Ioan-Aurel Pop–Civilizația românească medievală și lumea de azi
October 3, 2026 by Mirela Roznoveanu
Mirela Roznoveanu, Contemporanul, octombrie 2026 p. 22
https://www.contemporanul.ro/noutati-presa/contemporanul-nr-10-octombrie-2026-supliment-aniversar-contemporanul-145.html
Originile medievale ale civilizației românești moderne. Occidentul Latin și Orientul Bizantin (Litera, 2024) de Ioan-Aurel Pop face parte din seria cărților “in a nutshell”, populare în mediul academic și nu numai din America de Nord. O idee majoră va fi relatată “pe scurt” ca pentru a fi comprimată în spațiul unei coji de nucă. În 250 de pagini sunt condensate, cu forță de sinteză și virtuozitate narativă, Evul Mediu al Țării Moldovei, Țării Românești, Transilvaniei.
Studiul nu are index, notele de subsol sunt rare iar bibliografia este mai mult decît sumară. Ceea ce este normal pentru o carte care face parte din seria cărților de popularizare a istoriei naționale și care s-ar preta perfect traducerii într-o limbă de circulație. Urmându-l pe Anthony Kaldeliis (The New Roman Empire, 2023), subtitlul cărții ar fi putut fi Occidentul Latin și Orientul Latin (Bizantin) deoarece după cum explică Kaldeliis, termenii „bizantin” și „Bizanț” sunt moștenirea frauduloasă a savanților din secolul al XIX-lea, hotărâți să revendice patrimoniul antichității exclusiv Europei Occidentale, lipsindu-i de drepturi pe moștenitorii legitimi din Romanía—Imperiul Roman de Răsărit.
Cartea debutează cu o expunere a tranziției de la lumea antică la cea medievală, urmată de un capitol despre primele formațiuni politice medievale din secolele al IX-lea și al XI-lea la nord de Dunăre, apoi altele despre formarea Voievodatelor Transilvaniei, Țării Românești și Moldovei, economia si societatea în Evul Mediu românesc, organizarea internă și instituțiile, cruciadele și românii în secolul al XV-lea, credința, biserica și cultura, Principatele și Imperiul Otoman, Domnia lui Mihai Viteazul (1593-1601). Evul Mediu românesc, demonstrează Ioan-Aurel Pop, a cărui operă vastă este axată pe cercetarea istoriei medievale a românilor și a Europei Centrale și de Sud-Est, s-a derulat de-a lungul a o mie de ani extrem de complicați, un vortex de războaie de apărare, strategii diplomatice, vărsări grele de sânge începînd cu anul 600—invazia slavilor în Balcani—pînă la 1600, momentul Mihai Viteazul. Ca să înțeleg ce înseamnă o mie de ani, am dat timpul înapoi; am scăzut din 2026 numărul o mie. M-am găsit în anul … 1026 pe când, după cum scrie istoricul, aveau loc raidurile ungurilor spre est împotriva ducatelor din Banat și Transilvania, în timp ce pecenegii făceau presiuni dinspre est asupra Transilvaniei dar au fost învinși la Chiraleș în anul 1068…
Timpul și geografia fac substanța istoriei. Lucrurile se complică atunci când istoricii apelează la lingvistică. Ioan Aurel Pop consideră identitatea etnică fiind definită prin identitatea lingvistică: un român este un vorbitor de limbă romanică orientală, una singură pentru savant, iar identitatea română se întinde astfel în tot Balcanii unde se vorbesc de fapt și alte limbi ce aparțin și altor popoare ale romanității orientale, cum ar fi vlaha/aromâna, meglena, istriota. Istoria academică plasată sub protecția științifică a filologiei se dezvoltă în ceea ce Patrick Geary (The Myth of Nations, 2003) numea un „peisaj otrăvit”, hrănit de educația finanțată de stat în limbile și literaturile naționale. După cum subliniază tot Geary, este imposibil să se potrivească identitățile lingvistice sau etnice cu teritoriile naționale. Așa numiții români balcanici, sau vlahii balcanici pe care istoricul Pop îi aduce în conversație, sunt o teorie veche care nu recunoaște că aromânii/vlahii din teritoriile fostei Macedonii istorice dezmembrate prin Pacea de la București din 10 august 1913 între Grecia, Muntenegru, Serbia și Bulgaria sunt un popor vorbind o limbă romanică orientală care nu este dialect al românei. Acest adevăr, afirmat în acest secol de savanți din Europa și Statele Unite (vezi lucrările publicate de savantul american Victor Friedman, ale savanților germani Wolfgang Dahmen și Johannes Kramer, englezul J. P. Mallory sau International Encyclopedia of Linguistics, Britannica Academic etc) și susținut de documente internaționale nu este acceptat de lingvistica, istoria, diplomația românească. Respectivele puncte de vedere nici nu sunt pomenite, ca și studiile lingvistice de indoeuropeană și proto-indo-europeană ignorate de lingviștii români. De aceea, de acord cu Pop care scria undeva să lăsăm istoria istoricilor, adaug ca e bine să lăsăm lingvistica… lingviștilor.
Un alt subiect discutat este stranietatea multilinguală a medievalității românești. Ea produce, cum știm, realități diferite în funcție de limba în care o idee se exprimă: limba română în vorbirea poporului, limba slavonă în biserică și administrație, apoi limba română scrisă cu alfabet chirilic pîna în sec al 19-lea iar în Transilvania limba latină în administrație, fără a mai pune la socoteală limba greacă, din timpul domniilor fanariote, sau turca în timpul vasalității islamice. Românii, vorbitorii unei limbi romanice orientale, au ajuns ortodocși și de expresie cultă slavonă. Ortodoxia a fost percepută drept „credință a slavilor” și nu a Imperiului Roman de Răsărit. Avem paradoxul (sau tragedia?) unei populații care vorbește o limbă romanică ce se scria cu alfabet chirilic iar religia acestei populații romanice este de rit ortodox creștin și nu catolică, ortodoxie care s-a exprimat inițial în greacă pentru ca apoi să fie propovaduită popoarelor din Balcani în slavonă. Între sufletul și mentalul slav și cel românesc nu prea există corespondențe. De aici vine cred resentimentul greu al românilor față de slavii care au tot năvălit sub diferite forme până în secolul XX – atunci cu tancurile sovietice.
Mai este un lucru remarcabil în această istorie condensată care o face actuală și anume dacă înlocuim cuvântul otoman cu islam sau musulman atunci totul se citește altfel. Devine evident că lupta creștinătății cu islamul nu a încetat, pentru că islamul nu a renunțat la planul de a cuceri lumea creștină prin strategii diverse; primele cuceriri islamice ale teritoriilor creștine au început acum 1394 ani imediat după moartea profetului Mahomed în 632. În general, evenimentele istoriei de față se derulează ca un flux uneori derutant de nume, pe măsură ce regi mărunți apar, doar pentru a fi măturați de rivali la fel de efemeri și fără chip. Dar atunci când își acordă mai mult spațiu, Ioan Aurel Pop poate oferi interpretări de neuitat, cum ar fi aceea despre destinul lui Mihai Viteazul. Când scriu aceste rânduri este ziua de 19 august 2026, ziua asasinării lui Mihai acum 425 de ani și mă întreb dacă a mai fost în istorie o personalitate politică românească atât de vânată de asasini?
Ce s-a păstrat din acea lume? De la Mihai Viteazul până în prezent au avut loc războaiele cu islamul, imixtiunea imperiilor din jur în treburile interne ale principatelor și apoi țării, cele două războaie mondiale ce au cerut sacrificii umane imense, apoi alte sacrificii în perioada comunistă care a atacat și intelectul și sufletul – fundamentul constitutiv al ființei românești. Civilizația este un lanț de valori care se nasc din calitățile colective ale unui popor la care adăugăm miturile care îi servesc țelurile. Deplâng pierderea curajului vitejilor din medievalitate, a unor trăsături morale sub presiunea dominației musulmane care a alterat mental popoarele din Balcani în 500 de ani de ocupație, disperarea multora de a mai crede că este posibilă o țară prosperă și ca urmare fuga a milioane de români peste granițele țării în ultimele decenii, ceea ce este un dezastru.
Românii au încetat să mai trăiască istoric, intergenerațional, în continuitatea trecutului cu prezentul și viitorul. Capii de familie care păstrau legătura trecutului cu prezentul și viitorul au fost măcelăriți sistematic iar azi lucreaza să își câștige existența peste granițele tării. Noile generații trăiesc în prezent. Tinerii nu mai știu ce s-a petrecut acum 40 de ani și nu le pasă de viitor. Niciodată în istorie românii nu au părăsit țara, apărată cu o uriașă iubire de neam și de pământ, cum demonstrează acest studiu greu de uitat. Azi ei sunt îndemnați să o facă probabil pentru a fi înlocuiți cu alte populații. Politica de înlocuire demografică nu este specifică României. Ea este practicată de Uniunea Europeană la scară largă. Cineva nu mai vrea ca rasa albă, care a îmbrățișat creștinismul, a făcut mila față de celălalt o lege a dreptului internațional, stă la baza descoperirilor fundamentale ale științei, și a dat capodopere literare, ale artelor plastice, muzicii simfonice și matematicile superioare să mai conducă spiritual și intelectual lumea prin propriul ei merit.
Studiul lui Ioan Aurel Pop îndeamnă la analiza istoriei prezente. Dacă între cele două războaie mondiale România a înflorit economic și cultural, afirmându-se ca o forță europeană, cele trei decenii și jumătate de libertate de la 1989 încoace ar fi trebuit să consemneze o înflorire și prosperitate comparabile. Dar nu a fost să fie. Mă întreb care este azi sensul istoric al celui mai mare stat și celui mai mare popor din sud-estul Europei? Unul probabil ar fi acela de a-și recâștiga mândria națională, de a învinge teama şi supușenia, formă de apărare apărută în războaiele de decimare și anii de opresiune sub imperii ce nu au avut nimic în comun cu românitatea. Ce s-a transmis din Evul Mediu civilizației românești moderne? Teritoriul țării (cu înstrăinări nedrepte pe care sper că istoria le va corecta), limba română, credința creștin ortodoxă (în Transilvania ortodoxia fiind parțial înlocuită de religia unită) și cultura populară de o profunzime și frumusețe inegalabile. Mai cred că s-a perpetuat o stare de anxietate, o neliniște a fibrei poporului generată de amenințarea permanentă a țării din interior, vulnerabilă prin conducători incapabili sau lipsiți de patriotism, și din exterior, de vecini invidioși și fără scrupule; ca și faptul că politica externă a rămas și s-a perpetuat drept cea mai durabilă faimă în lume a României.
Chiar dacă în perioada interbelică România a inregistrat o pleiadă de intelectuali valoroși, să nu uităm că la recensământul populației din 1930 mai mult de 50% din cei recenzați erau analfabeți.
S-a înregistrat și un avânt economic care și-a atins vârful în 1938. Dar acest avânt consider că nu a fost pentru popor ci pentru pregătirea de război a României și mai ales pentru aruncarea ei în dezastrul holocaustului, acuzaație de care nu vom scăpa până la sfârșitul veacurilor, sfârșit pe care obiditul neam românesc, din păcate, nu cred că-l va apuca din această cauză (a acuzației de holocaust).
Cu acest enunt m-ati pierdut pe drum, sa ca rogu-va sa detaliati putin: „… și mai ales pentru aruncarea ei (adica a Romaniei) în dezastrul holocaustului, acuzaație de care nu vom scăpa până la sfârșitul veacurilor, sfârșit pe care obiditul neam românesc, din păcate, nu cred că-l va apuca din această cauză (a acuzației de holocaust).”
*Da, avntul (economic-nm) nu a fost pentru popor ci pentru pregatirea de razboi, mai in clar mega excrokeriile clasei politice de atunci cu materiale militare umflate enorm la pret, respectiv Bunicul SAFE!
*Escrocheria din celebrul scandal interbelic cunoscut drept „Afacerea Škoda” îi este atribuită, ca principal artizan și singur condamnat, lui Bruno Seletzky, reprezentantul în România al Uzinelor de armament Škoda din Cehoslovacia.
Totuși, la nivel politic și militar, responsabilitatea și complicitatea au fost generalizate, fiind implicate figuri de la cel mai înalt nivel:
• Guvernul țărănist condus de Iuliu Maniu, sub mandatul căruia a fost semnat contractul dezavantajos în martie 1930.
• Generalul Henri Cihoski, Ministrul Apărării de la acea vreme, cel care a semnat efectiv documentul.
• Generalul Sică Popescu, membru în Corpul I Armată, direct implicat în rețeaua de favoruri, care s-a sinucis în 1933 în urma perchezițiilor și extinderii anchetei.
• Regele Carol al II-lea și camarila regală, acuzați că au mușamalizat ulterior ancheta parlamentară deoarece pe listele codificate de mită și comisioane (precum faimosul pseudonim „Paelaelibus”) se aflau apropiați ai coroanei.
Ce s-a întâmplat de fapt?
Bruno Seletzky a obținut acces la secrete militare românești, a eliminat concurența și a intermediat un contract masiv de înzestrare a armatei (de cca. 6,75 miliarde lei) cu prețuri umflate artificial cu 18-25%. Când sediul firmei a fost percheziționat în 1933, s-au descoperit documente secrete ale armatei și liste cu șpăgi enorme oferite decidenților români.
În final, doar Seletzky a primit o pedeapsă de 5 ani de închisoare (pentru deținere de acte secrete), fiind ulterior expulzat, în timp ce marii demnitari români au scăpat nepedepsiți din cauza protecției politice și regale.
1. Descoperirea listelor cu mită codificată și mecanismul spionajului
Scandalul a explodat pe 12 martie 1933, când organele fiscale și judiciare au descins la sediul reprezentanței Škoda din București.
Percheziția, ordonată inițial pentru o suspiciune de evaziune fiscală, a scos la iveală un depozit de secrete militare de stat (planuri de fortificații, hărți strategice și detalii despre armamentul structural al țării).
Pe lângă spionaj, procurorii au confiscat registre contabile secrete.
În aceste documente, Bruno Seletzky ținea evidența unor sume uriașe (peste 1 miliard de lei) destinate „comisioanelor” și „protocolului”.
Pentru a ascunde identitatea beneficiarilor, numele politicienilor, generalilor și jurnaliștilor cumpărați erau trecute sub pseudonime codificate:
• Însemnări precum „Paelaelibus”, „Amicul” sau „Zizi” ascundeau lideri politici marcanți, membri ai camarilei regale a lui Carol al II-lea și ofițeri superiori.
• S-a dovedit că mita nu era oferită doar pentru semnarea contractului, ci și pentru ca Škoda să primească penalități uriașe din partea statului român dacă plățile bugetare întârziau chiar și o singură zi.
• Presiunea anchetei a fost atât de mare încât generalul Sică Popescu, speriat de descifrarea listelor și de perchezițiile iminente la domiciliul său, s-a sinucis în primăvara anului 1933.
2. Dezbaterile aprinse din Parlament (Interpelarea lui Nicolae Lupu)
Dezvăluirile au provocat un seism pe scena politică, iar Parlamentul a devenit o arenă a acuzațiilor reciproce de trădare.
• Scânteia din Parlament:
Deputatul țărănist disident Nicolae Lupu a fost cel care a adus cazul în fața legislativului prin interpelări violente. El a acuzat direct guvernul de complicitate și a cerut publicarea listelor cu numele celor care au primit mită.
• Războiul dintre partide:
Partidul Național Țărănesc (PNȚ), aflat la guvernare când s-a semnat contractul (1930), s-a apărat susținând că prețurile erau competitive și că ancheta este o manevră politică a Liberalilor (PNL) și a Regelui Carol al II-lea pentru a-i discredita.
Liberalii, la rândul lor, au speculat momentul pentru a dărâma cabinetul țărănist.
• Comisia Parlamentară de Anchetă:
S-a înființat o comisie specială, însă lucrările ei au fost permanent sabotate din interior. Ori de câte ori investigația se apropia de numele grele din jurul regelui sau de lideri de partid influenți, dosarele erau secretizate sau „rătăcite”.
În final, Parlamentul a aprobat un raport care a diluat responsabilitatea politică, transformând cazul într-o problemă strict juridică, pasată magistraților.
3. Impactul asupra Armatei Române în pragul celui de-al Doilea Război Mondial
Dincolo de furtul banului public, consecințele militare au fost de-a dreptul catastrofale pentru siguranța națională în anii următori:
• Armament învechit și scump:
Contractul semnat cu Škoda bloca sume uriașe din bugetul apărării pe termen lung (până în 1941). Din cauza prețurilor umflate cu până la 25%, statul român a primit mult mai puține piese de artilerie și muniție decât ar fi putut cumpăra de pe piața liberă la valoarea reală a banilor.
• Săparea moralului și a încrederii:
Corpul ofițeresc și opinia publică au fost profund demoralizate. Soldații și tinerii ofițeri au înțeles că dotarea armatei nu se făcea pe criterii de performanță militară, ci în funcție de mărimea șpăgilor primite de generali și miniștri.
• Vulnerabilitatea din 1939-1940:
Când amenințarea războiului a devenit iminentă, s-a constatat că Uzinele Škoda (care între timp căzuseră sub controlul Germaniei Naziste după ocuparea Cehoslovaciei) nu livraseră la timp toate comenzile sau livraseră echipamente incomplete.
România s-a găsit în fața crizelor teritoriale din 1940 (pierderea Basarabiei, a Bucovinei de Nord și a Transilvaniei de Nord) cu o armată deficitară exact la capitolele contractate prin Škoda: artilerie grea și sisteme moderne antiaeriene.
„Afacerea Škoda” a rămas în istoria României drept simbolul absolut al corupției interbelice, demonstrând cum interesele financiare ale unei „elite” au compromis direct securitatea țării într-un moment critic.
*Dar asta doar până într-o zi, cand uragutani nu cimpanzei au venit cu SAFE!
#Orice asemanare cu situațiile actuale este pur neîntâmplătoare!!!!