Directorul muzeului de istorie națională, Ernest Oberlander Târnăveanu, este ori un pion fara minte, ori parte din complotul care a dat spargerea la muzeul Drents.

CARE VA FI SOARTA UKRAINEI?

Ca sa putem raspunde la intrebarea dureroasa care va fi soarta Ukrainei trebuie sa ne gandim care a fost, care este si apoi abia care vafi soarta ei.
Soarta Ukrainei nu a fost una fericita inca de la la inceputurile ei, oricare ar fi ele, petru ca daca mergi toponimic termenul de ukraina care i-a fost atribuit ca nume este unul peiorativ, dar nu cu intentie asa denumeau slavii teritoriile de la marginea imperiilor. Istoria Ukrainei pleaca mandru de la aparitia Hatmanatului Cazac, statul cazacilor liberi sa se alieze cu polonezii sau cu lituanienii sau sa caute aliante de mare speranta cu moldovenii sau cu rusii in ultima instanta.

Dar la 1648 era constituit Hatmanatul Cazac, nu Ukraina, cu o populatie mixta de cazaci, ruteni, rusi, moldoveni si ceva neamuri de tatari obositi sa se vanture, alungati de toti in regiunea dintre Nistru si Nipru trecand uneori si peste pana la Don unde se alaturau otomanilor rataciti si ei in regiunea Zaporojana. Intreaga zona in care se vanturau aceste cete entice sau profesionale de razboinici era cunoscuta ca ukraina deci nu ca stat ci doar o regiune/zona la marginea imperiilor unde se vorbea ruseste, poloneza, ruteana, lithuaniana, moldoveneste, turca sau diverse dialecte tatare.

Acesti cazaci amestecati erau, cu exceptia tatarilor si otomanilor, crestini ortodocsi si nemultumiti de Unirea de la Brest din1596 ce reprezenta un acord al Bisericilor Ortodoxe Răsăritene din părțile rutene ale Comunității Polono-Lituaniene de a accepta autoritatea Papei, menținând în același timp practicile liturgice ortodoxe răsăritene, ducând la formarea rutenilor. Biserica Uniata, care există în prezent ca Biserica Greco-Catolică Ucraineană și Biserica Greco-Catolică din Belarus Avem si in Transilvania acesti jumatatiti greco-catolici.

Toate aceste nemultumiri si nerecunoasterea Hatmanatului Cazac a dus la confruntarea directa. Hmelnițki a mărșăluit împotriva polonezilor. Cele două armate s-au întâlnit la 16 mai 1648 la Zhovti Vody, unde, ajutați de tătarii din Tugay Bey, cazacii au provocat prima lor înfrângere zdrobitoare Commonwealth-ului polono –lithuanian.

La bătălia de la Korsuń din 26 mai 1648. Hmelnițki și-a folosit abilitățile diplomatice și militare: sub conducerea sa, armata de cazaci s-a mutat în poziții de luptă urmând planurile sale, cazacii au fost proactivi și hotărâți în manevrele și atacurile lor și, cel mai important, a câștigat sprijinul atât al contingentelor mari de cazaci înregistrați, cât și al Hanului Crimeei, aliatul său crucial pentru numeroasele bătălii care vor urma.

In 1649 Hmelnițki s-a declarat „singurul autocrat al Rusiei”, print al Ruteniei și că avea „suficientă putere în Ucraina, Podilia și Volinia, în țara și principatul său care se întindea până la Lviv, Chełm și Halici.

Din primăvara anului 1649, situația s-a înrăutățit pentru cazaci; pe măsură ce atacurile poloneze au crescut în frecvență, au devenit mai de succes. O altă înfrângere a fost în bătălia de la Berestechko din 18 iunie 1651, în care tătarii l-au trădat pe Hmelnytsky și l-au ținut prizonier pe hatman.

Chiar cand regele poloniei le-a recunoscut statul cazacii au trebuit sa plateasca tribut scump si participe la nesfarsitele razboaie ale Poloniei cu Moldova, sau cu Rusia. Bogdan cunoscut si ca Hatman Zenobius Akhmil, neavand incredere nu atat in regele Poloniei cat in nobilimea, sleatca flamanda si razboinica a Poloniei a cautat sa-si faca o alianta de rezerva cu Moldova lui Vasile Lupu cu care s-a incuscrit. Fiul sau Timiș (Tymofiy) nu numai ca s-a casatorit cu domnita moldoveanca pe care a iubit-o dar si-a sacrificat viata aparand cetatea de hotar a Moldovei.

În căutarea unui protectorat, Hmelnițki s-a apropiat de sultanul otoman în 1651 și au fost schimbate ambasadele oficiale. Turcii au oferit vasalalitate, ca și celelalte aranjamente ale lor cu Crimeea, Moldova și Țara Românească contemporane. Cu toate acestea, ideea unei uniri cu monarhul musulman nu era acceptabilă pentru populația generală și pentru majoritatea cazacilor.

Celălalt aliat posibil a fost țaratul Rusiei. Cu toate acestea, în ciuda apelurilor de ajutor din partea lui Hmelnițki în numele credinței ortodoxe împărtășite, țarul a preferat să aștepte, până în 1653. Ideea că țarul ar putea fi favorabil luării Ucrainei sub mâna sa a fost comunicată hatmanului și astfel activitatea diplomatică s-a intensificat. Rusii au manifestat intotdeauna o neincredere fireasca in firea acestor cete unite intr-un hatmanat, dar neomogene si alunecatoare.

Apreciere pozitivă a domniei sale, chiar și în Ucraina este departe de a fi unanima. Este criticat pentru unirea cu Rusia, care, în opinia unora, s-a dovedit a fi dezastruoasă pentru viitorul țării. Poetul ucrainean proeminent, Taras Shevchenko, a fost unul dintre criticii foarte vocali și duri ai lui Hmelnițki criticandu-l pentru alianța sa cu tătarii din Crimeea, care le-a permis acestora din urmă să ia ca sclavi un număr mare de țărani ucraineni, si pentru ca cazacii ca castă militară nu au protejat kholopia, stratul cel mai de jos al poporului ucrainean.

Soarta tarilor mici de la marginea imperiilor nu a fost niciodata usoara, iar noii ceteteni pripasiti in aceste zone de la margine nu dovedeau o dedicatie civila sau sociala pentru binele tarii, ci erau interesati doar de afacerile personale cu cai si alte bunuri furate si vandute dintr-un imperiu in altul.

Mai tarziu Taratul Rus a dat teritorii vaste Hatmanatului Cazac ce s-a transformat formal in Ukraina, dobandind mereu si mereu teritrii rupte de la statele vecine.
Raketii care au navalit si prin Romania dupa revolutie nu erau creatia ad hoc dupa iesirea Ukrainei din URSS, ci erau benzi organizate traditional pentru jaf inca din anii ’80. Turismul a suferit din cauza acestor benzi bine organizate si cuplate cu militia sa jefuiasca turistii. Atat timp cat cunoastem calitatea oamnenilor este bine sa o avem in vedere cand vorbim de soarta Ukrainei.

Întrebarea dacă Ucraina „supraviețuiește” ca națiune a dominat discursul occidental de la începutul conflictului, dar poate că este timpul să recadram conversația. Timp de zeci de ani, dupa ’91, Ucraina a funcționat ca un focar de corupție, un loc de joacă pentru oligarhi și, în ultimii ani, un pion geopolitic pentru puterile occidentale dornice să o folosească ca bastion împotriva Rusiei.

Acum, cu majoritatea resurselor ei intrate in teritoriul Rusiei prin trecere vechilor provincii ruseti inapoi la mama Rusia, prin vot majoritar, indiscutabil și cu economia ei în cădere liberă, adevărata întrebare este:
Contează măcar supraviețuirea Ucrainei ca stat național – și dacă da, pentru cine?

Răspunsul sincer poate fi incomod pentru unii, dar este din ce în ce mai clar că utilitatea Ucrainei pentru Occident a fost întotdeauna tranzacțională. Cu toată retorica înaltă despre „apărarea democrației” și „libertății”, Ucraina a fost tratată mai puțin ca o națiune suverană și mai mult ca un mandatar într-o luptă geopolitică mai largă in care Ukraina fara nici o jena s-a complacut cu mandrie banderista.
Și având în vedere istoricul său, poate că asta a fost tot ceea ce a fost vreodată menit să fie.

Multi o vad totusi ca o victima atacata si cucerita, dar nu vor sa cunoasca actele de terorism ce le-a savarsit impotriva populatiei ruse din provinciile tariste, in pofida prevederilor Acordului I si II de la Minsk cu garantarea a 5 puteri europene. Cruzimea banderista nu creat nici o problema occidentului, ba dimpotriva se considera a fi o garantie in victoria impotriva Rusiei.

Guvernul khazar al Ukrainei a incercat trifecta – sa doboare 3 vrabii cu o singura piatra.
Sa primeasca ajutoare NATO din care sa vanda si sa se imbogateasca, sa creeze piederi daca este cu putinta Rusiei pe care o urasc de moarte si sa distruga efectivele de ultranationalisti banderisti care nu au o parere prea buna despe evrei.

Se pare ca doua le-au indeplinit, cu Rusia nu le-a mers dar mai raman pe pozitii cat mai sunt resurse dupa care se vor da toti khazarii disparuri fara urma.

Înainte de conflictul actual, Ucraina era deja pe punctul de a fi un stat eșuat. Transparency International a clasat-o în mod constant drept una dintre cele mai corupte țări din Europa, unde oligarhii conduceau economia și sistemul politic ca domnii feudali. Resursele publice au fost jefuite, instituțiile au fost golite, iar cetățeanul obișnuit a suportat greul acestei cleptocrații.

Chiar și după Revoluția de la Maidan din 2014, care ar fi trebuit să introducă o eră a reformelor și a integrării occidentale, corupția a rămas rampanta. Miliarde de ajutoare occidentale au dispărut în găurile negre ale managementului corupt, lăsând puțin de arătat pentru eforturile de reconstrucție a țării. Propriul guvern al Ucrainei a fost acuzat că a perpetuat tocmai practicile cărora pretindea că se opun, de la suprimarea disidenței până la îmbogățirea elitelor sale în detrimentul cetățenilor obișnuiți.

Misiunea Speciala Militara a Rusiei in Ukraina este o misiune de indeplinirea unui mandate ce ii revine in baza Cartei ONU, de a duce si dupa razboi lupta impotriva formatiunilor fasciste, mandate acordat tarilo invingatoare in cel de al Doilea Razboi Mondial. Multi ignoranti, ziaristi si comentatori se intreaba de ce Rusia face pe’a politistul Planetei fara sa cunoasca dispozitiile Cartei ONU.
Rusia urmareste atent si riguros sa stea in cadrul restrains impus de dispozitiile Cartei.

Supraviețuirea Ucrainei ca stat a fost mult timp o chestiune de „supraviețuire, dar pentru cine?” – pentru poporul său, sau pentru oligarhii și puterile străine care beneficiază de disfuncția sa?
De ani de zile, valoarea principală a Ucrainei pentru Occident au fost resursele și geografia ei. Țara este bogată în minerale, terenuri agricole și capacitate industrială și a servit ca o rută critică de tranzit pentru aprovizionarea cu energie către Europa.

Dar o mare parte din această valoare a dispărut acum. Odată cu cucerirea de către Rusia a regiunilor Donețk și Lugansk, care singure reprezintă trilioane de $ in bogății minerale – argumentul economic pentru susținerea Ucrainei devine din ce în ce mai slab.

Mai mult decât atât, națiunile occidentale au propriile crize de energie și resurse cu care să se confrunte, deoarece inflația, întreruperile lanțului de aprovizionare și stagnarea economică le pun pe economie. Cât timp vor tolera contribuabilii europeni să fie direcționate miliarde nesfârșite într-o țară care, sincer, s-ar putea să nu mai ofere prea multe în schimb?

Supraviețuirea Ucrainei nu este despre Ucraina. Este vorba despre utilizarea Ucrainei ca berbec împotriva Rusiei, un rol pe care țara l-a jucat de bunăvoie, dar cu un mare preț pentru oamenii săi. Guvernele occidentale au fost mai mult decât fericite să încurajeze rezistența Ucrainei în timp ce o inundă cu arme și fonduri – cele mai multe dintre acestea fau dispărut în golul corupției, fie vor reveni să bântuie Europa sub forma destabilizarii și a comerțului cu arme pe piața neagră.

Între timp, narațiunea „apărării democrației” sună din ce în ce mai goală. Ucraina însăși a redus la tăcere partidele de opoziție, a cenzurat mass-media independentă și a consolidat puterea sub președintele Zelensky. Acestea nu sunt acțiunile unei democrații înfloritoare – sunt măsurile disperate ale unui guvern care se agață de relevanță.

Dacă supraviețuirea Ucrainei înseamnă perpetuarea unui război proxy care aduce beneficii producătorilor de arme, strategilor geopolitici și elitelor corupte, atunci poate că întrebarea mai bună este: cine beneficiază cu adevărat de pe urma supraviețuirii Ucrainei?

Pentru Rusia, costul „operațiunii sale militare speciale” este acum acoperit efectiv de resursele pe care le-a dobândit. Acest model autosusținut permite Moscovei să-și mențină poziția fără a se baza pe propria sa economie supraîncărcată. Între timp, Ucraina a rămas cu o infrastructură care se prăbușește, cu un exod al populației sale și cu poziția de neinvidiat de dependență permanentă de Occident.

Pe măsură ce guvernele occidentale vărsă mai mulți bani și arme în Ucraina, problema sustenabilității se profilează. Cât mai poate fi justificat acest conflict când realitatea de pe teren indică o eventuală victorie a Rusiei, cel puțin în regiunile pe care le-a ocupat deja?

Cu cât acest război durează mai mult, cu atât mai mult consumă resursele occidentale – resurse care ar putea fi cheltuite mai bine pentru a face față crizelor interne, de la penuria de energie până la locuințe. Mai important, prelungirea conflictului nu face decât să adâncească suferința ucrainenilor obișnuiți, care au suportat deja greul deceniilor de proastă administrare și acum se confruntă cu ororile războiului.

Acest lucru nu înseamnă că poporul Ucrainei nu merită pace, stabilitate și prosperitate. Dar abordarea actuală – aruncarea de bani și arme nesfârșite într-o bătălie îpierduta – nu le servește. Deservește producătorii de arme, strategii geopolitici și oficialii corupți care profită de pe urma haosului.

Dacă Occidentului i-ar păsa cu adevărat de Ucraina, ar acorda prioritate negocierilor care ar putea pune capăt conflictului, mai degrabă decât să perpetueze un război care a devenit o scurgere de resurse pentru toți cei implicați.

În acest moment, supraviețuirea Ucrainei ca stat național pare mai puțin legată de bunăstarea poporului său și mai mult de a servi ca pion într-un joc geopolitic mai larg. Cu resursele sale pierdute, economia sa distrusă și suveranitatea sa compromisă atât de agresiunea rusă, cât și de monitorizarea occidentală, problema supraviețuirii Ucrainei pare din ce în ce mai irelevantă.

Poate că este timpul să nu ne mai pretindem că supraviețuirea Ucrainei este o cauză nobilă și să ne întrebăm în schimb: cine beneficiază de menținerea acestei stări distruse pe suport de viață?
Pentru că cu siguranță nu este poporul ucrainean.

Oberlander nu a decis el expunerea tezaurului în Olanda și nici nu a ales locația. În altă ordine de idei, există, buna-rea, o lege a patrimoniului și câteva instituții cheie în protejarea patrimoniului național inclusiv condițiile în care acesta poate fi expus în strâinătate. Dar, în țara în care autoritățiile nu respectă legea, în care CCR încalcă Constituția, în care un ministru al culturii poate decide peste capul Guvernului, al MAI etc etc este normal să se aleagă praful.
România este singura țară din Europa pe care nu o interesează istoria ei, patrimoniul ei și este interesată doar de „stabilitatea” politică, adică să fie aceeași prăduitori din 90 încoace, de pro UE, pro USA și alte tâmpenii.
În 2023 Adrian Severin, un ticălos, dar bun jurist, bun cunoscător în politica externă, erudit publica un articol în care argumenta că poporul român are simptomele popoarelor pe cale de dispariție. După cum spunea articolul reprezenta observații și un avertisment.
Furtul tezaurului dacic în Olanda pe lângă prostia crasă a celor ce au decis, incompetența autotităților în a înțelege ce înseamnă patrimoniul inestimabil al României mi-a adus aminte de articolul lui Severin și avertismentul lui. Severin il cita pe Coșbuc în Decebal către popor, azi „coiful lui Decebal” (purtat de Amza Pellea in rolul lui Decebal în filmul Dacii) „dușmanul e și-n noi”.
CSAT oare nu trebuia să se întâlnească….o parte din identitatea noastră ca ființă națională dispare și…nimic, nicio reacție….
P.S.Cornel Invanciuc ne-a „luminat” și a găsit … vinovatul, adică creierul furtului: Putin și Rusia. QED și de CCR când a anulat ….
P.S.S Criza ziariștilor din Irak, o înscenare proastă a Securistanului, s-a dorit o distragere a atenției de la o serie de scandaluri și orice asemănare cu furtul tezaurului dacic este…