Text de pe site al Anonimului Transilvan

 

Am vazut un documentar, Hiroshima azi. Este ceva de neimaginat: o metropola de o stralucire cum cred ca in Europa nu exista una cat de cat comparabila. Deci, pe locul-simbol al distrugerii celei mai apocaliptice s-a reusit in cateva decenii nu numai sa se stearga toate ranile razboiului ci si sa se construiasca din temelii o cetate mirifica.
Sa facem o comparatie cu ce s-a intamplat la noi. Si la noi s-a reusit ca in numai cateva decenii (doua si jumatate) sa se faca locul de nerecunoscut: o tara prospera, in timp de pace, fara nici un bombardament, nici macar clasic darmite atomic, sa arate ca dupa un razboi nimicitor, cu tot ce poseda ea distrus, de la industrie la sanatate si de la agricultura la invatamant.
Mereu am fost tratati cu atotprezenta tranzitie. Orice nedumerire a noastra, orice nemultumire, orice schitare de protest erau retezate scurt: Suntem in tranzitie, nu avem ce face, candva…
Ati mai auzit in ultimii ani de tranzitie? Nu, pentru ca tranzitia s-a terminat. In sfarsit am ajuns unde ne era destinat sa ajungem fara ca noi sa fi stiut incotro suntem manati. Am ajuns unde trebuia: cu tara distrusa (la terminarea razboiului distrugerile nu erau nici pe departe de proportiile celor de azi), depopulata, cu toata forta de munca deportata in intrega lume, ramasa acasa doar cu copii fara parinti si cu batrani fara ajutor, o tara gata sa-si dea duhul mai inainte ca sa fie dezmembrata.
O realitate atat de sumbra nu te poate arunca decat in ghearele disperarii.
Personal m-am vindecat aseara. Inconstienta criminala de care autoritatile au dat dovada in cazul accidentului aviatic se inscria in tabelul nesfarsit al esecurilor cu care suntem sufocati de un sfert bun de secol. Dar au aparut adevaratii salvatori, padurarii si satenii, de la simpli gospodari la viceprimar – Motii. Modesti, sinceri, fara ifose, stapani pe ei, in stare de orice sacrificiu, lucizi, stiind ce trebuie facut fara sa astepte ordine si indicatii. Si actionand, salvand vieti – ceea ce autoritatile, cu aparatura lor de 40 milioane de euro, cu inregistrarile lor a tuturor barfelor, cu elicopterele lor, cu implementarile si necontenitele lor reforme, nu au fost in stare.
Ma uitam la Moti si nu-mi venea sa-mi cred ochilor.Erau atat de diferiti de ceea ce vedem zi de zi ca pareau picati din alta dimensiune. Ii cunosteam prea bine, erau aceiasi oameni intre care m-am pomenit cand am venit pe lume, dar credeam ca nu mai exista.
Atunci, vazandu-i pe Moti, am avut siguranta deplina ca Romania e salvata. Aveam in fata sinteza cea mai elocventa a realitatii: de o parte, politicienii corupti pana in maduva oaselor, mincinosi, incompetenti, agramati, hulpavi, pusi pe furat cat sa lase pentru zece generatii de progenituri, tradatori, vanzatori de tara; de cealalta parte, Motii.
Tara, data pe mana celor dintai, se va prabusi, iar ei vor da din colt in colt, care pe la Miamai, care pe la Monaco. Atunci vor reintra in scena istoriei Motii, asa cum au intrat de cate ori Tara s-a prabusit. O vor salva si de data aceasta, asa cum au mai salvat-o, asa cum i-au salvat pe cei din nava cazuta.
De asta vor politicienii sa-i disloce si sa-i alunge din Muntii Apusului (denumirea e data de poetul Mot Teofil Rachiteanu) sau sa-i otraveasca cu cianura. Pentru ca sunt din alt aluat decat ei. Pentru ca ei, Motii, vor salva tara pe care politicienii o vor prabusita.
Nu stiu cati ati retinut o propozitie spusa de unul din Moti in emisiunea de aseara: “Lancea lui Horea e inca in cui!”
Eu am retinut-o si nu o uit cat traiesc.
Asta m-a vindecat de disperare.