Minunata poveste a evreului Spiegel din Constanța

Zaharia Coja versus Matatias Carp
Publicat de Ion Coja in Holocaust pe 29.09.2013 | 19 comentarii
8. Minunata poveste a evreului Spiegel din Constanța

sau

Cum îl pune Zaharia Coja pe Matatias Carp la stâlpul infamiei

Îi auzi pe unii zicând: „Au fost omorîţi şase milioane de evrei nevinovaţi!… Dar şi unul singur să fi fost ucis, şi crima este la fel de mare!” Vorbe de la care avem, deductiv, teza reciprocă, la fel de valabilă: Când eşti acuzat că ai ucis şase milioane de evrei, dacă poţi dovedi pentru un singur evreu că au minţit când l-au declarat victimă, este suficient ca să ai dreptul să te îndoieşti şi de ceilalţi evrei că au fost într-adevăr ucişi!”

În numele acestui principiu voi oferi în continuare cititorilor noştri minunata poveste a evreului Alexandru Spiegel, o voi oferi în două variante, una a evreului Matatias Carp, şi alta a românului Ion Coja, subsemnatul de mine…

Varianta MATATIAS o găsim în Cartea Neagră, vol.I, pag. 175-176:

„18 ianuarie 1941.

O bandă de legionari compusă din Andrei Georgescu, Ion Geambaşu, Vasile Hârşova, Petre Ion ridică de la domiciliul său din Constanţa pe comerciantul Alexandru Spiegel şi-l transportă cu o maşină de piaţă la Hârşova, în celălalt capăt al judeţului.

Victima este închisă într-o cameră a sediului legionar, unde 2 ţărani care înainte fuseseră bătuţi de legionari sunt obligaţi la rândul lor să-l bată pe Spiegel. Nemulţumiţi de loviturile acestora, au mai adus şi pe un al treilea ţăran arestat şi el, şi în cele din urmă i-au înlăturat pe toţi şi în locul lor au trecut Petre Ion şi ajutoarele sale.

Alexandru Spiegel, dezbrăcat de pantaloni şi fără ghete, a fost întins cu faţa în jos pe o masă bătută în cuie de duşumea ca să nu mişte şi legat cu frânghii de masă, peste picioare şi peste umeri. În această poziţie a căpătat câteva sute de lovituri, pe tot corpul şi la tălpi. Loviturile erau date în ritm de patru, de către patru bătăuşi deodată, aşa cum se bate fierul cald „la patru ciocane”. Ultimele lovituri de cravaşe, după ce victima a fost dezlegată, au fost date peste organele genitale.

A doua zi dimineaţă, Spiegel, împreună cu trei ţărani, au fost scoşi în stradă, legaţi la un „stâlp al infamiei” şi ţinuţi astfel până spre înserat, pe un ger năpraznic care obliga paznicii să se schimbe din 2 în 2 ore. Spiegel era desculţ, pentru că picioarele se umflaseră din cauza bătăii şi nu s-a mai putut încălţa.

În jurul stâlpului au fost adunaţi copii de şcoală şi îndemnaţi să arunce cu bulgări de zăpadă. Din cauza suferinţei, Spiegel nu mai putea să ţină capul ridicat şi de aceea i s-a trecut întâi un lanţ în jurul gâ’rului, iar mai târziu i s-a proptit o ţepuşă sub bărbie.

La ora 9 seara Spiegel a murit şi Petre Ion se mândrea că va fi decorat pentru că „a omorît un jidan”.

Nota bene: Câteva cuvinte despre „stâlpul infamiei”, înainte de a merge mai departe. Probabil că vom găsi cu greu ceva mai caracteristic pentru stilul în care legionarii au dorit să guverneze. Conştienţi că au de împlinit în primul rând o operă educativă de mari proporţii şi de lungă durată, legionarii au considerat că unul dintre resorturile sufleteşti cele mai importante şi mai eficiente este sentimentul ruşinii, capabil să înfrâneze la om pornirile anti-sociale, egoiste, laşe, mai mult decât frica şi teama de sancţiunea penală. În acest scop, pentru a revigora disponibilitatea cetăţeanului de a se ruşina de faptele sale urîte, legionarii au găsit de cuviinţă să reactiveze instituţia medievală numită „stâlpul infamiei”. Măsură semnificativă pentru idealismul legionar şi un anumit soi de ingenuitate a modelului lor de comportament.

Cel căzut în greşeală nu era deferit justiţiei, justiţiei de concepţie modernă, al cărei scop imediat este sancţionarea, iar nu recuperarea păcătosului. Ci, prin punerea la stâlpul infamiei, „infractorul” era supus judecăţii publice, oprobriului celor cunoscuţi, vecini, prieteni, rude, a căror atitudine nu putea fi decât de desolidarizare, căci pedeapsa era prea mică în sine pentru a trezi compasiune: cel pus la stâlpul infamiei nu era legat – cum cred unii, ci obligat să steie în picioare sau ciucit jos, dar nu pe un scaun, iar cel care făcea de pază avea ca sarcină principală să explice trecătorilor în ce constă vinovăţia celui sancţionat astfel. Sancţiunea nu o dădea justiţia, ci – am putea spune azi, o dădea societatea civilă, pe care legionarii considerau că o reprezintă. La Bucureşti, primul care a păţit ruşinea nu a fost un comunist sau un evreu, adică un adversar al legionarilor, ci dimpotrivă, safteaua s-a făcut cu un …legionar! Pedepsit cu expunerea la stâlpul infamiei, legionarul cu pricina s-a ştiut vinovat și cu vina ispășită, aşa că a doua zi s-a regăsit alături de camarazi, incapabil să mai repete greşeala din ajun şi deloc supărat sau revoltat pentru ceea ce păţise. Ştia bine că şi-o făcuse cu mâna lui. Revenim la episodul Spiegel, la cealaltă relatare a faptelor, din altă perspectivă, a subsemnatului (sic!), oareşicum martor, martor indirect, prin părinţii săi, la cele petrecute:

Varianta COJA, ca să zic așa… Aşadar: „În ziua de 19 ianuarie 1941, comerciantul Zaharia Coja, din Constanţa, aflând că amicul său Alexandru Spiegler a fost dus la Hârşova şi expus la stâlpul infamiei, a luat o maşină de piaţă, i-a umplut portbagajul cu tot ce este necesar pentru o masă „la iarbă verde”, şi a mers la Hârşova unde şi-a găsit prietenul evreu, pus într-adevăr la stâlpul infamiei, împreună cu alţi trei ţărani români, toţi patru pentru vina de a fi dosit alimente în scop de speculă. Maşina a tras la câţiva paşi şi toţi s-au pus pe mâncat şi băut, cinstind probabil şi pentru Zuţă Coja, căci tocmai fusese ziua sa de naştere, la Bobotează. Împlinise 35 de ani. Au petrecut aşa până s-a împlinit pentru cei patru ziua de stat la stâlpul infamiei – zi lumină, după care cei doi prieteni vechi, evreul Alexandru Spiegler şi românul Zaharia Coja, s-au întors la Constanţa cu „maşina de piaţă” amintită. Despre această frumoasă poveste Ion Coja, fiul Zahariei şi autor al cărţii de faţă, adică subsemnatul, nu a ştiut nimic până târziu, după 1990, când a început să se vorbească în mass media românească despre suferinţele evreilor care au avut ghinionul să se nască şi să trăiască în România, printre români… Am întrebat-o atunci pe maică-mea ce-şi mai aduce aminte despre aceste suferinţe, iar mama mi-a confirmat, că da, au avut de suferit evreii, şi mi-a povestit ce ruşine a păţit bietul Spiegler. (Mama aşa zicea, Spiegler, cu l, iar nu Spiegel, ca Matatias Carp. Cine ştie, poate că nu e vorba de aceeaşi persoană?…) Mi-am adus aminte atunci şi de o întâmplare de la moartea tatii, ianuarie 1966. Era în pat, acasă, mama i-a adus pe cei mai buni internişti din oraş, pe dr Dima şi pe dr Spiegler, care au pus acelaşi diagnostic: sfârşit iminent şi inevitabil… Cu deosebirea că dr Spiegler a refuzat să primească dreptul său pentru consultaţie. Am auzit eu, cu urechile mele, cuvintele cu care şi-a însoţit refuzul: „Ştiţi dumneavoastră de ce!” Mama nu a mai insistat, am făcut-o eu, întrebând ce a vrut să zică doctorul Spiegler. Iar mama mi-a spus că taică-meu fusese prieten bun cu unchiul doctorului, care „îl ţinuse la facultate pe nepotul său”. Altceva nu mi-a spus, nu a pomenit nimic de Hârşova atunci, în 1966. Deduc eu acum că trebuie să fi fost buni prieteni, de ştia de asta şi nepotă-su. Poate că ştia şi de episodul cu Hârşova. Nu cumva tocmai la asta se referise prin acel pronume relativ ce din enunţul „Ştiţi dumneavoastră de ce?”…

Scena cu stâlpul infamiei, „revăzută” după aproape 70 de ani, capătă dimensiuni hollywoodiene. I-am povestit-o lui Stelică Canja, constănţean stabilit în SUA. Fiind ceva mai în vârstă decât mine, şi-a adus singur aminte de fapte similare petrecute în acei ani, când evrei din Constanţa erau mereu pedespsiţi de legile anti-semite ale lui Antonescu: unii cu o săptămână de arest la poliţie, alţii cu trei zile sau chiar cu numai una… Şi atunci, uzând de dreptul la pachet al celui arestat, se prezentau la „vorbitor” prietenii români sau evrei ai deţinutului, cu tot ce trebuia ca să se încingă o şuetă în pur stil constănţen. Sau românesc…

Tatăl lui Stelică, croitorul de lux Nicu Canja – a făcut gestul acesta de mai multe ori, împreună cu alde Tănase Stănescu şi alţi „comercianţi”, fie-le ţărâna uşoară! Nu era, ca şi în cazul tatei, un gest de o bravură extraordinară, aşa cum ar putea să pară azi. Nici vorbă ca vreunul dintre românii care i-au ajutat pe evrei în anii aceia să-şi fi pus în primejdie viaţa! Nici măcar în cazul doamnei Agarici sau al reginei mamă! Astfel că nici un român nu ar avea de ce să fie declarat „drept al popoarelor”! Gestul lor era un gest normal, de solidaritate umană, prietenească, într-o lume normală, într-o Românie normală, pe care Matatias Carp încearcă să o facă uitată, ba chiar s-o deformeze, s-o sluţească.

Avem motive să devenim anti-semiţi feroci pentru această ticăloşie a evreului Matatias Carp & gaşca lor de istorici năimiţi, dar ne împiedicăm de alt evreu, ăla da!, evreu, NICOLAE STEINHARDT! Acesta ne-a lăsat un document despre psihologia românului, a lumii româneşti, în faţa căruia blasfemiile din Cartea Neagră a nerecunoştinţei evreieşti îşi pierd orice valoare, nici măcar cât o înjurătură nu mai contează. Este vorba de eseul Secretul scrisorii pierdute, a cărui publicare este azi sistematic evitată, prea ar intra în contradicţie cu toată literatura holocaustului din România!… Dar să nu disperăm, nu mor caii când vor câinii!

Aşadar, nici vorbă să fi murit atunci Alexandru Spiegel! Nici urmă de adevăr în chinurile şi torturile la care îl supune imaginaţia bolnavă a lui Matatias Carp. Ce să cred eu despre celelalte „cazuri” relatate în Cartea Neagră, neagră de atâtea minciuni?!…

Personal, de la această întâmplare „de familie” mi-am tras justificarea pentru o anumită abnegaţie cu care am urmărit şi celelalte minciuni legate de „Holocaustul din România”. Am simţit că dacă cineva a aranjat aşa de bine lucrurile încât eu să devin din cercetător al evenimentelor martor, martor al ticăloşiei lui Matatias Carp, asta s-ar putea să fie pentru mine un semn, îndemnându-mă să perseverez, în niciun caz să nu cedez sau să o las „mai moale”, aşa cum m-au sfătuit atâţia…

Povestea are şi o scurtă continuare – sau încheiere: prin 1994-95, am aflat că ambasadorul SUA Alfred Moses s-a declarat preocupat să identifice cât mai multe dintre acele persoane care în România anilor 1940-44 au ajutat evrei aflaţi în suferinţă. Români care ar merita să fie consemnaţi cu toate onorurile la Muzeul Holocaustului de la Jerusalem, ca „drepţi ai popoarelor”. I-am scris evreului ambasador al Americii în România oferindu-mă să-i prezint mai multe asemenea cazuri, am publicat scrisoarea, dar niciun răspuns, nici măcar din partea comunităţii evreieşti, care s-ar fi putut „autosesiza”, ba chiar ar fi trebuit s-o facă, obligată de propriul ei statut. M-am hotărît atunci, văzând lipsa de reacţie a celor vizaţi, să las uitării această întâmplare, aşa cum o lăsaseră şi părinţii mei. Dînşii nu făcuseră un caz din acea întâmplare pentru că nu li se păruse că era ceva deosebit, ci dimpotrivă, se purtaseră în ordinea firească a lucrurilor. Caz aş fi făcut eu şi îmi pica foarte bine, ca să mai închid din gurile care mă înjură ca pe un anti-semit nenorocit ce sunt! Dar am renunţat din lehamite, lehamitea pentru lipsa totală de recunoştinţă a evreilor din zilele noastre… Mi-am zis că nu merită asemenea evrei să afle adevărul, cel atât de frumos, despre soarta evreului Alexandru Spiegel, despre ce i s-a întâmplat acestuia la Hârşova! Rămână cu minciuna pe care au inventat-o ei!… Cu un Alexandru Spiegel pe care evrei netrebnici preferă să-l ştie torturat, batjocorit, mort de frig după ce a fost ţinut de români toată ziua desculţ în zăpadă!…

Însă întâmplarea, care nu este decât alt nume dat lui Dumnezeu, face ca zilele trecute să devin eu bunic, bunic debutant. Şi printre gândurile prilejuite de acest important „moment de cotitură” a vieţii sufleteşti, mă dumireşte ideea că nepoata mea Ilinca are dreptul să ştie tot ce se mai poate şti despre străbunicul ei Zaharia Coja!

…Ciudate mai sunt căile Domnului! Puteam să le părăsesc de mult şi să rămână aşa cum a născocit Matatias Carp mizerabila poveste a lui Alexandru Spiegel şi toate celelalte născociri bolnave prin care este urîţită creaţia cea mai de preţ a Creaţiei divine. Cum să nu te gândeşti la Diavol în asemenea clipe, că chiar că în slujba lui se află mincinoşi ca Matatias Carp, Ilya Ehrenbourg, Simon Wiesenthal etc., cărora le vine greu să se bucure de frumuseţea Omului, la care se simt incapabili, funciarmente incapabili să participe, să contribuie cu ceva! Să adauge ceva! Să-i aparţină în vreun fel…

Sper cu povestea aceasta – căci poveste este, ca un basm de adevărată, să bucur inimile prietenilor mei evrei! Şi pe Ilinca noastră, când va ajunge la vârsta potrivită. Mea culpa că am spus-o. Mea culpa că nu am spus-o până acum!

*

Închei cu o întrebare, din care am putea deduce un principiu după care să ne orientăm atunci când mai consultăm o colecţie de documente sau de declaraţii pe care se întemeiază acuzaţii atât de grave precum acuzaţia de omor, de pogrom, de genocid sau de holocaust! Asemenea acuzaţii nu pot fi formulate decât odată cu probe dintre cele mai solide. Precaritatea oricăreia dintre probe riscă să anuleze valoarea celorlalte probe şi implicit a acuzaţiilor. Deci, întrebarea cu care ne alegem după ce am aflat adevărul despre Alexandru Spiegel sună cam aşa: de câte ori trebuie prins cu minciuna Matatias Carp – sau oricare alt acuzator, că să nu mai dăm nici doi bani pe acuzaţiile lor?

Fireşte, când încă de la începutul Cărţii Negre ni se spune că românii îşi vindeau unii altora evrei, iar o dată cumpăraţi de ţăranii noştri evreii erau „tăiaţi în bucăţi pentru ca, cu sângele lor, să se ungă osiile căruţelor ş.a.m.d.” (pag. 21), dacă eşti om normal, închizi coperţile cărţii şi îţi vezi de ale tale. Răspânditorul unor astfel de mizerii nu merită nici o atenţie din partea unui cititor normal. Întâmplarea a făcut ca eu să nu fiu un cititor normal al Cărţii Negre, unul obişnuit, căci am ajuns la această carte după ce mă angajasem deja în disputa sunt sau nu vinovaţi românii de uciderea bestială a zeci şi sute de mii de evrei?, mă angajasem fără prea multe dovezi, nici nu le căutasem, ci contasem pe sentimentul meu extrem de net cum că aşa ceva nu este de crezut, că asemenea crime contrazic tot ce ştiu eu despre „fenomenul românesc”. Mai târziu, ajungând tot întâmplător să cunosc şi niscai legionari ca Petre Ţuţea şi Simion Ghinea, pot spune că îmi făcusem o idee şi despre „fenomenul legionar”, idee violent contrazisă de trilogia Cartea Neagră, în speţă primul volum. Numai că s-a întâmplat cu mine ceva deosebit, cu totul şi cu totul deosebit, ceva care a avut darul să-mi dea sentimentul că sunt dator faţă de cei implicaţi în disputa menţionată, sunt dator cu un adevăr pe care numai eu îl cunoşteam. Aceasta este revelaţia pe care mi-a produs-o Cartea Neagră, anume să pricep că îmi revin anumite obligaţii de vreme ce numai eu ştiu despre Alexandru Spiegel, unul dintre cei patru sute de mii de evrei pe care Matatias Carp şi Congresul Mondial Evreiesc i-au declarat ucişi în chip bestial de români, ştiu bine că nu a murit deloc aşa cum ne povesteşte Matatias Carp, inventând cu sadic nesaţ un supliciu cumplit de care să fie acuzaţi legionarii, românii adică. Ci dl Spiegel a murit în demnitate. Ani mulţi mai târziu. Fie-i ţărâna uşoară!

Iar întâmplarea prin care m-am pomenit să fiu azi singurul om care ştie adevărul mă obliga la un lucru simplu: să spun acest adevăr. Nu numai adevărul despre Spiegel, ci şi adevărul despre Matatias Carp, cu câtă neruşinare criminală minte! El şi ai săi!

O ultimă observaţie: sunt şocat de textul lui Matatias Carp, de compoziţia sa literară prin care imaginează supliciul la care legionarii l-au supus pe bietul domn Spiegel. Sunt şocat de asemănările cu supliciul real, deloc imaginat, de care au avut parte legionarii de la torţionarii evrei autori ai experimentului Piteşti… Să se fi inspirat acei evrei mizerabili – alde Nicolski, Ana Pauker etc., din Cartea Neagră? Iar Cartea Neagră de unde s-a inspirat?!

…Puteam să las nepovestită adevărata poveste a evreului Spiegel? M-aş fi simţit vinovat faţă de toţi evreii! E dreptul lor să se elibereze, să se lepede de coşmarul numit Cartea Neagră! Şi e de datoria mea să rup din această carte infamă foaia „dedicată” lui Alexandru Spiegel, înlocuind-o cu cea de faţă.

Dixi et salvavi animam meam…

Nota autorului, 6 septembrie 2014 Răspund cu acest text, pe care îl re-public, invitației dlui dr Jurjea care a comentat pe marginea textului AZI, 5 SEPTEMBRIE. În niciun caz nu este o replică la mizeriile cu care au comentat același text niște ne-fericiți, niște ne-norociți, care au avut ne-norocul să se nască acolo unde nu le era locul: printre oameni.