Calin Kasper
210 aprobate
calin.kasper@gmail.com
188.108.83.43

 

Târgul ca şcoală a neamului

De când a început Călin Georgescu să viziteze din nou târgurile ţării, neprietenii, vorba lui Carageale, îl muşcă tot mai tare de părţile moi. Simt nerozii, că e o metodă ingenioasă de a-şi face publicitate, fiindcă vrând nevrând, toate televiziunile sunt obligate să facă reportaje de la faţa locului.

Evident că CG nu la publicitate se gândeşte. Este om cu totul superior, ca asta să-i fie preocuparea principală. El sapă mult mai adânc, la trezirea în conştiinţă a românilor. Şi astfel târgurile româneşti devin şcoală de educaţie a neamului.

În anul 2022, când făceam parte din Asociaţia Pământul Strămoşesc, Călin Gerogescu vizita şi pe atunci fie producători individuali, fie târgurile, dar nefiind atât de cunoscut, nu i se părea nimănui un lucru ciudat. Doar acum, când vizitarea târgurilor de către CG a devenit o ameninţare pentru clasa politică ilegitimă, acţiunea începe să fie prezentată de presă ca un fapt negativ.

Dar, ce vrea de fapt Călin Gerogescu să transmită, prin vizitarea târgurilor? „Cumpăraţi produse româneşti, susţineţi producătorul local, consumaţi produse proaspete şi neaditivate cu tot soiul de chimicale, care nu au ce căuta în alimente. Faceţi-vă un bine vouă şi familiilor voastre, faceţi bine şi agriculturii româneşti şi economiei ţării.”

Imaginaţi-vă că cei mai mulţi români s-ar aproviziona de la piaţă. Ar dispărea marile lanţuri comericiale de tip Metro şi Kaufland, cele care nu pot exista fără aditivi alimentari şi fără ambalaje, pe care cumpărătorul le plăteşte, ca apoi să umple ţara de deşeuri. Călin Gergescu invită deci românii să cumpere de la piaţă, ca un gest patriotic, naţionalist, contra multinaţionalelor care ne otrăvesc cu produsele lor „alimentare.”

Aceste concepţii ale lui Călin Gergescu erau deja de mult cristalizate, când făceam parte din APS. Activa acolo şi domnul Ovidiu Hurduzeu, un susţinător al sistemului distributist, al micilor producători, care organizaţi în cooperative precum cea de la Mondragon, era dovada vie că distributismul este superior capitalismului şi socialismului, aducând mijloacele de producţie şi beneficiul la producător, adică la cel care munceşte.

Eu nu sunt un susţinător de circumstanţă al lui Călin Georgescu, ci rezonez cu idei asemăntoare cu ale lui de multă vreme. În romanul „De la inimă spre cer” apărut în anul 2014, scriam următoarele în capitolul „Agricultura de subzistenţă”.

„Ca să ne întoarcem din drum nu trebuie să inventăm din nou roata. E destul ca să privim în urmă cu 100 de ani şi vom descoperi o organizare pe care noi o vom numi gospodăria ţărănească. Dorim să introducem acest sistem doar acolo unde se potriveşte, în satele părăginite, unde doi trei bătrâni uitaţi de lume şi de Dumnezeu îşi duc povara bătrâneţilor, sau pe culmile dealurilor, pe care altă dată păşteau nenumărate turme, sau pe terenurile abandonate, pe care nu le mai lucrează nimeni.
Această gospodărie ţărănească producea aproape tot ce‑i trebuia familiei gospodarului. Doar sare, chibrituri şi gaz pentru lampă mai trebuia să cumpere. Bărbatul şi cu nevasta, prin munca lor, ajunseseră la prosperitate, linişte şi fericire. (Atunci când erau lăsaţi în pace!) Ţăranul muncea ţarina lui, pe care o lucra cu boii sau cu caii. Cultiva grâu, orz, cartofi, porumb. Coseau lunca şi făceau fân. Creştea neapărat şi animale, altfel sistemul nu funcţiona. Animalele erau cele care consumau produsele agricole, producând plusvaloare, împreună cu ogorul. Aţi auzit de ţărani care se plâng după recoltare că preţul porumbului de pe piaţă e prea mic? Ei, puteţi fi siguri că acei ţărani nu creşteau animale.
Tot ce producea ţarina, era valorificat prin animalele din bătătură. Omul avea boi sau cai, vacă cu lapte pentru copii, oi sau capre, porci în coteţ, găini, iepuri, gâşte sau raţe. Aceste animale erau crescute şi îngrăşate cu produsele câmpului. Toată vara o parte din animale îşi agoniseau hrana de pe păşune, de la gârlă, de pe marginea şanţului. Creşteau prin grija lui Dumnezeu. Doar iarna erau hrănite de om. Totul era folosit, nimic nu era aruncat, nu existau deşeuri. Paiele şi cocenii de porumb erau folosiţi ca aşternut pentru vite, apoi împreună cu gunoiul de grajd se întorcea pe câmp, ca îngrăşământ.
Femeia ţinea gospodăria, hrănea copii, animalele, mulgea vaca, oile, în timp ce omul era la câmp. Când era vremea, mergea şi ea la semănat, prăşit, cules, recoltat. Tot nevasta se îngrijea de grădina de legume din spatele casei, unde punea fasole, morcovi, cartofi de vară, porumb de copt sau fiert. Prin curte şi grădină mai aveau pruni, nuci sau meri, caişi sau cireşi. Tot ea mai dărăcea şi torcea lână, ţesea covoare şi scoarţe, împletea pulovere, mănuşi şi şosete pentru toată familia. Desigur că gătea, mai făcea brânză din laptele oilor, caş şi urdă, marmeladă de casă, compoturi, fructe uscate, punea murături pentru iarnă. Pe măsură ce îmbătrâneau, veneau copii din spate care puneau umărul şi preluau de la părinţi o parte din grijile gospodăriei.
Astfel se hrăneau cu alimente proaspete, pline de vitamine, lipsite de chimicale şi tratamente inutile, la care industria alimentară se pare că nu poate renunţa. Era o hrană ecologică, pentru care orice om din statele „dezvoltate“ ar plăti bani grei, dacă ar avea de unde o procura. Pentru că asemenea alimente au dispărut de pe piaţă. Au dispărut producătorii, a dispărut şi gospodăria ţărănească, s‑a distrus o întreagă civilizaţie arhaică, dar eficientă. Niciun fel de agricultură, oricât de avansată, nu reuşeşte să producă alimente atât de valoroase, cu cheltuieli atât de reduse. Şi totul stă la îndemâna gospodarului, nu‑i trebuie nimic dinafară, după deviza „Totul prin noi, prin munca noastră“. E sistemul perfect, care poate fi reînviat în România. Care poate reînvia România!
Dar de ce l‑am reînvia? Pentru a da de lucru la mii de oameni, care şi‑ar agonisi astfel hrana singuri, n‑ar mai fi dependenţi de un ajutor social insuficient şi înjositor sau la mâna unui angajator, n‑ar mai depinde de alţii, decât de hărnicia lui şi de Dumnezeu. Ar putea trăi demni, fericiţi, feriţi de bolile civilizaţiei, crescând mai mulţi copii, care încep şi la noi să fie o raritate. Ar aproviziona ţara cu alimente ecologice, pentru că nimeni nu ne va opri să certificăm biologic aceste gospodării. Şi vom mai realiza ceva extraordinar! Vom întoarce algoritmul care ne‑a sărăcit, pe dos. În loc să privim noi cu jind la ţările avansate pentru un telefon mobil, vor privi ei la noi cu invidie, pentru că vom avea ce ei au pierdut de mult: alimente curate pline de vitamine, un mediu nepoluat, oameni sănătoşi şi frumoşi, curţile pline de copii, natura intactă.
Ar fi un sistem pentru care cei care fac strategia de apărare a ţării ar trebui să‑l ia în calcul, dacă nu le‑ar sta gândul la alte prostii. Ce ne facem dacă o ploaie de rachete ne distrug centralele electrice din sistemul energetic naţional şi cele câteva rafinării? Fără curent electric şi combustibil, în 10 zile foamea s‑ar instala în toate marile oraşe ale ţării. Dar, dacă am avea 10% din familii organizate în ancestralele gospodării ţărăneşti, situaţia ar fi salvată, pentru că acolo alimentele sunt păstrate în pivniţă, carnea şi cârnaţul prăjit în bidonul cu untură, brânza în burduf iar telemeaua în putinică. Porumbul şi grâul e pus bine în hambar, astfel că aceste gospodării ar deveni adevărate depozite de alimente care, în caz de necesitate, ar completa baza de aprovizionare a oraşelor.”

Ce scriam acum 12 ani, de mă mir şi eu? Pomeneam de o ploaie de rachete? De distrugerea rafinăriilor şi a centralelor electrice? Despre foamete? Cu alte cuvinte, făceam încă de pe atunci strategia de apărare a ţării. O să vină vremea, când ea o să fie aplicată.