile la cursul superior al Seminarului Teologic, fiind coleg cu viitorul sculptor Alexandru Plămădeală, cu care a legat o prietenie trainică. Această perioadă a fost marcată de un eveniment tragic, și anume pierderea tatălui în vârstă de doar 43 de ani, pe când era preot la Parohia Zaim. După o perioadă de reflecție, în anul 1906, când i s-a solicitat să meargă preot la Zaim în locul tatălui său, a hotărât să continue școala, familia sa mutându-se la Chișinău. Adolescentul a găsit alinarea suferin­ței în scrierea de versuri, o formă potrivită pentru a-și exprima dragostea față de neam și de credință. Fiind un elev silitor, având o pasiune aparte pentru citit și dorința de a deveni un bun slujitor al Domnului, a absolvit seminarul cu rezultate remarcabile. Astfel, în anul 1910 a fost admis ca bursier la Academia Teologică „Petru Movilă” din Kiev. Tânărul Alexei Mateevici a elaborat o teză de licență în mod strălucit, cu titlul „Concep­ția religioasă și filosofică la Fechneenner”, absolvind această instituție în 1914, cu rezultate remarcabile, fiind declarat magistru în Teologie. Aici, în anii studiilor a întâlnit-o pe viitoarea soție Teodosia, pe care a iubit-o sincer, suferind din cauza depărtării sale de familie, în perioada aflării pe front ca preot militar, așa cum scrie în memoriile sale.

După finalizarea studiilor în anul 1914, revine la Chișinău, fiind numit profesor de limbă greacă și teologie la Seminarul Teologic, desfășurând în paralel o activitate de cercetare și publicistică. În același an (1914) se căsătorește și primește Taina Preoției, locuind împreună cu soția, mama și sora sa. La Chișinău și-a dedicat viața slujirii și formării viitoarei gene­ra­ții de slujitori ai Bisericii, în vremuri tulburi, împărtășind expe­rien­ța sa teologică. Deși era foarte tânăr, vorbea elevilor ca un cărtu­rar, dând dovadă de multă înțe­lep­ciune și tact pastoral.

Atrocitățile și suferințele cauzate de Primul Război Mondial (1914- 1918) l-au marcat profund pe preotul și poetul Alexei Mateevici. La cererea sa, a devenit preot militar și a fost încadrat în septembrie 1915 în regimentul de infanterie pe frontul galițian, trecând mai apoi pe frontul românesc, alinând dorul de casă și vindecând rănile trupești și sufletești ale ostașilor răniți. În calitate de preot militar, era mereu prezent pe câmpul de luptă, îmbărbătând osta­șii, săvârșind Sfânta Liturghie în aer liber sau în corturi, administrând Taina Spovedaniei, ținând cuvântări înălțătoare și insuflând în sufletele ostașilor dragostea de neam și de patrie. În timpul aflării sale pe câmpul de luptă, a continuat să scrie poezii. Fiind pe frontul român, a luat contact cu literatura română, cunoscându-l pe Nichifor Crainic. Ultimele luni ale vieții sale au fost marcate de chinuri și suferințe. Prin jertfa sa, a lăsat moș­tenire urma­și­lor opere valoroase. Îndeplinind atribuțiile de preot militar, acesta a găsit timp și pentru a scrie. Astfel, au văzut lumina următoarele poezii, cu caracter sentimental, reflectând evenimentele tragice de pe front: „Văd prăbu­șirea”, „Cântec de leagăn”, „Basarabenilor”, „Frunza nucului”, „Unora”, „Deasupra târgului Bârlad”. Războiul a amplificat sentimentul național. În această perioadă de cumpănă pentru poporul basarabean, a fost una dintre cele mai influente și reprezentative figuri din societatea basarabeană, militând pentru unirea cu Țara-mamă, pe care nu a reușit să o vadă. Această aspirație a apărut pe frontul de luptă, văzând lupta fraților români pentru libertate și unire. Prin lupta sa pentru dezrobirea Basarabiei, preotul poet a dat dovadă de patriotism și dragoste de țară, fiind un promotor al valorilor naționale.

Războiul și-a lăsat amprenta în viața poetului. Nu după mult timp, acesta se îmbolnăvește de tifos, trecând la viața veșnică la 13 august 1917, în vârstă de 29 de ani, fiind înmormântat în Cimitirul Central din Chișinău, după ce a fost oficiată slujba Înmormântării în Biserica „Sfântul Nicolae”. Cercetătorii n-au reușit să stabilească definitiv cauza decesului său, unii spun că a murit din cauza bolii, a tifosului contractat pe front, iar alții cred că a fost executat pentru că era incomod pentru clasa politică4. Prietenul său din seminar, sculptorul Al. Plămădeală, va realiza în 1931 bustul poetului din bronz, care va fi instalat la mormântul său. Aici, de multe ori, în ultimii ani am oficiat slujba Parastasului, evocând personalitatea preotului poet Alexei Mateevici.

Opera preotului poet
Debutul literar a avut loc în anul 1906, când publică în ziarul „Basarabia” prima parte din corespon­dența Chestia preoțească și schița Toamna. În anul următor, publică în ziarele „Basarabia” și „Viața Basarabiei” următoarele poezii: Cântecul zorilor, Țăranii, Țara, Eu cânt, În zarea anilor, cunoscute pentru caracterul lor social de revoltă și durere pentru soarta țăranilor români, precum și articolele Sfântul Vasile – Anul Nou în obiceiurile moldovenilor basarabeni și Din cântecele poporane ale Basarabiei.

În perioada studiilor, poetul a fost preocupat de tradițiile, obiceiurile și evoluția creștinismului din Basarabia, publicând următoarele articole: Lupta moldovenilor pentru drepturi (1906), Când și cum s-au creștinat moldovenii (1912), Schiță a tradițiilor moldo­ve­nești religioase și de trai (1912), Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni (1913), Tipăriturile noastre bisericești (1915). Pasiunea pentru poezie a fost îmbinată foarte frumos cu studierea teologiei și formarea sa duhovnicească, fiind atât un bun cunoscător al culturii vremii sale, cât și un bun teolog.

Concomitent cu activitatea literară, a tradus o serie de cărți religioase și beletristice din literatura rusă în limba română, din operele lui Tolstoi, S. I. Nadson, G. R. Derjavin, M. Lermontov, A. S. Pușkin, A. Cehov, N. Kolițov ș.a. Totodată, a publicat o serie de studii despre istoria și tradițiile poporului român: „Momente ale influenței bise­ricești asupra originii și dezvoltării istorice a limbii moldovenești”, „Motive religioase în credințele și obiceiurile moldovenilor basarabeni”, „Bocetele funerare moldove­nești” etc.

Întrucât se purtau discuții intense în anul 1917 pe marginea identității noastre românești, la Congresul Învățătorilor din 25-28 mai 1917, poetul a afirmat: „Da, sun­tem moldoveni, fii ai vechii Mol­dove, însă facem parte din marele trup al românismului, așezat prin România, Bucovina și Transilvania. Frații noștri din Bucovina, Transilvania și Macedonia nu se numesc după locurile unde trăiesc, ci-și zic români. Așa trebuie să facem și noi! Asta nu însemnează separatism, căci și cei din Transilvania, și cei din Bucovina și cei din America se numesc tot români. Trebuie să știm de unde ne tragem, căci altfel suntem niște nenorociți rătăciți. Trebuie să știm că suntem români, strănepoți de-ai romanilor, și frați cu italienii, francezii, spaniolii și portughezii. Aceasta trebuie să le-o spunem și copiilor și tuturor celor neluminați. Să-i luminăm pe toți cu lumina dreaptă”5. El cunoș­tea realitățile din tot spațiul românesc, iar în Primul Război Mondial a avut ocazia, ca preot militar, să cunoască și să vorbească cu românii de pretutindeni.

De asemenea, în urma experien­ței de la Kiev, unde și-a făcut studiile, a celei din Basarabia unde con­vețuiesc mai multe naționali­tăți, îi îndemna pe contemporanii lui: „Să trăim bine şi cu străinii, dar să nu trădăm interesele noastre, căci altfel vom cădea pentru totdeauna. Dacă vom fi slabi în lupta pentru viaţă, vom fi înghiţiţi de cei mai tari. Să nu ne alipim la partide străine, care nu luptă pentru neamul nostru şi să nu luptăm pentru interesele de clasă, ci pentru cele de obşte, naţionale”. El a înțeles că mai presus de toate trebuie să fie interesul național, interesul tuturor, iar nu al celor puțini care guvernează, cum se întâmplă de multe ori. În scrierile sale, abordează mai multe teme, unele actuale și azi, precum cea a limbii române din Basarabia, acesteia dedicându-i cea mai frumoasă poezie: „Limba noastră”, scrisă la Chișinău, la 17 iunie 1917, cu prilejul inaugurării Cursurilor pentru învățători. Această capodoperă va deveni Imnul Național al Republicii Moldova în anul 1994, fiind o creație reprezentativă prin simplitatea, frumusețea și dragostea față de tradițiile, țara, poporul și neamul basarabean, un elogiu adus limbii române.

În ceea ce privește textele literare, tânărul teolog a abordat mai multe domenii, precum istorie, folclor, cultură, filozofie, teologie, publicând o serie de studii și articole. Acum, la 137 de ani de la nașterea sa, putem spune cu îndreptățire că preotul poet Alexei Mateevici, vrednic slujitor al Bisericii și al neamului românesc, prin opera sa literară și prin slujirea pastoral-misionară, a avut un rol fundamental la dezvoltarea culturii române din Basarabia, la promovarea ideii de apartenență la neamul românesc și cultivarea patriotismului și a demnității naționale. Acesta a influențat mișcarea intelectualilor de românizare a Basarabiei, a contribuit la renașterea poporului basarabean.

Deși a trăit într-o perioadă dificilă din punct de vedere politic și social, Basarabia fiind sub ocupa­ția Imperiului Țarist, acesta a crescut în spiritul dreptei credințe, devenind mai târziu un adevărat patriot și unul dintre cei mai reprezentativi scriitori ai neamului românesc.

Privind în trecut, admirăm curajul și demnitatea înaintașilor vrednici și a clericilor harnici. Printre ei îl avem ca model pe preotul Alexei Mateevici, care a înțeles că slujind neamul, slujești lui Dumnezeu și slujind lui Dumnezeu, slujești neamului. El și-a asumat acest crez. Astăzi, puțini sunt slujitorii care au puterea să-și afirme identitatea cum au știut să o facă aceştia acum mai bine de 100 de ani. Astăzi mai mulți sunt insensibili și chiar slujesc străinilor, fără să lucreze pentru afirmarea valorilor Ortodoxiei noastre românești. Părintele Mateevici ne îndeamnă să rămânem fideli lui Hristos și să lucrăm cu dăruire de sine pentru păstrarea credinței și a identității noastre în această perioadă de transformări social-politice. Să fim demni și responsabili, să conștienti­zăm lucrarea la care suntem che­mați și cu speranță la Dumnezeu să construim un viitor mai bun în pace, libertate și unitate.

Note:

1. Casa-muzeu a fost inaugurată la împlinirea a 100 de ani de la nașterea preotului Alexei Mateevici.

2. Beatrice Vieru, Alexei Mateevici un luptător pentru cauza limbii române, https://www.cuzanet.ro/documentar/alexei-mateevici-un-luptator-pentru-cauza-limbii-romane.html

3. Mai multe date pe https://ro.wikipedia.org/wiki/Alexei_Mateevici

4. Vasile Ţepordei, „Despre moartea poetului”, în Literatura şi Arta, 1995, nr. 13 (2.589), pp. 4-5; vezi și Gheorghe Baciu, „Alexe Mateevici (1888-1917) – preot militar, poet” și în Revista militară nr. 2 (12) 2014, pp. 142-143.

5. Alexei Mateevici, Opere, vol. I, Editura Ştiinţa, Chişinău, 1993, pp. 462-464.