Analiza literară a poveştii „Harap-Alb” de Ion Creangă

Calin Kasper

Analiza literară a poveştii „Harap-Alb” de Ion Creangă

Pe când scriam istoria Mişcării Legionare („De la inimă spre cer”), întâmplarea mă făcu să dau de „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Todosie”, lucrare scrisă înainte de anul 1521, anul morţii domnitorului. Acolo am găsit toată doctrina legionară, cu cele şase legi şi cele două griji, cu îndemnurile ca Teodosie să fie om cinsit, corect, drept, milos, să nu plece urechea la uneltitori şi linguşitori, să se ferească de vinul bun şi femeile frumoase. În fine, un fel de „Cărticică a Şefului de Cuib”, apărută cu 400 de ani înainte de Mişcarea Legionară.

Acest fapt surprinzător m-a dus la gândul că doctrina ML definită în Cărticică este o sinteză de spiritualitate româneascâ venită din fundul veacurilor. De asta am şi definit doctrina legionară ca fiind cea mai pură şi mai curată expresie a sufletului românesc. Ca o consecinţă logică a acestei definiţii, ar trebui ca acest spirit românesc şi totodată legionar, să se manifeste în multe opere literare. Să ne oprim asupra poveştii Harap-Alb de Ion Creangă, reinterpretată în cheie legionară.

„Amu cică era odată într-o ţară un crai, care avea trei feciori. Şi craiul acela mai avea un frate mai mare, care era împărat într-o altă ţară, mai depărtată. Şi împăratul, fratele craiului, se numea Verde-împărat; şi împăratul Verde nu avea feciori, ci numai fete. Iară verii, adică feciorii craiului şi fetele împăratului, nu se văzuse niciodată de când erau ei.

Iar împăratul acela, căzând la zăcare, a scris către frăţine-său craiul, să-i trimită grabnic pe cel mai vrednic dintre nepoţi, ca să-l lase împărat în locul său după moartea sa. Craiul, primind cartea, îndată chemă tustrei feciorii înaintea sa şi le zise:

– Iaca ce-mi scrie frate-meu. Care dintre voi se simte destoinic a împărăţi peste o ţară aşa de mare şi bogată, ca aceea, are voie din partea mea să se ducă, ca să împlinească voinţa cea mai de pe urmă a moşului vostru.”

Ce face împăratul, tatăl celor trei feciori, înainte de a-l trimite pe unul dintre ei la frăţîne-său? Îi pune, ca un veritabil şef de cuib, la încercare. În Cuiburi nu era primit nimeni, până nu trecea prin verificări aspre. Iar în Frăţiile de Cruce, doritorii erau înscrişi mai întâi în Mânunchiul de Frăţiori, unde erau verificaţi şase luni de zile, dacă merită să devină membri ai Frăţiei. Cei doi fraţi mai mari picară testul curajului, doar cel mic, Harap-Alb, îl trece cu bine.

La plecare spre Împărţia unchiului lui, tatăl îi dă fiului un ultim sfat:

„– În călătoria ta ai să ai trebuinţă şi de răi, şi de buni, dar să te fereşti de omul roş, iară mai ales de cel spân, cât îi putea; să n-ai de-a face cu dânşii, căci sunt foarte şugubeţi.”

Deci tatăl, ca orice Şef de Cuib, îşi testează ucenicii, dar îi şi sfătuieşte şi-i conduce cu tact şi înţelepciune, pe drumul greu al Legiunii. Fiul de împărat însă, nu ascultă de sfatul bun al tatălui şi se încrede într-un om spân, care-i fură identitatea, iar pe Harap Alb îl face sluga sa. Este o pedeapsă care aminteşte de pedeapsa pe care şi-a dat-o singur Ion Gavrilă Ogoranu pe vremea când ucenicea ca să devină Frăţior de Cruce, din pricină că lăsase să fie bătută o femeie.

Ajungând la Verde-Împărat, Spânul se dă drept Harap-Alb, iar acesta, legat prin jurământ să nu divulge mistificarea, nu-şi încalcă cuvântul dat, aşa cum nici legionarii nu şi-l încălcau, după cum le cerea Legea Onoarei şi prima „Grijă” din Cărticică, cea a cuvântului dat şi a puctualităţii.

Şi fiindcă Ion Creangă, de dragul vorbei lungi, a scris o poveste că dacă te pui s-o citeşti copiilor, te prinde dimineaţa, mai tăiem din ea, lăsând doar lucrurile care ne privesc direct. Supus la alte încercări prin care Harap-Alb trece cu bine, apare ultima încercare, cea mai grozavă, de a o aduce Spânului pe fata Împăratului Roş. Şi aici se petrece un fapt miraculos, pe care nu putem a-l trece cu vederea:

„Mai merge el cât merge şi, ajuns la poalele unui codru, numai iaca ce vede o dihanie de om, care se pârpâlea pe lângă un foc de douăzeci şi patru de stânjeni de lemne şi tot atunci striga, cât îi lua gura, că moare de frig. HarapAlb, numai o ţâră cât a stat de s-a uitat, a făcut ţurţuri la gură şi, neputându-şi stăpâni râsul, zise cu mirare:

– Măi tartorule, nu mânca haram şi spune drept, tu eşti Gerilă? Aşă-i că taci? Tu trebuie să fii, pentru că şi focul îngheaţă lângă tine, de arzuliu ce eşti.

– Râzi tu, râzi, Harap-Alb, zise atunci Gerilă tremurând, dar, unde mergi, fără mine n-ai să poţi face nimica.

– Hai şi tu cu mine, dacă vrei, zise Harap-Alb; de-abia te-i mai încălzi mergând la drum.

Gerilă atunci se ia cu Harap-Alb şi pornesc împreună. Şi mergând ei o bucată înainte, Harap-Alb vede altă drăcărie şi mai mare: o namilă de om mânca brazdele de pe urma a 24 de pluguri şi tot atunci striga în gura mare că crapă de foame.

– Ei, apoi să nu bufneşti de râs? zise Harap-Alb. Pesemne c-aista-i Flămânzilă, foametea, sac fără fund, de nu-l poate sătura nici pământul.

– Râzi tu, râzi, Harap-Alb, zice atunci Flămânzilă, dar, unde mergeţi voi, fără mine n-aveţi să puteţi face nici o ispravă.

– Dacă-i aşa, hai şi tu cu noi, zise Harap-Alb, că doar n-am a te duce în spinare.

Flămânzilă atunci se ia după Harap-Alb şi pornesc tustrei înainte. Şi mai mergând ei o postată, numai iaca Harap-Alb vede altă minunăţie şi mai mare: o arătare de om băuse apa de la 24 de iazuri şi o gârlă pe care umblau numai 500 de mori şi tot atunci striga în gura mare că se usucă de sete.

– Măi, da’ al dracului onanie de om e şi acesta! zise HarapAlb….”

Amu mă opresc, fiindcă mi-am dat seama că Ion Creangă n-a scris povestea pentru copii. Vi se pare potrivit să le povesteşti copiilor despre o „onanie de om”? Dacă se apucă vreunul să te întrebe ce-i aceia onanie, n-ai sfeclit-o? Ce descrie Ion Creangă aici, este o treabă de oameni mari, foarte serioasă.

Ion Creangă ne arată modul în care se formează un cuib legionar. Harap-Alb ca Şef de Cuib, îşi adună ucenicii, pe Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă şi Păsărilă. Acţionând împreună, reuşesc să o ia pe fata împăratului Roş ca s-o aducă plocon Spânului, deşi tatăl ei, un fel de Carol al II-lea, umblase cu multe viclenii, ca să nu le-o dea, iar pe ei să-i dea morţii.

Dară neavând ce face fiindcă cuibul s-a dovedit mai tare ca el, a trebuit să le-o dea pe fată, după cum le-a fost înţelegerea. Şi iată-i porniţi pe lungul drum al întoarcerii, când soarta intervine din nou. Mergând ei împreună, Harap-Alb şi cu fata lui Roş Împărat, încep să joace un joc vechi de când lumea, pe care autorul l-a descris în două versuri:

Fugi de-acole, vină-ncoaci!
Şezi ghinişor, nu-mi da paci!

Astfel că, pretutindeni unde apare jocul aista, lucrurile se încurcă, ieşind de sub mersul vremii. Fata împăratului Roş, care credea că va fi a lui Harap-Alb şi abia aştepta, când auzi că va fi a Spânului, bătu din picior şi deveni îndărătnică, ce nu se poate povesti. Dar să-l lăsăm pe autor să spună ce s-a petrecut:

„Şi văzând Spânul cât e de frumoasă fata împăratului Roş, odată se repede să o ia în braţe de pe cal. Dar fata îi pune atunci mâna în piept, îl îmbrânceşte cât colo şi zice:

– Lipseşte dinaintea mea, Spânule! Doar n-am venit pentru tine, ş-am venit pentru Harap-Alb, căci el este adevăratul nepot al împăratului Verde.”

Se iscă tărăboi şi atunci intervine calul năzdrăvan al lui Harap-Alb, care îl pedepseşte pe Spân, cum altfel, decât cu moartea. Apoi, după ce apele s-au limpezit, povestea se îndreaptă spre finalul fericit al tuturor poveştilor:

„Şi apoi, îngenunchind amândoi dinaintea împăratului Verde, îşi jură credinţă unul altuia, primind binecuvântare de la dânsul şi împărăţia totodată. După aceasta se începe nunta, ş-apoi, dă Doamne bine!

Lumea de pe lume s-a strâns de privea,
Soarele şi luna din cer le râdea.
Veselie mare între toţi era,
Chiar şi sărăcimea ospăta şi bea!”