4 Aprilie 1944 – un masacru inutil dpdv militar.

2.942 morţi şi 2.126 răniţi

Pe parcursul anului 1944, până la trădarea de la 23 august, bombardierele Aliaţilor au lovit sistematic ţara, apoi bucureştenii s-au trezit cu tancurile ruseşti invadându-i. Au plecat doar după 14 ani, în 1958, când Gheorghiu Dej a scos trupele sovietice din Ţară. Acum avem alţi ocupanţi. Generalul american Wesley Clark stârneşte din nou „Câinii războiului”[1]. Fost comandantul forţelor N.A.T.O. în timpul războiului din Kosovo, actualul consilier personal al prim-ministrului României a fost protagonistul unui episod extrem de tensionat, când comandantul forţelor britanice de sub comanda N.A.T.O. – General Sir Mike Jackson – a refuzat să deschidă focul împotriva forţelor ruseşti masate în Aeroportul din Pristina, aşa cum ordonase gen. Wesley Clark. „Nu am de gând să pornesc Al Treilea Război Mondial„[2], ar fi spus comandantul britanic. Drept „recompensă” pentru „cadoul” oferit românilor la 4 aprilie 1944, statul român a plantat în parcul Cişmigiu Monumentul Eroilor Americani care au bombardat populaţia civilă a Bucureştiului. Să râdem sau să plângem? (Redacţia ART-EMIS)

În acea zi de marţi, Bucureştiul era scăldat de razele calde ale soarelui primăvăratic, dar la hotare bubuiau tunurile: ruşii călcau deja pămantul românesc, dinspre nord-est. Cu tancurile şi cu puhoi de pedestrime, se apropiau de Hârlău si de Cotnari. Nimic nu tulbura însa liniştea populatiei civile în Capitală, afara de exerciţiul de apărare antiaeriană, anunţat din ajun. Conform programului, înainte de prânz au pornit să vuiască sirenele. Alarmă? Aş, exerciţiu. Peste o jumatate de oră, aceleaşi sirene vesteau încetarea exerciţiului, iar peste încă ora au început să sune din nou. Altă alarmă? Alta încetare? Desigur, continuarea exerciţiului. Eram obisnuiţi, aproape în fiecare săptămână se efectuau asemenea „repetiţii”. La radio, se transmitea muzică, lumea îşi vedea de treabă. Deodată, din cer a început să răsune un uruit de motoare. Am ieşit în stradă: la înălţime mare pluteau orânduite în patrat zeci de puncte strălucitoare, care păreau mai curând jucării, decât o ameninţare. Apoi s-au auzit vuiete, iar pământul a început să se cutremure, cu case cu tot. Explozii, bubuituri, schije, apoi linişte. Bombardamentul a durat cam un sfert de oră, după care lumea a început să prinda curaj, fiecare iţindu-se din colţul unde se pitise. În direcţia Gării de Nord, o coloană groasă de fum negru întuneca cerul, apoi altele două, iar mai la stânga o flacără apocaliptică fâlfâia sinistru. Peste câteva minute, uruitul de motoare s-a auzit din nou. De rândul acesta, era clar că nu-i glumă şi multimea s-a repezit spre adăposturile în care fusese instruită la „exerciţii”. Alte explozii, alte bubuituri, schije şi altă linişte.

Timp de o oră încheiata, peste 300 de avioane lansaseră „covorul de bombe”, care a făcut orasul nefuncţionabil: alimentarea cu energie a încetat, alimentarea cu apă la fel, liniile telefonice au amuţit, iar trotuarele şi caldarâmurile răscolite de muniţie şi acoperite cu moloz au devenit aproape impracticabile. Conform cifrelor oficiale, numărul victimelor umane în această primă zi a bombardamentelor se ridica la 2.942 morti şi 2.126 raniti. Printre cei dispăruti s-a numarat actorul V. Vasilache (din celebrul cuplu „Stroe si Vasilache”). Poetul simbolist Ion Minulescu, deşi casa sa din Cotroceni nu fusese atinsă de bombe, a suferit un şoc în urma căruia a făcut ulterior infarct şi a decedat pe 11 aprilie. Scriitorul Mihail Sebastian, venit într-una din zonele lovite chiar a doua zi după bombardament, descria în urmatorii termeni peisajul sinistru pe care i-a fost dat să-l vadă: „Am fost în cartierul Griviţa. De la Gara la Bulevardul Basarab, nici o casă – nici una – n-a scapat neatinsă. Priveliştea e sfîşietoare. Se mai dezgroapă încă morţi, se mai aud încă vaiete de sub dărâmaturi. La un colţ de stradă, trei femei boceau cu ţipete ascutiţe, rupandu-şi părul, sfâşiindu-şi hainele, un cadavru carbonizat, scos tocmai atunci de sub moloz. Plouase puţin dimineaţa şi peste toată mahalaua plutea un miros de noroi, de funingine, de lemn ars. Viziune, atroce, de coşmar. N-am mai fost în stare să trec dincolo de Basarab – şi m-am întors acasă, cu un sentiment de silă, oroare şi neputinţă”[3].

Bombardamentul din 4 aprilie n-a fost decât un început. Raidurile reveneau periodic, scuturand bombele lor peste Capitala, peste Ploieşti, peste toata Valea Prahovei, peste nodurile de cale ferată. După cum nota ziarul „Universul”, numai în perioada cuprinsă între 4 aprilie 1944 şi 8 mai 1944, bombardamentele au produs următoarele stricăciuni, în afara miilor de victime umane:
– 13.925 imobile particulare;
– 47 instituţii de cultură;
– 18 spitale şi laboratoare;
– 14 biserici şi cimitire;
– 21 intreprinderi civile[4].