Senatorul AUR Sorin Lavric recenzează tăios volumul Tatianei Niculescu despre Constantin Noica, acuzând-o pe autoare de partizanat ideologic și de distorsionarea perioadei interbelice a filosofului. Deși apreciază acuratețea capitolelor dedicate anilor postbelici și apogeului de la Păltiniș, autorul susține că prima parte a cărții este un rechizitoriu nejustificat împotriva Dreptei interbelice. Prezentăm în continuare analiza integrală:

Tatiana Niculescu, Viețile și morțile lui Constantin Noica, Ed. Humanitas, București, 2026, 354 pag.

Revanșa învinsului

Nu poți descrie trecutul decît lipindu-i a posteriori o schemă proprie, adică un filtru de ipoteze avînd pretenția de a surprinde cît mai plauzibil spiritul epocii. E precum ai căuta să-i adulmeci tensiunea grație unei intuiții mergînd pînă la molipsirea cu adevărul ei. Altminteri, întîlnirea cu o epocă e ratată. E cum ai degusta un vin fără să-l duci la buze.

Cînd citești un roman, pășești în mijlocul personajelor, le împrumuți umorile, convingerile, exaltările, împotmolirile. Le îndrăgești sau le detești, dar ești acolo, în mijlocul lor, precum o cameră de vederi nevăzută. Trăiești lîngă ele și cu ele. Ești sub imperativ de complicitate empatică. Dar nu te apuci de la bun început să le judeci după niște criterii ideologice care nu au de-a face cu aspirațiile lor. Nu deschizi cartea știind deja ce sentințe le vei da, căci asta înseamnă să înfrunți niște fantoșe împăiate cu cîlți ideologici. Ce rost mare are să urmărești personajele dacă știi a priori cum le vei judeca?

E chiar grozavul clenci din cartea de față. Aplecîndu-se asupra personajului Noica, Tatiana Niculescu știe a prioricum să-l judece în contextul interbelic. Ea nu se apropie de epocă cu tatonări intuitive. Ea nu are ipoteze de lucru, ci imperative de condamnare neclintită. Nu are sfieli, nesiguranțe sau o minimă tresărire că s-ar putea să greșească. Ea știe oblu că merge la sigur, cu o singură condiție: să facă din interbelic  un prilej de osîndire definitivă a celor care au fost învinși. Și cum Noica a făcut parte din tabăra învinșilor, cititorul e silit, în primele 134 de pagini, să asiste la un rechizitoriu dezagreabil, sub tăișul căruia Dreapta interbelică e măcelărită pînă la a fi de nerecunoscut. Lapidar spus, autoarei îi repugnă tot ce ține de tensiunea naționalist-creștină din interbelic. Și cum tensiunea și-a găsit apogeul în Mișcarea Legionară, dna  Niculescu se răsucește de aversiune față de protagoniștii ei. E drept, nu e smucită pînă la isterie ca Marta Petreu, nici înverșunată pînă la ură ca Alexandra Laignel-Lavastine. Doamna Niculescu e doar o talentată măsluitoare potrivindu-și diatriba în așa fel încît să-i fie aplaudată de masoreții marxiști. Dacă Zigu Ornea ar fi trăit, ar fi felicitat-o pentru acribia cu care împarte anateme. E o abilă oportunistă cu vervă epică, știind să scoată din informație cît mai multă imprecație.

Tocmai de aceea, în primele 134 de pagini dai peste o dizgrațioasă răfuială cu reacțiunea românească din interbelic. Restul cărții își schimbă tonul, partea postbelică din viața lui Noica bucurîndu-se de indulgență, drept care imboldul de a acuza scade. Autoarea renunță la ghilotina ideologică, aplecîndu-se atent asupra detaliilor biografice: iubirea lui Noica față de Anca Berceanu-Ionescu (legionarul iubind o evreică), anii de domiciliu forțat la Cîmpulung-Muscel, atitudinea din închisoare, colaborarea la „Glasul Patriei”- toate aceste secvențe sunt înfățișate în tipar verosimil, pe baza unei informări exacte. Așijderea în privința colaborării cu Securitatea și a călătoriilor făcute în Occident, spre a-i întîlni pe foștii prieteni, Cioran, Eliade sau Duiliu Sfințescu. Toți foști camarazi în Legiune. Stupoarea cu care ei îi întîmpină obsesiile nu e egalată decît de tăria cu care Noica nu renunță la ele. Să faci apologia regimului din România în numele Dumnezeului culturii nu putea să-i reușească decît unui filosof cu ascuțimea minții lui Noica.

Va urma apoi uriașa revanșă pe care Noica și-o va lua în fața asupritorilor. E apogeul cultural al ultimului deceniu de viață, cînd cărțile pe care le va publica îl vor da o notorietate pe care Gabriel Liiceanu, cu Jurnalul de la Păltiniș, o va spori exponențial. Învinsul Noica gustă victoria finală sub forma unei celebrități sub fascinația căreia eu însumi mi-am trăit maturitatea culturală. Oricîte culpe i s-ar putea pune pe umeri, Noica nu doar că a cîștigat, dar chiar a avut dreptate: poți să-ți învingi dușmanii fără să li te împotrivești de-a dreptul, ci atrăgîndu-i într-un tărîm în care singuri își vor recunoaște eșecul. Aici Tatianei nu i se poate imputa nimic din fierea acuzatoare pe care a dovedit-o în capitolele despre oropsiții legionari. Recunoscîndu-i această calitate, să mă întorc la secțiunea dedicată angajării politice, mostră de viclenie sofistică, cu iz de propagandă crasă.

În deplin acord cu moda obedientă de a-ți renega trecutul, autoarea îi pune necondiționat pe legionari la stîlpul infamiei. Toate relele de pe lume s-au adunat ghem în sufletul lor. Nici o apă de pe lume nu-i mai poate spăla, drept care tonul acuzator se desfășoară nestînjenit. Iar martorul prin ochii cărora autoarea alege să-i descrie e nimeni altul decît Mihail Sebastian: el este reperul de autoritate infailibilă, ale cărui opinii nu îngăduie reacții critice. Adică iei un autor minor, incompatibil etnic cu spiritul naționalist, și îl preschimbi în etalon de judecată istorică. E ca și cum l-aș pune pe Andrei Cornea să dea verdicte în marginea cărții Cuvînt împreună despre rostirea românească (despre care eseistul, nonșalant și obraznic, a spus că este expresia spiritului legionar). Inadecvarea e frapantă.

Urmarea este un lanț de acuze și minciuni la care autoarea se dedă fără scrupule. Mi-ar trebui un articol întreg ca să-i enumăr balivernele. Autoarea scrie că Zelea-Codreanu, în 1923, „inaugurase asasinatul politic în România omorîndu-l pe prefectul liberal de Iași, Constantin Manciu” (p. 52) (se non è vero è ben trovato: asasinatul politic în interbelic a fost inaugurat pe 8 decembrie 1920, de un comando de trei evrei punînd o bombă în Senatul României, cu Max Goldstein fiindu-le șef, dar Tatiana Niculescu nu poate să se pună rău cu masoreții marxiști, a căror cîrtire ar dăuna editurii, drept care alege să mintă prin omisiune), că legionarii sufereau de „cultul păgîn al morții” (p. 75) (aberație pe care tot spiritul de jertfă creștină, arătat de legionari în închisori, o contrazice), că trăsătura lor definitorie era „violența” (p.70) (Carol al II-lea a omorît într-o singură noapte mai mulți oameni decît aveau s-o facă legionarii în toată istoria lor), că Nae Ionescu propovăduia un „misticism sulfuros și un filetism antisemit” (p. 75) (e posibil ca autoarea să primească o bursă de studiu privind Holocaustul), că opinia publică a fost îngrozită de cadavrele atîrnate în cîrligele de la abatorul din Străulești (p. 123) (ca sursă fiind citat, se putea altfel, Mihail Sebastian. Episodul cu abatorul este un fals grosolan dovedit de mult de medicul Radu Iftimovici, dar autoarea nu vrea să știe de el, căci asta i-ar sabota intenția de a-i macula fără opreliști pe tinerii interbelici), că articolele legionare ale lui Noica, „sunt un mod de a-și afirma loialitatea față de Germania nazistă (p. 106) (unde dai și unde crapă!), că Noica „e inapt de viziune politică” (p. 99) (noroc cu lucida dna Niculescu, foarte pricepută în cele politicești), că Antonescu se „autoproclamă Conducător” al statului (p. 104), (de fapt, l-a numit regele Carol al II-lea, pentru ca apoi fiul Mihai, devenit rege, să întărească decretul de numire. Mai mult, simpatizîndu-i pe legionari, Mihai nu ezita să facă salutul fascist alături de mareșal și Horia Sima, în cursul procesiunilor din Iași și București, dar acestea sunt detalii insignifiante în fața iureșului cu care Tatiana caută incriminări într-o singură direcție), sau că filosoful, în perioada legionară, izbea prin „confuzia de planuri și valori” (p. 113) (of, Noica, cum ajungi tu sa fi pus la colț de o scribă diletantă, cu totul străină de gîndirea ta!), că legionarii lui Horia Sima au practicat „terorismul de stat (p. 105)”.

Iată ce înseamnă răstălmăcirea istoriei prin patru rețete: minciună directă, falsificare prin omisiune, procese de intenție și prezumții de vinovăție. Dar să nu exagerez: dacă un semidoct ca Silviu Vexler i-ar citi cartea, i-ar reproșa autoarei că a mințit prea puțin, și cu toate acestea, călcîndu-și pe inimă, ar recomanda-o lui Alexandru Florian pentru un post de cercetătoare la Institutul „Elie Wiesel”. Căci cine se aseamănă se adună.

Aș fi ipocrit să spun că mă doare inima văzînd că autoarea a ales drumul ușor de-a face jocul urmașilor celor care au adus comunismul în România. În realitate, nu mă doare defel. Tatiana Niculescu nu face biografie romanțată de dragul artei cuvîntului (de filosofie de dragul filosofiei nici nu poate fi vorba, căci ea nu are nici în clin nici în mînecă cu ontologia lui Noica), ci face ideologie pe post de satîr, decapitîndu-i simbolic, spre deliciul masoreților marxiști, pe camarazii lui Noica.

Un ultim detaliu privind exigența de a preciza cu acuratețe sursele documentare: Alexandru Dragomir nu a scris niciodată un text despre biografia lui Noica. Și totuși, așa reiese din citatele pe care autoarea le dă din volumul Noica inedit, apărut la Humanitas în 2009. Textul cu titlul „Despre Noica”, pus în seama lui Dragomir, a fost scris de mine cap-coadă, în urma unui dialog în care, ascultîndu-l pe strălucitul gînditor, mi-am notat detaliile cu pricina. Punerea în scenă îmi aparține. Nu orgoliul mă împinge spre a divulga omisiunea, ci împrejurarea ingrată că Tatiana Niculescu a primit ordin editorial să procedeze astfel.