Ioan Aurel Pop: Mihai Viteazul și ”hoardele de idioți”
Văd că se vântură în continuare pseudo-știri despre Mihai Viteazul. Firește că, de când era în viață, domnul român a stârnit mari adversități. Și nici nu este de mirare acest lucru. Nu degeaba, în secolul în care murise Mihai, cronicarul Gheorghe Brancovici (care nu era de neam român) nota:
„Domnul Mihaiu […] au lățit puterea neamului românesc, cu fericire stăpânind Măriia Sa câte trei țări, adecă Ardealul, Moldova și Țara Muntenească”.
Invidia înflorea și atunci și conducea, ca și azi, la invective grave, la caracterizări pline de ură, la pamflete abominabile, despre domn și familia sa, despre români în general. Cum adică, un valah să ajungă în grațiile împăratului romano-german Rudolf al II-lea, să semneze acorduri scrise de colaborare cu acesta, să intre în Transilvania și să guverneze țara în numele acestui mare suveran (cel mai mare și mai puternic atunci suveran creștin din Europa). Numai Ștefan cel Mare reușise o astfel de performanță cu regele-împărat Maximilian de Habsburg.
Vă rog să vedeți lucrările celor patru diete (ultima nu a mai ajuns să se reunească) convocate de Mihai în Transilvania, cât a fost el principe la Alba Iulia. Au lucrat aceste „parlamente”, la porunca domnului român și au stabilit: folosirea limbii române, alături de latină și maghiară, ca limbă oficială a țării; acordarea dreptului la pășunat al turmelor din satele românești în hotarul satelor săsești și ungurești (anterior doar reciproca era valabilă și se ajunsese inclusiv la pedepsirea cu moartea a păcurarilor români care nu-și stăpâneau turmele și le lăsau să pască „iarba privilegiaților); scutirea preoților români (ortodocși) de robotă, pas important pe calea eliberării lor din iobăgie, după cum suna „dorința expresă a Măriei Sale” (dieta, ostilă, s-a văzut obligată să se conformeze: „În ceea ce privește a doua dorință a Măriei Tale, ca persoanele preoților români să nu poată fi silite de nimeni la robotă, am respectat și în această privință dorința Măriei Tale și am hotărât ca preoții români să fie scutiți pretutindeni, în persoana lor, de astfel de slujbe” ); anterior, doar preoții calvini, luterani, unitarieni și romano-catolici erau oameni liberi, ortodocșii români, nerecunoscuți legal (ca și credința lor) erau ținuți drept șerbi, obligați la robotă.
În afară de aceasta, Mihai a emis, verbal și în scris, spre marea scandalizare a privilegiaților, porunci în limba română, a introdus în consiliul principelui și în dietă boieri români; a creat funcții comune pentru Țara Românească și Transilvania, a pus căpitani români în fruntea unor cetăți, juzi români în fruntea unor orașe; a dăruit moșii nobililor maghiari, dar și boierilor români din Făgăraș și nobililor români din Caransebeș; a făcut un fel de recensământ, o „samă” a județelor (așa numește el comitatele transilvane), vămilor și ocnelor; domnul a sprijinit Mitropolia Transilvaniei (a numit un ierarh al său, cu titlul de „arhiepiscop și mitropolit al Bălgradului, Vadului, Silvașului, Făgărașului și Maramureșului”), a adus ierarhi și preoți din Țara Românească acolo unde nu existau, a ctitorit o seamă de biserici românești; i-a scris împăratului să accepte legalizarea ortodoxiei, adică socotirea acestei confesiuni între cele legale și egale toate între ele, iar împăratul i-a răspuns lui Mihai: („Eu, împăratul, rog pe Domnia Ta să nu lași într-acel loc [în Transilvania] mulți credincioși, numai să lași trei: greci, frânci și lotreni, numai să gonești calvinii și arianii și să le iai biserica…”); împăratul, în plină Contrareformă, voia ca Mihai să-i sprijine pe „frânci”, adică pe romano-catolici (cum erau și el și Casa de Habsburg), pe „greci” (ortodocși, cu era Mihai și neamul său), pe „lotreni” (cum erau sașii, de aceeași limbă cu împăratul), dar pe calvini (cum erau majoritatea ungurilor) și pe „ariani” (adică pe unitarieni, tot unguri și secui, dintre categoriile lor mai sărace) să-i „gonească”.
Natural, nu s-a petrecut nicio „gonire”, dar anumite acțiuni anticalvine ale lui Mihai Viteazul sunt atestate. În pofida clișeelor, Mihai s-a ocupat și de țărani și a sprijinit cererile satelor românești din Transilvania. Dar era greu să fie darnic cu țăranii în timp de război. Era nevoie de dări strânse la timp, de mari cantități de bani, de cereale, de bunuri pentru armată. Nobilimea cere mereu măsuri grabnice și aspre, pe care domnul trebuie să le aprobe. Chestiunea era destul de delicată și datorită faptului că acești supuși erau în marea lor majoritate români și aveau încredere în domnul român ajuns stăpân peste ei.
Numai că timpul a fost foarte scurt, iar Mihai nu putea să acționeze altfel decât un guvernant (un conducător, un mare boier) al timpului său. Un lucru putea însă să facă domnul – pe fondul sensibilităților naționale moderne, tot mai puternice – și l-a încercat: să elimine discriminările etnice din rândul țăranilor, al supușilor, adică să ia anumite măsuri ca țăranii români să nu fie tratați mai rău decât ceilalți țărani, cum era practica obișnuită în principat. Încă de pe la jumătatea secolului al XVI-lea, anumite decizii dietale, precizând că țăranul maghiar/catolic putea fi acuzat pe baza a șapte martori, iar românul pe baza a trei, îl puneau pe acesta din urmă în gravă inferioritate în fața legii.
Un început în sens reparator a fost făcut de domn prin pomenita cerere adresată unei diete din iulie 1600, în privința dreptului la pășunat al turmelor satelor românești. Dieta nu se arată prea entuziastă să îndeplinească dorința Măriei Sale, dar admite la urmă: „din respect față de Măria Ta și din bunăvoința noastră față de Măria Ta, încuviințăm aceasta ca toate satele lăzuite, atât cele ungurești, cât și cele săsești, să dea satelor românești, precum și satele românești altor sate românești, pășunat liber pentru cai, boi, junci și porci, afară de oi, fiindcă pentru oi nici până acum n-a dat nici un vecin altui vecin asemenea locuri de pășune” .
Mihai Viteazul nu a putut să fie la 1600 un democrat cum erau luptătorii de la 1848 și cum l-ar fi vrut Bălcescu. Dar nici un tiran nu a fost, pentru că nu cerut pentru români regim special, ci numai egalitate cu „cele trei națiuni și patru religii” privilegiate din Ardeal. Ideea că Mihai ar fi fost un asupritor mare al țăranilor s-a născut prin pana lui Nicolae Bălcescu, așa cum „legătura lui Mihai” a fost și ea greșit interpretată.
Era vorba despre o „samă”, o evidență a locuitorilor țărani, care, în timp de război și de jafuri otomane, se mișcaseră și se stabiliseră pe alte moșii decât cele de baștină. Domnul voia să-i știe bine, numărați bine acolo unde erau, ca să-și plătească fiecare dările față de domn (stat) și boieri.
Nu e vorba de nicio „legare de glie” făcută de Mihai. Țăranii vecini (rumâni) erau mai demult legați de moșiile unde trăiau și nu se puteau mișca în voie, fiindcă altminteri s-ar fi creat haos. Așa că ideea că Mihai și-a robit poporul, că i-a asuprit crunt pe țărani vine din regimul comunist, când toți domnii și boierii făceau parte din „clasa exploatatoare” și trebuiau condamnați „cu mânie proletară”.
Mihai a fost un om, nu un sfânt, cu greșeli și cu păcate. Dar a fost o mare personalitate a trecutului românilor și a devenit, pe bună dreptate, simbol național. Luați simbolurile naționale ale altor popoare (vecine, să zicem) și veți vedea că toți acești oameni deveniți eroi naționali au păcate. Mihai nu a fost numit „Viteazul” de noi sau de generația romantică. El a intrat în folclor încă din timpul vieții, iar apoi, în timp, poporul român i-a multiplicat imaginea: „Auzit-ați de-un Mihai,/ Ce sare pe șapte cai,/ De strigă Stambulul vai!”.
Cei ce cârtesc acum, habar nu au de istorie, ori sunt puși pe denigrat, ori sunt inamici ai numelui de român, ori sunt stipendiați ca să împroaște cu noroi. Despre trecut, trebuie vorbit cu argumente, cu surse, cu citate din epocă, nu cu povești, cu opinii vagi, ci zvonuri. Cronicile nu sunt izvoare de primă mână, ci sursele documentare trebuie să aibă întâietate. Cum să dăm crezare lui Szamosközi Istvan, umanistul, care zice la început, cât a luptat numai cu turcii, că Mihai era un erou, un eliberator, un apărător al Creștinătății, iar apoi, după intrarea lui în Transilvania (în numele împăratului, de altfel), îl face „Tiranul” și „Valahul”?
Acest umanist are însă o remarcă memorabilă. El spune că românii (care locuiau peste tot), la vestea intrării lui Mihai în Transilvania, s-au ridicat la luptă contra asupritorilor lor (nobililor), „mânați de încrederea că aveau de-acum un domn din neamul lor”. Este surprinsă aici marea solidaritate românească, peste granițele politice ale timpului.
Sigur, au fost atunci mari dezordini, „oastea românească” (așa era percepută, fiind condusă de un principe român, dar ea era de mercenari, de mai multe etnii) a prădat peste tot, a lovit și a ucis. Ea trebuia să sprijine puterea lui Mihai, contra puterii Bathoreștilor și a nobilimii. Așa a fost la război, oriunde și oricând.
După moartea voievodului, dieta a stabilit cum să fie urmăriți, descoperiți și uciși românii care fuseseră de partea voievodului (un român, Daniel din Zlaști, a fost prins și legat de doi cai mânați în direcții diferite, apoi tăiat în patru și expus la porțile a patru orașe, „ca să se îngrozească valahii”); a mai stabilit ca valahii din cele două principate extracarpatice să nu mai poată intra în Transilvania; mai ales preoții trebuiau să fie prohibiți, fiindcă Mihai și-ar fi pregătit venirea „prin tainica lucrare a preoților săi care se numesc călugări”.
Nobilimea a cerut împăratului ca, de-atunci înainte, principele și conducerea Transilvaniei „să fie numai de sânge unguresc și de națiune ungară”. Nu mai spun cum a fost pedepsit căpitanul Baba Novac de către nobili, la Cluj, februarie 1601 (ars pe rug și lăsat neîngropat, la cheremul ciorilor). Toate aceste cruzimi nu au cum să fie puse în seama lui Mihai Viteazul, dimpotrivă ele au fost cauzate de „civilizata nobilime” a Transilvaniei.
Așa că ar fi bine să fim mai echilibrați și să nu condamnăm înainte de face un proces corect și drept.
Dar cum – vorba lui Umberto Eco – „hoarde de idioți” se revarsă acum pe mijloacele de difuzare în masă, este greu de ales grâul de neghină.
Oare nu ne putem, cetățeni români fiind, înfrâna ura față de români?
Ce se câștigă prin revărsarea valurilor de ură și de invidie?
Cine i-a stabilit pe unii judecători ai națiunilor și popoarelor?
De ce românii și România să se lase mereu ponegriți și umiliți?
Cred sincer că este nevoie de demnitate în acest caz și de o undă de generozitate. Nu degeaba, exemplele noastre creștine ne conduc nu numai spre adevăr și dreptate, ci și spre bunătate și iubire. Iar analiza faptelor lui Mihai trebuie lăsată cercetătorilor autentificați, celor care cunosc limbile izvoarelor, care pot distinge și compara evenimentele. Mihai nu a stat o clipă locului și a făcut bune și rele. În plină glorie, era așteptat în Balcani ca eliberator al Constantinopolului.
Știu că voi fi criticat (înjurat, căci așa fac unii), fiindcă sunt persoane care doar văd numele meu și pornesc mașinăria calomniei. Mi le asum pe toate și mă duc înainte.
PS: Problema nu este că unii critică personalitatea lui Mihai Viteazul, ci faptul că se bagă în treabă oameni care nu au citit niciun un izvor despre Mihai. Nu neapărat un izvor în original (adică în latină, germană, maghiară, turcă, franceză, italiană etc.), cu prescurări și chei paleografice grele – treabă pe care o fac numai specialiștii – ci unul publicat și tradus în română. Câți au citit cartea fundamentală a lui P. P. Panaitescu, intitulată chiar „Mihai Viteazul”? Fără așa ceva, numai pe bază de impresii „progresiste”, neomarxiste, xenofobe, șovine, antiromânești etc., e simplu să intervii din vârful buzelor, fără cunoștințele necesare.
Și eu am opinii despre fizica nucleară, despre teoria relativității, despre metalele rare și chiar despre plantele de leac, dar mă limitez la observații de profan, de nespecialist. Și am învățat să o fac fără ostentație, cu respect pentru cei care știu domeniile respective în funcție de meseriile lor. Nici legat de inteligența artificială (IA) nu mă prea pronunț. Dar nu mă pot împiedica să mă mir mereu de prostia naturală (PN)! Oare de ea, de PN, când se va ocupa cineva? Totuși, revin: cred sincer că ne-ar merge mult mai bine dacă ne-am ocupa fiecare nu de toate câte sunt, ci de ceea ce știm mai bine, de meseria noastră, de specialitatea noastră. În comunism se spunea: „Să facem totul, tovarăși!” și era greșit. E bine să facem doar ceea ce trebuie făcut și ceea ce știm să facem fiecare.
Orice om de pe lumea asta poate să fie criticat, dar cu decență și în cunoștință de cauză.
Despre Mihai Viteazul altfel decât își închipuie istoricii sau Mihai Viteazul in ochii pictorilor contemporani
Mă așteptam la ceva diferit de la marele istoric și academician Ion Aurel Pop,adica la câteva lucruri pe care istografia noastră nu le spune fie din neștiință,fie din ignoranță.
Am mai vorbit aici,adica pe acest site, despre deciziile politice ale lui Mihai Viteazul care i-au și grăbit prăbușirea (transformarea țăranilor în rumâni,adică iobagi) sau la sfârșitul său și dilema lui Sergiu Nicolaescu din filmul „Nemuritorii”: unde erau oștenii Măriei Sale.
Sfârșitul lui Mihai Viteazul,ucis de un complot al imperialilor conduși de tacticianul imperial și european George Basta (era general și autor de manuale militare),nu s-a aplecat niciodată asupra umilirii cadravrului unui domnitor,deci prinț conform standardelor europene de atunci, mai mult a unui erou al creștinătății și,dacă e să-i dau crezare istoricului Ion Aurel Pop, a unui prinț în „grațiile Impăratului Rudol al II lea”. Profanarea trupului lui Mihai Viteazul este neconformă cu tradițiile războaielor imperiale europene din perioada barocă. Ar fi fost de ințeles dacă era rodul răzbunării maghiare ori a urii secuilor,dar e opera unor militari profesioniști conduși de un tactician,deci cauza asasinatului trebuie să fi fost una deosebit de importanta. Este clar că ordinul a venit de la Imparat pentru cel mai de incredere comandant al său,Generalul Basta.
Lăsând la o parte valsul neconvingător al istoricului Pop privind „legarea de glie a țăranilor” care nu ne explică de ce ‘armata țării’ cu care Mihai Viteazul infruntă intervenția Uniunii polono-lituaniene este formată eminante din mercenari neplătiți și oștirea boierilor si nu din țărani liberi și care va culmina cu o serie de înfrângeri dureroase,ultima la Curtea de Argeș unde il trădează majoritatea boierilor,cu boierii Buzești în frunte. Banul Udrea Baleanu a fost singurul care a rămas alături de domn și a aparar retragerea acestuia în Transilvania.Capturat a fost executat pentru că nu l-a recunoscut pe Simion Movilă domnitor așa cum o facuseră restul boierilor.
De ce a fost executat Mihai Viteazul și de ce a fost umilit si batjocorit după moarte?
Explicațiile cu invidia lui Basta cu interesul imperialilor de la Praga nu poate explica umilirea trupului Viteazului decât dacă….păcatul său era de așa natură incât să necesite o răzbunare care depăsea ‘standardele vremii’ și aducea mai degraba a fi otomană decât apuseană. Ca să capeți o asemenea profanare a trupului trebuie ca crima să fi fost de lese majeste asupra lui Rudolf al II lea.
Dar cum si când l-a jignit,ofensat Mihai Viteazul pe Imoaratul Rudolf al II lea,suzeranul,aliatul și sprijinitorul acestuia la tronul Transilvaniei?
Cronicile nu ne spun mare lucru….dar tablourile vremii ne spun,ascunse în simboluri, lucruri jenante atât pentru cronicari cât și pentru ‘actorii’ acelor vremuri.
Chipul lui Mihai Viteazul a rămas în câteva tablouri celebre….ale lui Frans Francken al II lea și Bartholomeus Strobel.O sa incepem cu Frans Francken cunoscut și sub numele de Cel Tânăr
1.”Cresus arătându-și comorile lui Solon” este un tablou al lui Frans Francken in care Impăratul Rudolf al II lea este înfățișat in rolul lui Cressus iar în spatele lui,central, este Maria Christierna,arhiducesă și vara Împaratului, fosta principesă a Transilvaniei (divorțată de Papa de soțul ei,Sigismund Bathory principele Transilvaniei) care este lângă….Mihai Viteazul.
Cine a mai văzut reprezentări picturale ale arhiduceselor habsburgice,fie că sunt ramura austriacă (germană) sau spaniolă poate spune că aceasta asociere a Arhiducesei Maria Christierna lângă prințul valah,aproapiere care face ca mâinile lor să se atingă, este nefirească,doar dacă pictorul știa ceva mai mult și a dorit să ne transmită simbolic prin intermediul picturii.Având în vedere că de la Carol Quintul habsburgii aveau statut de „sânge albastru” este evident că anumite lucruri erau trecute sub tăcere de cronicari,dar pictorii își păstrau,prin intermediul picturii,libertatea de a spune ceea ce era jenant pentru Imparatul habsburg al Sf.Imperiu German de nație germană și a cărei familie era cea mai puternică din Europa și lumea acelor timpuri.Familie care stăpânea direct sau indirect,prin intermediul ramurii spaniole, mai mult de jumătate din lumea cunoscută.
Mihai Viteazul a cunoscută pe Maria Christierna in 1596,la scurtă vreme după căsătoria acesteia, la Alba Iulia. Mihai Viteazul a stat aproape 2 săptămâni la Alba Iulia,la suzeranul său principele Sigismund.
Domnitorul valah a lăsat o bună impresie întrucât era, conform informațiilor pe care le avem, un adevărat bărbat,un erou al luptelor impotriva otomanilor și care ar îndeplini și astăzi standardele de frumusețe masculină în rândul femeilor. Capitole la care nevolnicul Sigismund Bathory (masculinitate,fizic,eroism) nu escela și care au constituit drama Mariei nevoită să ceară mai târziu divorțul la Papă întrucât căsătoria rămăsese neconsumată. In 1596 este posibil să se înfiripe povestea de dragoste a lui Mihai Viteazul cu Arhiducesa Maria.Bine, se va spune că se cunosc celelalte amante ale domnitorului iar despre Maria nu vorbește nimeni….
Nimeni la noi,dar la Curtea Imparatului Rudolf al II lea se vorbea….dovada este tocmai tabloul analizat.
Dacă cineva își închipuie că în „Cresus arătându-și comorile lui Solon” pictorul Frans prezintă „iluzia puterii” se inșală.Denumirea tabloului este înșelătoare ca și „povestea” acestuia. Nu Iluzia Puterii este tema ci Puterea Pasiunii. Este suficient să privești personajele centrale Arhiducesa și Domnitorul Valah ca să înțelegi că ei sunt centrul intenției autorului.In soatele Imparatului Rudol al II lea,portretizat ca Regele Crasus, stau nestingheriți cei doi îndrăgostiți care formează mai mult decât varianta oficială (alianța lor din vremea când cardinalul Andrei Bathory era principe al Transilvaniei și inamic al „țăranului valah’), o alianță a iubiților. Faptul că mâinile lor aproape se ating pe la spatele Imparatului in timp ce privirile lor demne privesc in față, eventual pe cei cârcotași este dovada dragostei care nu trebuie ascunse.
Pictorul transmite un mesaj clar: Imparatul are totul,bogatii,putere dar cei doi au dragostea și pasiunea care sunt mult mai importante și care transcede puterea Impăratului. Practic Impăratul nu poate decide asupra sentimentelor celor doi,nu le poate interzice dragostea. Din personajul principal Imparatul Rudolf devine secundar iar pasiunea celor doi îndragostiți care incalcă cutumele, regulile, perceptele religioase etc , este atât de puternică încât merită imortalizată pentru eternitate.
O arhiducesă habsburgică,catolică,divorțată,de o frumusețe răpitoare,sânge albastru trăiește o poveste de iubire cu cel mai mare căpitan de oști al creștinătății împotriva otomanilor, un bărbat irtodox, frumos,viteaz,casătorit și mai în vârstă care putea să-i fie tată.
Cât tupeu pentru pictor! Sa simbolizezi un asemenea scandal intr-o pictura dedicată Imparatului în care acesta apare ca încoronat de printul valah ortodox care i-a furat inima verișoarei sale,catolică, de sânge albastru.
Pe lângă faptul că sunt iubiți mai sunt și conspiratori: Maria dorește răzbunare pe familia Bathory care a umilit-o public,a defăimat-o iar Mihai doresmște să recâștige ce a pierdut datorită nerespectării promisiunilor imperiale. O mare problemă cu Mihai Viteazul viitor princepe al Transilvaniei cu o iubită Arhiducesă si cu gândul a reocupa Moldova și Țara Românească sub sceptrul său.
2.”Regele Solomon arătându-și comorile Reginei din Saba” al doilea tablou al lui Frans Francken cel Tânăr oferă totul,inclusiv motivul asasinării și al profanării lui Mihai Viteazul.
Pictorul Francken nu a făcut o obsesie pentru Mihai Viteazul pe care il portretizeaza a doua oara,așa cum cred unii. A povestit simbolic prin intermediul tablourilor sale o dramă care a avut loc,un scandal „european”,dragostea imposibilă dintr-o arhiducesă catolica,divorțată și un prinț valah, casătorit ortodox și viteaz ce își pusese totul in joc datorită promisiunilor Imparatului,Bisericii Catolice și a pierdut tot.Mai puțin iubirea unei femei frumose si demnitatea pe care a afișat-o și de ce nu curajul de a impărtăși public iubirea cu o tânără de sânge albastru,deși nu se afla la prima tinerețe. Un scandal despre care nu se vorbea,nu se scria in Europa,la Praga,Viena sau Madrid dar despre care se bârfea pe la colțuri.
Să deslușim simbolurile tabloului…”Tupeul” pictorului Francken cel Tânăr este fără margini…Domnitorul Mihai Viteazul,simplu prinț,pribeag apare în tablou de doua ori.
Mai intâi stilizat sub forma Regelui Solomon.
NU IMPĂRATUL Rudolf al II lea este Regele Solomon! Stilizat sub turbanul imperială se află Mihai Viteazul. Frans Francken avea cinostință că atunci când Sultanul Mehmet al III lea,nevoit de înfrângerea de la Giurgiu,i-a trimis steagul de domnie i-a trimis și turbanul ca semn al puterii.Ori Solomonul reprezentat de Frans Francken este Mihai Viteazul recunoscut ca domn si prinț de „celălalt Kaiser” al lumii, Sultanul Mehmet al III lea. In lumea creștină se știa inca din vremea lui Mehmet al II lea Cuceritorul,dar mai ales din vremea lui Soliman Magnificul,respwctiv pretenția diplomației otomane că Sultanul este continuatorul Imparatului Romanilor,Romania Orientalis, el este Rum Kaiser.
Dacă cineva are dubii că Solomon e Mihai Viteazul si nu Rudolf poate compara figura acestuia cu cea grasă a lui Crasus din tabloul descris anterior. Solomon este mușchi și fibră exact ca figura lui Mihai Viteazul reprezentata în mod real,în stânga și care privește încruntat….
Lângă Mihai Viteazul portretizat ca Solomon stă în toată splendoarea și frumusețea ei Arhiducesa Maria. Stilizat iubirea imposibilă,scandaloasă dar atent ascunsa de Habsburgi este redată sub forma poveștii biblice de dragoste dintre Regele Solomon și Regina din Saba.
Acum să privim mai atent tabloul…in spatele servitorului ostenit de căratul cutiei grele, cu bogații, și pe care o așează se află două personaje importante….Imparatul Rudolf, gras așa cum era in realitate,imbracat la fel de fastuos ca și Solomon care se întreține,într-o discuție aprinsă, cu un general imperial.Nu este orice general,este Generalisimul Basta,generalul de incredere al Imperiului,omul devotat trup si suflet Împăratului. In spatele Imparatului este intrigatorul care se uită cu mânie la Mihai Viteazul,cel cu cușma, și care la rândul său îl privește la fel de mânios.
Spuneam că acest tablou,complex, este cheia misterului asasinării și profanării trupului Viteazului.
Trebuie să reținem că pentru epoca lui Mihai Viteazul asasinatul organizat de Generalismul Basta printr-un comando de elită și profanarea trupului unui Prinț creștin recunoscut ca „Cel dintâi căpitan european in luptele impotriva otomanilor” acelor vremuri, fost aliat al Imparatului nu se datora „tradării” creștinilor în fața otomanilor sau a Impăratului. Scrisorile fabricate de Basta cu „tradarea” erau menite să ascundă scandalul pe care Frans Francken l-a prezentat.Respectiv, iubirea interzisă dintr-o arhiducesă habsburgică,catolică cu un prinț valah, casători și ortodox mai mare cu 16-17 ani decât aceasta. Acest lucru era inacceptabil pentru Imparatul Rudol al II lea. Dacă a crezut inițial că sunt simple bârfe pe măsură ce a aflat inclusiv de informatiile oferite de Arhiducesă inaintea Bătăliei de la Selimbăr despre armata Princepului Cardinal Andrei Bathory a devenit evident că lucrurile puteau scăpa de sub control. Oricum situația era jenantă pentru Alchimistul Impărat ca verișoara lui primară, posibilă candidată ca soție și Impărăteasa (sunt cunoscute casatoriile între verișorii habsburgici) să fie amanta „barbarului” prinț valah.
Ne întoarcem la tablou,la personajul plin de ură din spatele Imparatului Rudolf care reprezintă atât facțiunea nobililor maghiari nemulțumiți de „Barbarul Mihai” cât și a miniștrilor imperiali „socați și scandalizați”. Acum ințelegem și motivul urii cu care il fixează Mihai Viteazul cel real.
Maria Christierna simbolizata ca Regina din Saba are în mâini o cutie,poate cu trimitere la Cutia Pandorei,care deși închisă pare că a provocat scandalul. Astfel, toate personajele care apar in tablou par agitate si prinse în discuții aprinse în spatele lui Solomon și ale Reginei din Saba,dar și în părțile laterale. Deosebit de important este darul principal pe care Solomon il primește cu reverență pe care simbolic îl oferă Reginei din Saba: credința și iubirea stilizate in cruce. Paradoxal Solomon și Regina din Seba cu exceptia servitorilor și a lui Mihai Viteazul cel real nu fac obiectul unei atenții.Spre deosebire de prima reprezentare acum vedem ca Mihai Viteazul stilizat in Solomon și Arhiducesa Maria stilizată în Regina din Seba sunt preocupați de simbolul credinței și al dragostei si singurul care înțelege intriga,șușotelile,conspiratorii este Mihai Viteazul cel Real care privește cu îngrijorare și mânie.
Pictorul Frans Francken oferă motivul asasinării și profanării trupului lui Mihai Viteazul: toată curtea imperială știe de iubirea pătimașă între Maria și Mihai Viteazul iar verdictul era dat: cuferele cu aur urmau să platească asasinii și tacerea iar profanarea trupului trebuia să fie simbolica.
Tot pentru simbolism ….in vremea lui Mihai Viteazul existau doi Imparați, continuatori ai Romei: sultanul Mehmet al III lea, Kaiser del Rum și Kaiserul Rudolf al II lea. Amândoi l-au recunoscut Domn și i-au oferit steag de domnie. Otomanii pentru Țara Românească și Imperialii pentru Transilvania. Amândoi Kaiserii au complotat să-l înlătureze.
Bartolomeus Strobel are și el un tablou interesant pe care il analizăm la punctul de mai jos…
3.”Banchetul lui Irod” al lui Strobel, pictat la o distantmță de vreo 30 de ani de evenimentele imortalizate de Frans Francken la curtea Imparatului Rudolf al II lea și stilizate cu personaje antice si biblice, păstrează același simbolism cu trimitere la Biblie,dar cu un sens diferit.
In „Banchetul lui Irod” avem ca personaje,așa cum era de asteptat,Irod și Irodiana. Și în acest tablou apar Mihai Viteazul in rolul lui Irod și Maria Christierna in rolul Irodiadei iar capul lui Sf.Ioan Botezătorul este capul…Principelui Cardinal Andrei Bathory al Transilvaniei, dușmanul și prigonitorul Arhiducesei Maria. Interesant este că in tabloul „Banchetul lui Irod” personajul central nu este Irod si Irodiada ci viitorul Imparat al Sf Imperiu, Ferninand al III lea, fratele Arhiducesei Maria. Acesta apare central, tânăr si înveșmântat militar, ca un muschetar, consiliat de un personaj mai in vârsta care îl ajută și cu pelerina. Să mai spun că personajul este Generalul Basta portretizat spre sfârșitul vieții? Cine oare știa să-i spună lui Ferninand al III lea dedesubturile „Afacerii Michael” decât executantul? Cine stia mai bine și motivul real?
In momentul picturii atât Mihai stilizat ca Irod și Maria stilizată ca Irodiana muriseră. El in 1601,ea in 1621 la mănastire unde primise domiciuliul forțat iar Ferninand era Arhiduce al Austriei,Rege al Boemiei si Rege al Ungariei austriece. Murise in 1607 și Generalisimul Basta iar in 1612 și Impăratul Rudol al lI lea,dar se pare că povestea de iubire dintre Arhiducesa Maria și Domnitorul Mihai nu murise,bârfele încă mai trăiau. Poate deveniseră deranjante… odată cu Razboiul de 30 de ani…Strobel redă scandalul ce zguduise curtea imperială in vremea lui Rudolf al II lea,dar dintr-o perspectiva total diferită de Frans Francken in care eroii,respectiv Mihai si Maria, sunt stilizați negativ iar iubirea lor este asemanată ca și cea dintre Irod și Irodiana,incestuoasă. Departe de iubirea romantică,imposibilă după tiparele vremii si ale religiei inclusiv catolice dar si ortodoxe (să nu ne închipuim că clerul ortodox român vedea cu ochi buni această dragoste),terminată dramatic ,zugravita inainte de Frans Francken. Aceași poveste este pictată diferit de Strobel, acum vedem o iubire păcătoasă și nefirească datorită lipsei de loialitate pe care Mihai Viteazul a comis-o asupra Imparatului. O crimă de lezmajestate prin dragostea față de verișoara Imparatului în calitate de vasal,aliat și prieten al Imparatului. Pictorul încearcă să ne transmită că „versiunea” ii apartine chiar personajului central care ne priveste linistit,autoritar și care este chiar fratele Arhiducesei nefericite. Ferinand al III era Arhiduce al Austriei, Rege al Boemiei, al Ungariei iar mai târziu , Impărat al Sf Imperiu,pastrător al secretelor Habsburgilor.
Asta este povestea simbolurilor din tablourile occidentale apropiate de perioada in care trait Mihai Viteazul și care l-au zugravit pentru eternitate,dar într-un mod simbolic a.î povestea lui reală să rămână reprezentata simbolic în câteva tablouri cu teme antice sau biblice.
Din istoria eclesiastică generală
(Din Revista Tranislvania nr 8 din 1870, articol nesemnat)
Autorul acestui articol de ziar, „înfuriatu până la ceriu” de insolenţa unor persoane importante din occident, care s-au exprimat verbal sau în scris nefavorabil faţă de români, s-a hotărât să le dea acestora o lecţie. Ca exemplu, a ales instituţia presupusă a fi cea mai curată şi mai cucernică din occident, fiindcă face legătura, nu-i aşa, între omenire şi Dumnezeu: papalitatea.
Ce a descoperit, scormonind cu o rară tenacitate prin tenebrele istoriei papalităţii, a arătat în articol fără nicio inhibiţie.
„Dela Petru apostolulu pană în dilele nostre au fostu 297 episcopi ai Romei vechi, carii se numescu şi patriarchi seu papi ai Romei. Între acei 297 papi, 24 inşi au fostu contrapapi, cându adecă în urm’a certeloru se alegea şi câte duoi, uneori şi câte trei papi în acelaşi tempu.
19 papi au părăsitu Rom’a; 37 inşi au locuitu din capulu locului afară din Rom’a, în alte ţieri, şi de acolo au gubernatu biseric’a. 8 papi au domnitu numai tempu de câte una lună celu multu; 40 papi căte 1 anu; 22 inşi până la câte duoi ani; 54 inşi până la câte cinci ani; 57 inşi până la diece; 51 până la cincisprediece; 18 inşi până la duoedieci de ani si numai 9 papi au domnitu mai multu ca duoedieci de ani.
Din cei 297 papi 31 inşi au fostu dechiaraţi de usurpatori şi eretici. Dintre 282 papi legitimi, 64 papi au moritu cu morte rea, eră anume 18 inşi fuseră omorâţi cu veninu (otrăviţi), 4 inşi sugrumaţi; 13 papi moriră în alte moduri, înse totu assasinaţi; pe Stefanu VI ilu spendiurară, pe Ioanu XVI ilu mutilară (ciungiră); pe Ioanu X ilu înnecară; Benedictu IV mori cu strengulu de gâtu. Despre Ioanu XIV se spune, că a fostu omorâtu cu fomea ca şi Grigorie XVI, Gregorie VIII fusese închisu în una colivia (cuşca) de feru; pe Celestinu V ilu omorâră bătendu’i cuie în templele capului etc. etc.
Afara de papii carii au locuitu la Avignon in Franci’a, 26 papi fuseră destituiţi, luaţi la fugă, ecsilaţi. 28 de papi s’au potutu ţiene pe tronu numai cu ajutoriu străinu armatu. Aşia dară istori’a arată, că din 297 de papi, 153 au fostu parte eretici, parte omeni corrupţi seu încai forte ticăloşi, imbecili, precumu se dîce.
Pius II , Sixtus IV, Inocenţiu VIII, Alecsandru VI, Paulu III, de şi au fostu călugăriţi, totuşi s’au însoratu şi au avutu prunci. Despre Leo VI ţienu cronicarii italiani, că a fostu femeie şi că a moritu în patulu nascerei (in lechusia), de unde contemporanii acelei femei tenere înălţiate la rangu de papă dîcea pe latinesce: peperit papissa pupillam, adecă papesa a născutu copila. Uneori se punea pe tronulu lui Petru câte unu junişioru uşiorelu de mente.
Născutu din familii aristocratice si patriciane din Rom’a seu de airea, aceî juni apoi uita forte curendu, seu
că nu’şi cunoşcea de locu înalt’a şi sacr’a loru chiamare şi aşia curendu apucă călile ale imperatoriloru Nero, Caligula etc. Ecsemple de acestea s’au păstratu în istori’a eclesiastica a ambeloru biserice mai alesu dela secolulu alu cincilea (a. 450—470) până în alu 16-lea, adecă până la reformaţiune, pe unu periodu mai bine de una miie de ani.
Corupţiunea în evulu midiulociu alu istoriei europene nu era neci-decumu mai puţină, decâtu pe tempulu imperatoriloru Romei antice. Cu totu fanatismulu unora şi cu totă adeverat’a religiositate, pietate şi moralitate
a altora, în regiunile superiori ale societatei europene se află unu mare numeru de omeni, cari ‘şi bătea jocu cu cinismulu celu mai neauditu de credinţie şi religiune, de moralitate şi pietate şi de orice virtute a sufletului
omenescu.
Până pe tempulu conciliului dela Basili’a episcopiele si prelaturele se vendea cu licitaţiune, în câtu le potea lua ori-cine voia, întocma precumu se întempla în Orientu până în tempurile mai dincoce şi mai alesu până la deşteptarea poporeloru din imperiulu turcescu, cumu şi a moldavo-româniloru. Imperatulu şi regele Sigismundu,
acelu tiranu scârbosu, care ceruse esterminarea poporului românescu, pentrucă nu i se supunea lui şi papei, pe lângă ce era forte minţiunosu şi perfidu, apoi mai era şi atheu.
Ne mai auditele crime şi scandale revoltătorie întemplate la curtea papei Alecsandru VI şi cu intreg’a farnili’a Borgia sunt cunoscute în dilele nostre din mai multe fântâni autentice. Mulţi se miră de starea cea decădiuta a poporeloru orientale, eră publiciştii moderni din Europ’a îşi batu jocu la tote ocasiunile mai alesu de nesciinţi’a şi corupţiunea clerului poporeloru din imperiulu turcescu, de simoni’a, de venalitatea care a domnitu acolo în tote tempurile şi mai domnesce până în dîlele nostre.
Aceiaşi publicişti ori cându au cea mai mică ocasiune trasă ca de peru de a scrie despre poporulu românescu şi despre clerulu acestuia, simtu una plăcere satanică de a zugrăvi negru în negru totă starea nostră socială şi morală, precumu au facutu între alţi mulţi, publicistulu Weiss din Vien’a, care în Iuliu 1852 venise şi elu în suit’a împerătescă, apoi mai încoce anglulu Bonner, nemţii dr. T. Richter (1868), profesoriulu Wattenbach dela Heidelberga etc.
Se cuvene ca noi se fimu severi cătră noi înşine, dară nu ne este ertatu ca se fimu nedrepţi. Se ne vedemu în ochii noştri nu numai paiulu, ci şi bârn’a, dacă o simţimu că este acolo; se ne cunoşcemu, se ne corregemu pre noi înşine, reculegendune tote poterile spiritului; ci neci-unadată se nu ne umilimu înaintea străiniloru pentru viţiurile şi neajimsele nostre, până atunci, până cându nu vomu cerceta cu deameruntulu totu pe urmele istoriei.
Atunci şi numai atunci ne vomu potea apuca cu resultatu de scrierea istoriei eclesiastice a poporului românescu, totu-una dată se va vedea, dacă a mai remasu cineva, care se aibă curagiulu a ridica peatr’a şi a o arunca asupra
nostră.”
PS. Când am pus diacriticele, am dat de pluralul cuvântului „cale”, pe care autorul l-a scris „călile”. M-am întrebat dacă nu acesta este pluralul corect de la cale. Fiindcă forma actuală „căi, căile” parcă are mai multe în comun cu verbul „a te căi” decât cu „cale=drum”. Asta doar dacă alegi calea cea strâmbă şi dai cu capul de pragul de sus.