 CD1.945 aprobate denitsoc@gmail.com 192.200.149.66
Da, sub președinția lui Traian Băsescu, si cu acceptarea de către cei doi trădători malefici- Călin Popescu Tericeanu, Președintele Senatului și Valeriu Zgonea, Președintele Camerei Deputaților, în deplină complicitate criminală, după o perioadă de tranzitie – 2009-2014 a fost operată o lovitură de stat de gravitatea celei din 6 decembrie 2024, dacă nu chiar mai gravă. In esentă este vorba despre abrogarea art. 165 din Codul Penal Roman din 21/06/1968 – subminarea economiei naționale) și art. 167 – complotul – din Codul penal, care priveau acțiuni de subminare a economiei naționale, sancționate până la detențiune pe viață. Prin abrogarea acestor două articole in special s-a dat liber autoritătilor si factorilor de răspundere a statuluisi guvernului la vânzarea țării, pe 2 Bani, fără nicio opreliște. Regimul Băsescu a dat lovitura finală după perioada de tranzitie 1991-2014 statalitătii Romaniei aducand-o in fapt si in drept la starea deja proiectată si acceptată prin Legea Nr. 28 din 15 martie 1991pentru acceptarea de către România a Acordului (Statutului) privind Corporatia Financiară Internatională (C.F.I.) Evoluția legislației penale din România între 1990 și 2026 a fost marcată de două etape majore: aplicarea inițială a Codului Penal din 1968 și trecerea la Noul Cod Penal – Legea nr. 286/2009, intrat în vigoare la 1 februarie 2014. Articolul 165 din fostul Cod Penal din 1968 – Legea 15/1968, incrimina infracțiunea de subminare a economiei naționale. Această lege a fost abrogată în 2009. Prevederile articolului vizau faptele care puneau în pericol dezvoltarea sau stabilitatea economică a statului: Folosirea unităților economice: Utilizarea unei întreprinderi de stat (conform art. 145 din acea lege) sau împiedicarea activității normale a acesteia, dacă acțiunile erau de natură să submineze economia națională, se pedepseau cu închisoare de la 5 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi. Pagube importante: Dacă fapta producea pagube deosebit de importante pentru economie, pedeapsa era detențiunea pe viață sau închisoarea de la 15 la 25 de ani, alături de interzicerea unor drepturi. Articolului 167 din fostul Cod Penal din 1968 – Legea 15/1968, incrimina următoarea faptă: “Inițierea sau constituirea unei asociații sau grupări în scopul săvârșirii uneia dintre infracțiunile contra securității statului prevăzute la art. 155–163 din vechiul cod (ex. trădare, acțiuni ostile contra statului, atentat contra unei colectivități, etc.).” Codul Penal din 1968 a fost abrogat și înlocuit în totalitate la 1 februarie 2014 de noul Cod Penal (Legea nr. 286/2009). Infracțiunile contra securității statului au fost substanțial restructurate și modificate în legislația actuală. |
Distribuie!
2 Comments
Comenteaza
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
LIBERTATEA CULTURALĂ ADUCE LIBERTATEA POLITICĂ
Concertul Europei part.III
De CD
“Armonia” Propagandă – Cenzură ce a apartinut initial Concertului Europei se destramă vizibil si nu fără zvagniri agonice, lăsand loc principiului sănătos al “neamestecului in treburile interne”. Principiu ce lasă cale liberă independentii si suveranitătii statale, cale spre demnitate si respect reciproc.” ~ https://ioncoja.ro/concertul-europei-partea-a-ii-a
Instrumentul ales pentru a remodela gusturile culturale occidentale în urma celui de-al Doilea Război Mondial a devenit cunoscut sub numele de Congresul pentru Libertate Culturală (CCF). Fondat în 1950 cu finanțare din partea Fundațiilor Rockefeller și Ford, CCF a fost conceput pentru:
1) a promova denazificarea Germaniei și
2) lupta în războiul cultural împotriva lumii comuniste, război organizat de Sir Winston Churchill.
Logica Războiului Rece Cultural susținea că, din moment ce comunismul și fascismul se bazau pe „iconografia realistă/rigidă” pentru a avansa, „lumea liberă” de cealaltă parte a Cortinei de Fier s-ar baza pe „libertatea” abstractă, emoțională.
În timp ce comunismul se baza pe sacrificiul individului pentru „binele” întregului, această democrație din Războiul Rece afirma că nevoile întregului erau separate de libertatea arbitrară a individului de a „face orice îi este plăcut”. Gradul în care noul modernism ofensa ordinea și logica era proporțional cu gradul în care apăra „democrația și capitalismul liberal”.
Este demn de remarcat faptul că CCF a fost condus în mare parte de același Lord Bertrand Russell care cu doar câțiva ani mai devreme ceruse o distrugere nucleară preventivă a Uniunii Sovietice pentru a realiza un guvern mondial unic. Munca activă a lui Russell de subminare a artelor nu ar trebui văzută separat de opiniile sale politice imperiale sau de eforturile sale de a impune un sistem de cătușe asupra minților oamenilor de știință, care ar fi pentru totdeauna sterile din punct de vedere creativ din cauza credinței că matematica fixă guvernează universul, așa cum este subliniat în opera sa “Principia Mathematica”.
La urma urmei, Zeus nu poate tolera cunoașterea focului – știință, libertatea de a-l folosi – politică sau modalitatea de a-l folosi bine -cultura.
Numai gândind în termenii acestor trei aspecte interconectate ale condiției umane putem înțelege secolul XX sau istoria într-un sens mai general. Descriind viziunea sa asupra culturii, Russell a scris în lucrarea sa din 1951, Impactul științei asupra societății:
„Cred că subiectul care va avea cea mai mare importanță politică este psihologia maselor… Importanța sa a crescut enorm odată cu dezvoltarea metodelor moderne de propagandă. Dintre acestea, cea mai influentă este ceea ce se numește «educație». Religia joacă un rol, deși în scădere; presa, cinematografia și radioul joacă un rol din ce în ce mai mare… Se poate spera că, în timp, oricine va putea convinge pe oricine de orice dacă poate prinde pacientul tânăr și statul îi oferă bani și echipamente.”
Încă din 1931 Kurt Gödel, inspirat de studiile sale despre Gottfried Leibniz, a
demonstrat că credința lui Russell într-un sistem matematic închis era imposibilă, deoarece toate sistemele sunt intrinsec deschise și, prin urmare, susceptibile la perfectibilitate constantă. Din nefericire pentru Gödel, Russell si societătile secrete nu l-au iertat niciodată și s-a asigurat că anii rămași din viața sa au fost infernali, Gödel având în cele din urmă un sfârșit tragic în 1977.[1]
Theodor W. Adorno, ale cărui teorii despre muzică sunt încă considerate un standard de aur în mediul academic modern și care, ironic, a creat și fundamentul pentru „top 40 de hituri” ca parte a creării unei culturi pentru mase, detașată de o „cultură de elită” pentru oligarhie și managerii acesteia, și-a descris idealul de „muzică nouă” în următorii termeni:
„Ceea ce percepe muzica radicală este suferința netransfigurată a omului… Înregistrarea seismografică a șocului traumatic devine, în același timp, legea structurală tehnică a muzicii. Interzice continuitatea și dezvoltarea. Limbajul muzical este polarizat în funcție de extremul său; spre gesturi de șoc care seamănă cu convulsii corporale, pe de o parte, și spre o stagnare cristalină a unei ființe umane pe care anxietatea o face să înghețe în loc… Muzica modernă vede uitarea absolută ca scop. Este mesajul supraviețuitor al disperării din partea naufragiatului.”
Întrucât Adorno a exemplificat credința oligarhică în decăderea inevitabilă, entropia întregii existențe și credința asociată că artele ar trebui să oglindească această realitate, Adorno a scris în lucrarea sa „Filosofia muzicii moderne” că, în cele din urmă, „necrofilia este ultima perversitate a stilului”.
Nu este de mirare că dușmanul suprem al unei oligarhii se găsește în credința optimistă că rațiunea morală există în esența întregii naturi umane, ca o specie unică, creată după chipul unui Creator Bun și iubitor.
Ce tipuri de artă reflectă acest simț divin al umanității?
Ce tipuri de sisteme de filozofie politică îl exprimă?
Este un sistem de putere ereditară egal cu un sistem care postulează că „toți oamenii sunt creați egali și înzestrați cu drepturi inalienabile”? Este adevărat că Jesu Meine Freud de Bach sau Requiemul de Mozart ar trebui tratate cumva ca fiind egale cu muzica atonală „sofisticată” a secolului XX?
Ar trebui o pictură de Rembrandt sau Da Vinci tratată ca fiind egală cu stropii de cerneală a lui Pollock sau cu pătratele neclare ale lui Rothko?
Ce se întâmplă cu puterea de a judeca binele de rău și adevărul de minciună într-o societate care îmbrățișează o artă animată de iubire și frumusețe față de o artă animată de urâțenie pesimistă?
Ce tip de societate ar fi mai ușor de manipulat?
Poetul german Friedrich Schiller, care a fost modelat de mișcarea republicană globală care s-a răspândit în urma Revoluției Americane, s-a întrebat în Scrisorile sale estetice (1794) „cum se poate proteja artistul împotriva corupției țiunea epocii care îl asaltează din toate părțile?
Disprețuindu-i opinia.”
Dacă masele sunt degradate să creadă că otrava este drogul lor, atunci cum ar putea un artist adevărat să le satisfacă dorințele, indiferent cât de populare?
Pentru a face acest lucru este nevoie de o dispoziție morală extrem de avansată, deoarece atât banii, cât și faima trebuie sacrificate pentru a provoca o societate să devină mai bună.
Schiller spunea că, pentru a fi dedicat adevărului și Libertății sale corolare în cea mai înaltă căutare a Frumuseții, un artist trebuie să găsească o modalitate de a echilibra existența în spațiu și timp, dar să se străduiască întotdeauna să depășească limitele societății sale temporale într-o căutare constantă a eternității.
În a șasea scrisoare a sa, Schiller scria:
„Fără îndoială, artistul este copilul timpului său, dar nefericit pentru el dacă este discipolul sau chiar favoritul său! El își va primi, într-adevăr, materia din timpul prezent, dar va împrumuta forma dintr-un timp mai nobil și chiar dincolo de orice timp, din unitatea esențială, absolută, imuabilă.”
Acolo, izvorând din eterul pur al naturii sale cerești, curge sursa oricărei frumuseți, care nu a fost niciodată pătată de corupțiile generațiilor sau ale veacurilor, care se rostogolesc departe sub ea în vârtejuri întunecate.
Gândurile lui Schiller nu au fost scrise într-un turn de fildeș, ci au fost ghidate de eforturile sale de conducere ca dramaturg, poet și fondator al unui domeniu de cercetare cunoscut sub numele de Știința Istoriei Universale.
Deși viața sa a fost scurtă, nu numai că a lăsat o operă incredibilă care a inspirat unele dintre cele mai nobile opere muzicale, cum ar fi Simfonia a IX-a a lui Beethoven și operele lui Verdi, dar a modelat și în mod direct o rețea de alți artiști, oameni de știință și oameni de stat prin Renașterea de la Weimar, cum ar fi frații Humboldt și Wolfgang Goethe, ca să numim doar câțiva.
Nevoia de a vindeca societatea de tendința sa de a cădea sub influența oricăreia dintre extremele chestiunilor intelectuale abstracte lipsite de creștere emoțională, pe de o parte, și a haosului emoțional detașat de rațiune, pe de altă parte, a fost baza propriei dezvoltări a lui Schiller și lumina sa călăuzitoare în crearea unei culturi capabile să atingă adevărata Libertate Politică
Acest spirit este cel pe care zombii perverși ai „sfârșitului istoriei” din CCF au vrut să-l distrugă prin manipularea afacerilor globale care au dus la Primul Război Mondial, umilirea Germaniei sub Tratatul de la Versailles și finanțarea lui Adolph Hitler prin Wall Street. și Banca Reglementelor Internaționale din City of London.
Faptul că aceleași forțe sataniste care au creat războaiele mondiale și monștrii fasciști ai secolului XX au primit și autoritatea de a oferi „leacul” sub forma denazificării Germaniei de către CCF și a unei noi culturi „democratice” a artei abstracte, muzicii moderniste și filosofiei existențiale este similar cu a permite criminalului să rostească discursul funebru la înmormântarea victimelor sale.
Acum, când Inițiativa „Centura și Drumul” din China conduce o nouă paradigmă de cooperare reciproc avantajoasă, asistăm la o trezire inspirată a popularității standardelor artistice clasice în muzică, artă și chiar arhitectură. Alegerea este din nou pusă în fața tuturor cetățenilor:
Dorim să continuăm să înotăm în cocină decadenței culturale și a pesimismului dezlănțuit de CCF sau vrem să îmbrățișăm un viitor mai apropiat de o specie creată după chipul Creatorului?
Notă de subsol
[1] Kurt Gödel (28 aprilie 1906, Brno, Cehia – 14 ianuarie 1978, Princeton, NJ) este în general considerat a fi cel mai eminent matematician/logician al secolului trecut, un om a cărui pricepere intelectuală și influență sunt adesea comparate cu cele ale lui Einstein. Teoremele majore ale lui Gödel au produs sau transformat mai multe ramuri ale logicii matematice moderne: teoria modelelor, teoria recursivității, teoria mulțimilor, teoria demonstrației și logica intuiționistă.
Munca sa a exercitat un efect semnificativ asupra informaticii și filosofiei conștiinței, sugerând că există limite la ceea ce sunt capabile computerele și că mintea umană este mult mai mult decât un simplu computer. Teoremele sale de incompletitudine au fost o lovitură serioasă pentru încercările de a demonstra soliditatea fundamentală a sistemelor matematice formalizate (sisteme care sunt complet autovalidante, nebazându-se pe nimic în afara regulilor lor interne pentru a demonstra inconsecvența).
Munca revoluționară a lui Gödel a dus la ideea îngrijorătoare că în cadrul sistemelor matematice consistente vor exista propoziții care nu pot fi dovedite adevărate sau false. Gödel a arătat, de asemenea, că demonstrarea consistenței unui sistem matematic nu poate fi niciodată stabilită apelând doar la regulile sistemului și că, în consecință, sistemele matematice nu sunt simple construcții create de om, ci conțin adevăruri care sunt „independente de orice activități umane”.
Atlanta 9/08/2026
COMUNITATEA/UMMAH MUSULMANĂ
-ambitii si loialităti
De CD
Se crede cu multă sperantă si dorintă că Iranul va ieși victorios din războiul actual cu Israelul și Statele Unite și că va deveni liderul umma/comunitătii sau al lumii musulmane, o sperantă care este încă discutabilă.
Dr. Kalim Siddiqui (15 septembrie 1931 – 18 aprilie 1996), scriitor britanic pakistanez și activist islamic, teoretician, comentator și intelectual al mișcării islamice globale din ultimele decenii ale secolului al XX-lea a îndemnat „toți musulmanii să sprijine Revoluția Islamică iraniană din 1979 în eforturile sale de a înlătura secole de ocupație occidentală tiranică a teritoriilor cu majoritate musulmană”.
El credea că Iranul va deveni „o piatră de temelie și o inspirație a Ummei islamice liberă și unită care va apărea într-o lume post-sio-americană”, in pofuda diviziunii puternice si străvechi dintre sunniți și șiiți, intretinuta in mod perfid de puterile coloniale in tendinta lor talmudică “divide et impera”.
Diviziunea dintre sunniți și șiiți în Islam a început cu o dispută privind succesiunea la conducere, care a izbucnit imediat după moartea profetului Mahomed în anul 632 d.Hr. Sunniții l-au ales pe Abu Bakr, prietenul apropiat și socrul profetului Mahomed, drept lider al lor, în timp ce șiiții considerau că conducerea ar trebui să rămână în cadrul familiei lui Mahomed, în special cu vărul și ginerele său, Ali ibn Abi Talib, soțul Fatimei, fiica lui Mahomed.
Șiiții cred că profetul Mahomed l-a desemnat pe Ali drept succesor la evenimentul de la Ghadir Khumm. Ei îi consideră pe Ali și descendenții săi ca având autoritate spirituală specială și îndrumare divină. Diviziunea s-a adâncit dramatic odată cu bătălia de la Karbala din 680 d.Hr., când fiul lui Ali, Husayn, și micul său grup de adepți au fost uciși de forțele califului omeiazi Yazid.
Această animozitate a persistat până în zilele noastre. Sunniții au sprijinit grupări teroriste precum ISIS, care i-a decapitat atât pe „infidelii” șiiți, cât și pe cei creștini. Saudiții și satrapiile lor din Golf sunt aliați ai Israelului.
Visul unității islamice porneste de la vizita președintelui egiptean Muhammed Morsi la Teheran în 2012. Morsi a fost membru al Frăției Musulmane sau Ikhwan, o organizație influentă dominată de sunniți, despre care spune că „a fost în cea mai mare parte mai puțin ostilă Iranului islamic”. Din păcate, „ miscarea Ikhwan a petrecut mulți ani distanțendu-se de singurul stat din lume și anume Iranul care face o încercare onestă de guvernare islamică”.
Velayat-i-faqih sau regula gardianului/juristului ar fi putut oferi un model pentru unitate, dar regula gardienilor nu este un concept islamic. Ayatollahul Khomeini a învățat acest lucru citind Legile lui Platon. Platon și-a propus consiliul de gardieni ca antidot la tiran, într-un mod incompatibil cu rolul pe care califul l-a jucat în dezvoltarea islamului sunnit.
Această mișcare curajoasă și onorabilă ar fi putut fi cel mai important factor care i-a determinat pe sioniști și pe marioneta lor, Abdel Fattah el-Sissi, să-l răstoarne și ulterior să-l tortureze și să-l ucidă pe ultimul lider legitim al Egiptului – o crimă care a ilustrat de ce musulmanii trebuie să preia puterea prin revoluție, așa cum au făcut iranienii, în loc să încerce să lucreze prin intermediul unor instituții „democratice” corupte iremediabil.
Dar visul bazat pe vizita lui Morsi la Teheran este doar un vis, o plăsmuire cre in ciuda distantei fată de realitate ar putea totusi porni si ceea ce nu a fost in intentia eroului, ca multe alte mituri mobilizatoare.
In fapt Morsi a sosit la Teheran pe 30 august 2012 pentru o vizită scurtă și simbolică, menită să participe la deschiderea celui de-al 16-lea summit al Mișcării Nealiniate și să transfere președinția rotativă a acestei organizații lui Mahmoud Ahmadinejad, pe atunci președinte al Iranului.
În ciuda ospitalității iraniene, Morsi a refuzat să petreacă noaptea la Teheran. Morsi a petrecut toate cele patru ore pe pământ iranian, inclusiv timpul petrecut în ambuteiajele apocaliptice ale Teheranului, urmat de un discurs pe care iranienii l-au considerat condescendent și insultător. În timpul discursului respectiv, Morsi a atacat regimul președintelui sirian Bashar al-Assad, un apropiat al Iranului, numindu-l „opresiv” și „pierzându-și legitimitatea”.
Ca și cum acest lucru nu ar fi fost suficient de rău, Morsi le-a spus apoi conducerii iraniene că au o „datorie etică” de a sprijini schimbarea regimului în Siria, Într-o mustrare publică rostită pe pământ iranian, în fața președintelui iranian Mahmoud Ahmadinejad și a altor lideri, care a determinat delegația siriană să părăsească locul în semn de protest, ministrul de externe Walid Muallem acuzându-l ulterior pe Morsi de „incitare la vărsare de sânge”.
Vizita lui Morsi în Iran a fost prima a unui șef de stat egiptean de la Revoluția Islamică din 1979 și de la ruperea relațiilor diplomatice, derivate din recunoașterea de către Egipt a Israelului, tratatul său de pace și găzduirea șahului detronat.
Vizita și plecarea sa bruscă nu au fost menite să contribuit deloc la promovarea unității islamice. De fapt, discursul său incendiar și plecarea sa bruscă i-au determinat pe mulți să creadă că se temea să contracteze impurități rituale prin asocierea cu persoane pe care sunniții încă le considerau eretici.
Ignorând natura divizivă a vizitei lui Morsi, mulți musulmani care căutau unitatea comunitătii musulmane aveau toate motivele să recunoască faptul că Iranul este cel mai important aliat al lor. Condescendenta si trufia lui Morsi a starnit nu numai umoare dar a si mobilizat asistenta să se gandească la o necesară unitate a comunitătii musulmane. Efectul invers s-a produs spontan si discursul jignitor a fost catalizatorul Visului de Unire. N-a fost o iluzie ci un efect invers, greu de prevăzut si de evitat.
Ceva similar s-a întâmplat în SUA în timpul alegerilor primare prezidențiale din 2016, când locuitorii din Hoosiers au apărut pentru a-l susține pe Donald Trump în cel mai mare miting politic din istoria orașului. Acei locuitori din Hoosiers erau ceea ce Marx ar fi numit proletariatul.
Dar din punct de vedere religios, erau în mare parte Creștini Sioniști care lucrau în fabrici ale industriei de apărare. Când a apărut Trump, afilierea lor religioasă a trecut pe plan secund în fața intereselor economice. Erau extrem de îngrijorați de plecarea companiei Carrier Air Conditioning, care își retrasese recent participațiile în Indiana și își mutase fabrica în Mexic. Proletariatul din Indiana s-a definit economic, nu religios, și este posibil ca musulmanii din emiratele Golfului Persic să facă același lucru după ce americanii vor pleca din zonă.
Nouăzeci la sută dintre musulmanii lumii sunt sunniți. Dacă ummah ar fi definită demografic sau religios, am putea ignora șiiții ca excepția care a confirmat regula. Dar demografia a trecut pe plan secund în fața geopoliticii.
Șiiții minoritari si disprețuiți au ajuns în scaunul șoferului, deoarece sunt singura națiune musulmană care s-a ridicat impotriva imperialismul american și luptă pentru a spune povestea – visul. Gaddafi a eșuat; Assad a eșuat spectaculos în Siria, în ciuda sprijinului rusesc și iranian. Saudiții și statele din Golf i-au considerat întotdeauna pe perși dușmanii lor, în principal din motive religioase, dar geopolitica schimbă acest lucru.
Chiar dacă aceștia constituie doar zece procente din ummah, iranienii nu mai pot fi ignorați, deoarece vor determina ordinea mondială în Asia de Vest în zorii celei de-a patra republici americane, nu prin predici, ci prin „sânge și fier”, așa cum a articulat maestrul incontestabil al Realpolitik-ului, Otto von Bismarck.
Pe 30 septembrie 1862, Bismarck, pe atunci proaspăt numit ministru-președinte al Prusiei, a ținut celebrul discurs „Sânge și fier” (Blut und Eisen) în timpul unei crize constituționale privind finanțarea militară. În discursul său adresat Comitetului Bugetar al Landtag-ului prusac de la Berlin, Bismarck a susținut că „unificarea Germaniei va veni prin puterea militară prusacă, mai degrabă decât prin discursuri liberale sau voturi majoritare”.
Gramatica subtilă a Realpolitik-ului lui Bismarck era si ea religioasă. După ce a unificat Germania sub hegemonia prusacă în 1871, Bismarck a încercat să facă din protestantismul iluminat, așa cum era promovat de filozofi precum Emmanuel Kant și G.W.F. Hegel, normativ pentru toți germanii, inaugurând Kulturkampf-ul împotriva catolicilor din Germania.
Bismarck a abandonat treptat Kulturkampf-ul, care a durat aproximativ între 1871 și 1878, și a înlocuit poziția sa anticatolică și conflictuală cu o politică de reconciliere pragmatică și acomodare politică față de catolicii germani și Partidul lor de Centru. Abordarea lui Bismarck a evoluat de la războiul cultural și supremația statului asupra Bisericii la conservatorismul pragmatic și politica de coaliție – un exemplu clasic al flexibilității sale Realpolitik.
Bombardamentul comun israeliano-american din martie 2026 a unit Iranul așa cum doar o invazie străină o poate face. Nu a existat nicio contrarevoluție în Iran, în ciuda eforturilor CIA. Prioritățile mullahilor, dar nu și ale velayat-i-faqih -gărzii au fost trecute în liniște deoparte de tehnocrații de la IRGC, care au salvat Iranul prin desfășurarea de rachete și drone avansate, ceea ce a făcut ca cea mai scumpă putere marină din istoria omenirii să devină învechită si total ineficientă. Rachetele și dronele erau echivalentul iranian al lui “Blut und Eisen”. Rezultatul a fost versiunea iraniană a Realpolitik-ului flexibil.
Iranul va putea deveni un lider de coalitie in zona Golfului și putere dominantă în Asia de Vest, dar o va face pe măsură ce Persia renaște si nu ca lider al ummah-ului.
Dar este posibil ca Iranul constient că religios reprezinta o minoritate de 10% să nu isi asume rolul de hegemon si să ramana doar un fondator al unitatii si să aplice regula respectului reciproc si a neamestecului in treburile interne si in domeniul religiei, regula deaur a Miscării Tărilor nealiniate – Bandung.
Dacă sunniții ar propune principiul unității, șiiții l-ar respinge și invers. Ca o recunoaștere tacită a faptului că Islamul este divizat iremediabil, liderii politici moderni din ummah să se orienteze invariabil către știință, filozofie și etică pentru a uni populația țărilor lor, deoarece principiile unificării naționale nu pot fi găsite în Islamul atat de cronic divizat. Diferenta va fi ca o diversitate religioasă respectată si acceptată neconditionat.
Gamal Abdel Nasser, președintele Egiptului (1956 – 1970), a încercat si el să unească ummah-ul sub auspiciile egiptene promovând naționalismul secular panarab pentru a ocoli diviziunile teologice din Islam, cum ar fi separarea dintre sunniți și șiiți. Nasser a combinat antiimperialismul, modernizarea și apelurile la istoria/cultura comună și justiția socială, în special antiimperialismul, ca parte a unui program politic hotărât secular.
În 1958, Nasser a implementat filosofia politică a „Celor Trei Cercuri” (arab, african și islamic), pe care a articulat-o în cartea sa din 1954, „Eliberarea Egiptului: Filosofia Revoluției”, prin formarea Republicii Arabe Unite împreună cu Siria în 1958. Religia nu putea servi drept bază comună pentru RAU, deoarece majoritatea musulmanilor din Siria erau alawiți, un grup pe care sunniții îl considerau eretici în afara Islamului.
Socialismul, deși bazat pe principii islamice de justiție și echitate, a fost adevărata bază a unității în RAU, ceea ce însemna că umma a trecut pe plan secund în fața internaționalei socialiste. Umma a devenit o categorie a minții care a acoperit superficial diviziunile religioase care existaseră de secole.
Saddam Hussein a propus ceva similar în Irak prin învierea baathismului, o ideologie politică originară în anii 1940 de la gânditori sirieni precum Michel Aflaq și Salah al-Din al-Bitar, care promovau „Unitate, Libertate, Socialism”, într-un mod deliberat calculat pentru a evita diviziunile inerente pe care Islamul le-a impus ummah-ului.
Baathismul a reusit să prioriteze identitatea arabă în detrimentul religiei. A respins etnocentrismul egiptean din centrul nasserismului, promovând etnocentrismul irakian, așa cum a propus Saddam Hussein, care a invocat moștenirea antică a Mesopotamiei Irakului, inclusiv referințe la Babilon și Nebucadnețar.
Asta a fost autodistructiv deoarece îi excludea pe șiiți, care nu erau arabi și care se plângeau de cucerirea lor de un grup de jochei de cămile analfabeți încă de când imamul Hussein ibn Ali a murit în bătălia de la Karbala.
Gânditorii iranieni au găsit, de asemenea, o ușurare față de sterilitatea Kalamului sau a apologeticii scolastice islamice prin scotocirea ideologiilor care permiteau si discuții fără opulența declarațiilor teologice de erezie sau haram ori de câte ori apărea un dezacord.
După întoarcerea sa din șederea sa de cinci ani la Paris, influentul sociolog, filosof și gânditor revoluționar iranian Ali Shariati a propus marxismul și existențialismul ca soluție la dezunitatea islamică. Shariati nu a abandonat niciodată islamul, dar a folosit marxismul și existențialismul ca o șansă filosofică unificatoare care a dat sens ideilor islamice tradiționale.
Aceasta a produs „șiismul roșu” – un islam revoluționar, orientat spre dreptate – versus „șiismul negru” quietist, care era cuvântul său de cod pentru doliul pasiv, dominat de clerici, ritualic, care se aliase cu structurile puterii.
Determinismul economic marxist se opunea ideii existențialiste conform căreia existența precede esența, făcând incoerentă orice aplicare a ambelor principii.
Ideea „șiismului roșu” a contribuit la revoluția din 1979, care a avut loc la doi ani după moartea lui Shariati. Ayatollahul Khomeini l-a atacat într-un discurs important în care a avertizat împotriva celor care căutau „Islamul fără cler”, numindu-i dușmani care „aruncă toate grupurile noastre religioase în mare”.
El a considerat ideile mai anticlericale sau cu influențe de stânga ale lui Shariati ca o amenințare la adresa unei guvernări islamice adecvate.
Alternativa lui Khomeini la „șiismul roșu” al lui Shariati a fost „domnia gardienilor” sau velayat-e faqih – tutela juristului islamic – centrată pe conducerea clericală ca fiind esențială pentru un stat islamic, un concept respins de Shariati ca fiind „șiism negru”. Shariati a propus o societate mai lipsită de clase, condusă de oameni, dar Khomeini nu avea nicio afinitate pentru marxism, iar după revoluție, Khomeini i-a suprimat pe aliații socialiști și liberali care îi permiseseră să-l răstoarne pe Șah.
Shariati și Khomeini au devenit „piloni gemeni” ai revoluției, dar niciunul nu a putut rezolva problemele asociate cu Kalaam, deoarece domnia gardienilor:
nu este compatibilă cu Kalam – teologia scolastică, așa cum este practicată în mod tradițional de sunniți.
Este o doctrină șiită distinct duodecima, care se bazează pe premise șiite specifice despre imamat, ocultare (ghaybah) și rolul juriștilor (fuqaha) ca adjuncți în absența Imamului Ascuns. Kalam-ul sunnit, în principal școlile Ashʿarī și Maturīdī operează pe fundamente teologice fundamental diferite în ceea ce privește autoritatea, voința divină și guvernarea.
În practică, Revoluția din 1979 a reușit printr-o coaliție largă, dar odată ajuns la putere, establishmentul clerical sub Khomeini a marginalizat sau a cooptat selectiv moștenirea lui Shariati, dar ideile sale au rămas mai influente în rândul intelectualilor decât în structura statală postrevoluționară.
Academicienii îi descriu adesea pe Shariati și Khomeini ca fiind „piloni gemeni” sau influențe paralele, dar cu „un pat, două vise”: zel revoluționar comun împotriva șahului, dar cu scopuri fundamental diferite pentru societatea islamică. Shariati a oferit combustibil intelectual masei; Khomeini a furnizat cadrul organizațional și jurisprudențial care a definit Republica Islamică. Pe scurt, Khomeini a beneficiat de impulsul revoluționar pe care Shariati l-a ajutat să-l genereze, dar nu a adoptat sau construit ideologia sa în jurul „șiismului roșu”
Așadar Iranul va deveni liderul fondator al coalitiei din Asia de Vest după ce americanii se vor retrage, dar nu va deveni liderul ummah-ului. Iranul va contesta militar hegemonia evreiască/americană în Asia de Vest sub numele de Persia și va continua să joace un rol în geopolitică și, mai important, în istoria mântuirii, care a început cu Cirus cel Mare, cu secole înainte de existența Islamului.
Magii erau perși care reprezentau lumea neevreiască, fiind primii non-evrei care l-au venerat pe Iisus Hristos. Când Iulian Apostatul a complotat cu evreii pentru a reconstrui templul și a eradica creștinismul din Imperiul Roman, a fost oprit de regele persan Shapur al II-lea, care a forțat legiunile romane să se retragă din Asia de Vest, pentru a nu se mai întoarce niciodată.
Istoria se repetă uneori in culori si nuante diferite si cu urmări surprinzatoare mai ales pentru cei care nu cunosc si nu urmăresc atent Istoria.
Atlanta 10/08/2026