APARIŢIA CĂPITANULUI

Şi atunci naţia şi-a trimis din adâncuri Căpitanul. El este, înainte de toate, instinct puternic şi voinţă masivă. Este același instinct, care la isbucnirea răsboiului l-a mânat, încă copil fiind pe cărările ce duceau la desrobirea Ardealului, „împins de dorul de a fi şi el printre luptătoriide pe front“; iar cu doi ani mai tărziu, în primăvara anului1919 „se strângea în Pădurea de la Dobrina cu „tinerii săi camarazi, a căror „viaţă abia înmugurea“, să trăiască înfrigurările și dorul de luptă împotriva bolşevismului.

Acest excepţional instinct, cu care sunt inzestraţi numai conducătorii înăscuţi, îl va orienta în învălmășagul atâtor năzuinţi, sentimente şi tendinţe contradictorii de la marea răspântie istorică, în faţa căreia raţiunea şi calculele cele mai abile ramâneau neputincioase.

„Când m’am aruncat în cea dintăi luptă -scrie Căpitanul- n’am făcut-o în urma vreunui îndemn din partea cuiva. Nici în urma vreunei consfătuiri, a vreunei hotăriri prealabile cu executarea căreia aşi fi fost eu însărcinat. Nici măcar sub impulsul unei mari şi îndelungate frământări interioare sau cugetări adânci, în care să-mi fi pus această problemă. Nimic din toate acestea. N’aş putea să definesc cum am intrat în luptă. Poate ca un om care, mergând pe stradă cu grijile, nevoile şi gândurile lui, surprins de focul care mistueşte o casă, îşi aruncă haina şi sare în ajutorul celor cuprinşi de flăcări“ (P.L. pag. 64).

Şi precizia orientării este uimitoare. Se putea vedea că în el activează însuși Destinul românesc. Din prima clipă a vieţii sale studenţeşti, în toamna anului 1919, se svârle în luptă alături de muncitorul Constantin Pancu, în sectorul cel mai primejduit al muncitorimii. Astupă breşea făcută de atacul comunist, sparge greva dela regie şi îşi încununează victoriile prin arborarea steagului tricolor, după ce a smuls pe cel comunist, deasupra puternicei redute roşii a atelierilor C.F.R. Nicolina (Iași).

Cu spatele acoperit, Îşi creiază un grup de şoc, cu care angajează apoi marea bătălie pe planul studenţesc. Acesta era sectorul cel mai important al vieţii publice româneşti, prin poziţia lui centrală și de intersecţie, pe care o ocupă în evoluţia statului român cu o populaţie țărănească copleşitoare. Aici dă atacuri succesive şi concentrice. Simte că este poziţia cheie, de unde se radiază întreaga forţă propulsoare a organismului naţional.

Primul congres studenţesc după rasboiu sa ținut la Cluj, în zilele de 4, 5, 6 Septembrie 1920, „într’o atmosferă de mare entuziasm, datorită unirii neamului românesc prin forța armelor şi jertfelor lui. Era cea dintâiu întâlnire a tinerilor intelectuali ai unui popor răslețit în cele patru vânturi de soartă şi de nenoroc. Două mii de ani de nedreptăţi şi suferinţe se încheiau acum. Cât entuziasm, câte emoţii sfinte, câte lacrimi n’am vărsat cu toţii! Dar pe cât cra de mare entuziasmul pentru prezentul, care ne copleşea inimile prin măreţia lui, pe atât era de mare dezorientarea faţă de linia viitorului”. (P.L.. pag. 39). Din toate părţile se făceau presiuni pentru admiterea în centrele universitare şi la conducerea lor a studenţilor evrei care, cum am văzut, erau adepţii ideologiei comuniste, ai cărei dituzori tanatici sau interesaţi deveneau. Majoritatea conducerii studenţeşti de atunci cedase în această privinţă. Situaţia a fost restabilită datorită numai acţiunii Căpitanului.

Micul nostru grup de la Iaşi, invincibil prin hotărirea sa, unit cu grupul Bucovinenilor, sa luptat timp de două zile cu îndârjire. Până la sfârşit a învins. Congresul a admis moţiunea propusă de mine, prin vot nominal, împotriva moţiunii susţinută de întreaga conducere studenţească. Votul acesta cred că nu l-a dat din convingere, ci mai mult impresionat de hotărîrea și disperarea cu care a fost dusă lupta.

…”Victoria noastră de atunci a fost hotăritoare. Centrele studenţeşti, dacă punctul nostru de vedere ar fi căzut, şi-ar fi pierdut caracterul lor românesc, şi, în contact cu jidanii ar fi apucat pe calea bolșevismului. Studențimea română a fost la o mare răspântie. Iar mai târziu, la 1922, n’am mai fi avut o isbucnire a unei mişcări studențești românești” (P.L. pag. 39).

Şi bătălia a continuat din ce în ce mai îndărjită la laşi, impotriva senatelor universitare ateiste, care „proclamară în ceasurile grele de atunci lupta contra lui Dumnezeu“, împotriva studenţilor comunişti, care făceau greve şi purtau ostentativ şepci ruseşti; împotriva presei înstrăinate, care otrăvea şi dezorienta opinia publică, incitând-o la revoltă; iar cu ajutorul elevilor de liceu -viitorii studenţi- această luptă sta extins şi în târgurile din provincie pentru a combate nesănătoasa propagandă bolşevică tăcută prin turneele teatrale ale evreilor comunizanţi.

La 4 Maiu 1921, Căpitanul a fost eliminat din toate universităţile. Dar această măsură nu numai că nu l-a intimidat, dar l-a îndârjit și mai mult: El nu-şi mai aparţinea sieşi. Devenise, cum spune Eminescu, „un credincios agent al istoriei“ (Vol. I, pag. 43) căci şi primejdiile, pe care le înfrunta cu atâta hotărâre, erau decizive, nu numai pentru soarta poporului român, dar pentru întreaga civilizaţie creştină.

Această viziune sa făcut clară încă din primele ciocniri cu demonstrațiile comuniste de lucrători înflămânziţi şi manevraţi de mână criminală a Moscovei. „Dacă ar fi învins acestea -se întreabă Căpitanul- am fi avut cel puțin o Românie condusă de un regim muncitoresc românesc? Ar fi devenit muncitorii români stăpânii ţării? Nu! Ar fi devenit de a doua zi robii celei mai murdare tiranii… (P.L. pag. 17). „Triumful mişcării comuniste în România ar însemna: desfiinţarea Patriei, desființarea Monarhiei, desființarea Familiei, desfiinţarea proprietăţii individuale și desfiinţarea libertăţii“ (C.S.C. punctul 65). Era o luptă pe viaţă şi pe moarte. În greutăţile ei, a început să se facă o selecţiune a elementelor luptătoare, care se grupau în jurul Căpitanului, în primă fază la centrul studenţesc „Ştefan Vodă“, iar mai târziu la “Asociaţia studenţilor creştini“ din Iaşi, devenită un puternic centru de luptă naţională.

Energia de titan, desfăşurată de Căpitan în cei trei ani de lupte şi primejdii, pe care el, ca un Făt- Frumos din poveste, le trăia fără să țină seamă de nimic, a brăzdat adânc sensibilitatea românească. Şi instinctul fiecărui român, în dibuire până atunci, începe să fie polarizat ca de un magnet către adevăratul său sens, care să-l ducă spre lumină.

Prin apariția Căpitanului, se realizează în viaţa publică românească o lege de bază a istoriei, care a condiţionat şi stăpânit toate prefacerile şi evenimentele epocale, şi anume: adâncile năzuinţi ale maselor înfrigurate să fie polarizate şi fecundate de o puternică personalitate. Rezultatele nu vor întârzia.

 

Constantin Papanace