Dan Culcer
27 ian. 2025

Despre patrie (ciclu)

Cimitir militar (1918)

În Munţi Rodnei urşii singuri zmotocesc zmeurişte.
Uneori oamenii le strică liniștea
Vin de se bat prin păduri, mor și sunt îngropați și uitați.

Iar dacă sapi adânc sunt multe oase albe
sub crucile-îngropate de ciuperci
şi verdele cartuşelor coclite se pierde-n iarbă
sub un fum subţire de ţigară soldăţească
înţepător şi aspru — aducere aminte
lăsată acolo înainte de atac.

Iată, acum ursul imens se ridică în două labe,
privește crunt să afle cu cine împarte locul și
fructele roșii de sânge.
Îl înfrunt, sunt de partea cealaltă a tufei ghimpoase.
La adăpost de colții și ghearele sale.

Puiul său culcat în iarbă priveşte spre cer. Eu, spre Tata.

Tatălui meu, Alexandru Victor, supravieţuitor

Blocadă (1942)

Ciungul împarte vizuina doar între prieteni.
Chircite de teamă aceste degete.
Ce vom face aici, atâția bărbați, o iarnă întreagă,
fără femei. Pe câmp uriașe cadavrele dorm înghețate,
Uneori se aud explozii de baloane captive.
Pământ de cristal, sârma ghimpată își clocește puii,
grenade balansate de vânt.
Vitele cască podidite de somn și laptele lor are gust
de sudoare de cal. Pustie fără repere,
deasupra — zăpadă și nu știm ce vom face aici
atâția bărbați tineri și ciungi, fără femei.

Un soldat în opinci

La frontiera Târgului de vite, strivit sub cizme potcovite
oraşul se termină brusc, cizme eliberatoare, moscovite.
Pe strada Vlad Ţepes, la numărul douăzeci şi cinci
lângă o tufă cu agrișe, cu o petală de mac roș în piept,
zace culcat pe spate un soldat încălţat în opinci.

De ieri doarme greu, cu degetele rășchirate
Ca şi cum ar scurma zgura, cască gura spre soare.

A căzut de glonț sau de frig şi nimeni nu are
Curajul să-i închidă gura. Aşa că muştele verzi
sau albastre coboară şi ies din această văgăună
din care a izvorât cândva limba română.

Ţevi ruginite

Ţevi ruginite îngropate între Est şi Vest.
Curg migranţi înecaţi în zoaie.
Închişi în vagoane de fier, în poziţii de feţi,
Ore pândesc marea s-o treacă.
Omnia vulnerant, ultima necat.
Vor să semene ovăz pe asfalt
Energii reînnoite, de barbari,
Pentru caii putere, pentru Caii Puterii.
Horror vacui. Preaplinul vaselor comunicante.
Se varsă după legea firii.
Boaşele lor revarsă spermă, viruşi se împlântă.
Pe câmpul de luptă mor de bucurie,
ajunşi în pântecele Reginei.

Se vor întoarce, cu Feţi stârciţi
în munţii Rod(i)nei, la poalele Tâmpei,
Pe calea Plevnei
Să apere Patria, s-o iubească murind.
(2003)

Rândunica nu e pasăre migratoare

Rândunica, hirunda, nu e o pasăre migratoare,
ea revine de unde a plecat, își regăseşte,
își apără cuibul, casa, locul naşterii,
când, cenuşie, altă pasăre, hulpavă, agresivă,
poate doar leneșă, neconstructoare,
se înstăpâneşte, în lipsa ei, pe coliba vecină,
cu greu construită de harnica zburătoare
din picături de lut, în zigzaguri fulgerătoare,
sub streaşina bisericii de lemn,
înainte de plecare în lungul drum spre căldură,
spre sud,

Nu se declară război întregului clan cenuşiu,
nu se înfruntă stoluri sub cer, nici vecinii, ca orbii.
În văzduh se întretaie liber traiectoriile tuturor,
spațiul aerian este fără hotare.
Cuibul acesta nu poate fi închiriat, vândut, dăruit,
nu e subiect de tranzacție.
Pot primi un vecin, pot aşterne drumeţului trudit
pat, pentru o noapte, de odihnă.
Pot împărți cu el boabe de grâu,
apoi se cuvine să-și vadă de drum,
să se întoarcă la ai săi, la cuibul neamului său.

Dacă nu, dacă oaspetele rămâne la mine fără drept,
fără să-i fi dat voie, atunci coliba
spurcată de fur va fi abandonată,
intrarea colibei — zidită, cimentată
cu alte picături de lut care, zvântate,
fac din cuib, pe vecie, capcană, cavou,
urnă funerară, piatră de mormânt
fără nume, lespede de uitare,
semn de strigare pentru toți năvălitorii :
Dacă intrați în casa mea, fără voia mea,
acesta vă va fi destinul, soarta, pedeapsa !

Nechematele răpitoare de s-au înstăpânit
fără drept pe cuibul meu,
se vor sufoca, trupul lor se va usca,
mumificat în pământul meu.
Nimeni nu va avea voie, nici nevoie,
să le pomenească numele.
Nomina sunt odiosa

Se dedică victimelor agresiunilor globaliste
(1 decembrie 2018)

La marginea satului, la răscruce

Trasă de un cal costeliv, la marginea satului, la răscruce,
opreşte căruţa, omul cu privirea măsoară căderea.
Cărăuşul coboară, se închină unui lemn
cândva înfipt în pământ,
acum căzut, culcat în zăpada moale, rece,
răscolită de vânt.

Lemnul acesta poartă încă-n spinare
o tinichea vopsită în culori omeneşti,
acum cojite, devenite supralumești.

Calul nu mai are răbdare, întinde gâtul
spre ieslea mirositoare pe care o simte de departe
plină cu fân blând, în care zace gol, zgribulit, un vestitor
abia ieșit din pântecele mamei, ocrotitor.

Ieslea se ascunde în centrul satului
În centrul lumii, lume bântuită de cai costelivi,
de copii înfometați,
de cărăuși obosiți, de trecători orbi, de supraveghetori.
Toţi ies dintr-un somn lung ochind spre pântecul lumii,
în centrul căreia, ca un buric, se înalţă, turn de priveghi
la naşterea mântuitorului, ieslea cu fân bun.

Vijelia acoperă crucea. Un nou vestitor moare de frig.

Veghea și singurătatea Iancului
Când ești singur și târgul ascuns de copaci
Pune urechea la pământ și o să auzi
Venind dinspre noapte-ncruntate șoapte
și clopote, tropote, semne că nimeni
nu doarme, că țara-i plină de furci.

Când ești singur iar mireasma pădurii — de moarte,
priveşte spre munţi și-o să vezi înalte ecouri de flăcări,
semne că nimeni nu doarme, că mâinile s-au încleştat pe furci,
Când eşti singur și judecata ţi-e limpede,
Crede în semne și pregăteşte-te, Iancule !
(Târgu Mureș, 5 septembrie 1974)

Să-mbătrânim cu țara
De-o tinereţe nesiluită s-ar bucura,
De flori albastre și de o linişte mare.
Sălciile verzi de pe Mureş
ar vrea să îmbătrânească încet,
cerul să doarmă senin peste case.

Undeva, într-un sat, sculptorul lumii să-nfiripe eroi,
Mierea să curgă din scorburi
Iar zidurile albe, sărbătoreşti ecrane luminate,
Să-înfăţişeze cetățile de scaun,
Istoria cu chipul ei de piatră.

Să răscolim amintiri viitoare
Între aceste ţărmuri de speranţă.
Iar noi, prea tineri pentru lumea asta,
Să îngenunchem lângă-un altar și-o vatră
rugându-ne spre zeii ardeleni,
să-îmbătrânim cu ţara, drepţi şi-îndurători
în veci, cum brazii de pe culmi muntene
feriţi de minciuni, de sperjur,
într-o armură de fulgere.

Sensul istoriei după Șincai
Pe-nsângerate drumuri, într-un Ardeal de taină,
în peticită haină să rătăcesc aș vrea,
precum pribeagul cărturar purtând în cârcă
cu masca ei de hârcă istoria neiertătoare.

Goale tălpile mele sfârtecate vor fi
de lutul cu urme tăioase de vite,
mă vor feri pădurile tale, Ardealule,
cărările mi-or pierde urmele, ierburile
s-or înălța ascunzând-mă iarăși de viclenii.

Voi ajunge aproape de hrube și ziduri înalte
prin care doar ulii își găsesc adăpost
și unde mărirea și țâfna străină domneau :
jur-împrejur veacul se-ntinde cleios, dispreț
pentru falnicii zilei, de atunci și de-acum,
și pentru statornicii oameni ai dealurilor,
mândră-nchinare, alunecare spre glie.

Plecarea în vilegiatură
Ne-am urnit în fine. Mama făcuse prăjituri cu nucă
şi învălea puiul pane într-un ştergar de cânepă.
Tata, greoi ca un jidov, strămoş uriaş al pământenilor,
punea sticla cu vin alb aburind, abia scoasă din frigider,
în cutia blindată printre bucăţi de gheaţă sfărâmată.
Depozitul de sub coasta dealului, întunecat
o păstra în rumeguş – să absoarbă umiditatea
şi căldura şi sângele, ce frig siberian !

Am intrat în cutia blindată, dotată cu patru roţi,
roşie ca şi drapelul revoluţiei din noiembrie,
ca un buchet de maci însângeraţi.
Unchiul Gheorghe, sfântul ?, fratele Tatei,
conducea maşineria, cu ghidonul în drepta,
ocazie cumpărată de la un fost coleg de politehnică,
întors după zece ani din exil,
scrântit şi bărbos ca un scoţian
ce şi-a pierdut briciul la barbut.
Dragul de unchi, un omuleț sifilitic, tratat cu Salvarzan,
era unicul posesor de permis de conducere,
în familie a ajuns un mic şef.
Pensionar de la Mine, învăţase scoţiana, la radio BBC,
plătea amende la Secu prin Unitatea specială de control,
pedeapsă pentru ascultarea unui post de radio duşmănos.
Toţi aveam vârste diferite, în acelaşi timp copii,
pensionari, sugari şi senili,
lucrători şi lucrătoare, cu state de plată vechi,
casnici şi casnice.
Era o brambureală şi o udeală sinistră, adică de stânga,
Eram fericit împreună cu toţi ai mei,
plecaţi în vilegiatură, fără griji.
Când, Bum ! brusc toate s-au oprit. Ce-i ?

Conducătorul avea cutia craniană încrustată în parbriz,
un bostan într-o vază Tiffany
sau un chilimbar sfărâmat
de un elefant.
Uriaşul meu Tată zâmbea tâmp
şi încerca să iasă din carcasa blindată.
Mama ţinea în braţe ştergarul de cânepă însângerat
ca un drapel acoperind Eroul vieţii sale,
şi încerca să vorbească cu gura ştirbă,
fără dinţii din faţă, retezaţi de bara de direcţie,
mereu schimbătoare.
Ciclop cu un ochi în palmă, am rămas singurul privitor
până la urmă.
Mai toţi închiseseră ochii, motorul clocotea furios,
radioul transmitea un discurs antologic
al Conducătorului Iubit.
Temperatura patriotismului ajunsese insuportabilă,
atât de intensă încât am ars împreună,
apăraţi de blindajul maşinii roşii, sau poate galbenă,
sau chiar albastră,
care ne-a salvat atâta vreme.
Iar fumul cărnii noastre s-a urcat la cer.
Protest cu cauciucuri arse.
Jertfa era primită. Neamule !

Copil pe dealul din spatele casei
Copil fiind urcam pe dealul din spatele casei
pe cărarea ce trecea între un gutui tânăr
și un bătrân Crist de tinichea
spre râpa galbenă sub care
Casa Domnului veghea
pacea lumii noastre mici.

Cunună cu flori albe de urzici.
Sus, pe culmea golaşă, firele ierbii,
pletele cărunte ale unei fete orfane
Árva lány haj, pletele Mamei
mă mângâiau pe pleoape şi frunte.

Deschid ochii, plutesc în apa dură,
străvezie a cerului rotund şi neted
ca înt-un ou de prepeliţă obskură.

Lumea nu este, lumea a fost şi de ea
mă leagă doar firul de aţă al unui balon roşu,
Apus de soare într-o toamnă cețoasă
pe câmpia Turzii, lângă fabrica de ciment.

Las firul dintre dinţi şi vă zic : Salvae. Urcaţi !

Dixi et salvavi animam meam.

Homerid
Cu ochii albi, senin sta drept,
Între şuviţele albe, între drumuri de fier.
Şoptind printre dinţi cuvinte
Şuierând cântece aflate
de el, învăţate de la Bătrâni.

Pe drumul de fier, în gara Sfântului Gheorghe
În centrul Luminii, locomotiva năpustită
se opreşte blând fornăind ca un balaur,
sub pod, pe drumul de fier.
Un descântec.
Stăpân e Poetul pe Timp, pe balauri, pe drumuri de fier.
Doar păsările fără cântec pier.

„Un cântăreţ orb, rătăcit noaptea între şinele unei gări de triaj, scapă de moarte fiindcă locomotiva se opreşte singura înainte de a-l strivi. Nimeni nu pricepe cum.” Ziarele