114 ani de la nașterea pământească a lui Nicolae Steinhardt, evreul care L-a găsit pe Hristos în temnițele comuniste (29 iulie 1912 – 30 martie 1989). JURNALUL FERICIRII – PDF

De Anca I. Apostol  /   Cultură   /   Publicat: Miercuri, 29 iulie 2026, 12:00   /   2 comentarii
Se împlinesc la 29 iulie 114 ani de la nașterea pământească a lui Nicolae Steinhardt, care pentru lumea ortodoxă este cunoscut sub numele de Părintele Nicolae de la Rohia. Monah, fost deținut politic, scriitor, critic literar și doctor în drept constituțional, în fapt o prezență fascinantă la toate nivelele: literar, teologic, etic, critic și cultural, Nicolae Steinhardt va rămâne peste generații un model ireproșabil de ceea ce înseamnă vocație duhovnicească. Dar și creatorul unei opere unice în literatura română, „Jurnalul fericirii” (PDF AICI), rămasă drept testamentul său literar.
Nicolae Aurelian Steinhardt a fost închis politic în anii de teroare comunistă în grupul Noica-Pillat, dosar deschis prin turnătoria lui Zigu Ornea (Orenstein),
Steinhardt a fost condamnat la 12 ani de muncă silnică, 7 ani degradare civică și confiscarea totală a averii personale, sub acuzația clasică de „infracțiune de uneltire contra ordinii sociale”, pentru „omisiune de denunț” și a ales această cale împins și de tatăl său, Oscar, care i-ar fi spus că are în față o alegere: ori va rămâne în libertate, dar nopțile vor deveni un iad, ori va fi închis, dar va dormi liniștit.
„Ovreiul de peste 82 de ani, micul pensionar din București, mi s-a dovedit dintr-o dată, și în chipul cel mai simplu, capabil de simțăminte autentic senatoriale.
După ce i-am povestit cum s-au petrecut lucrurile, mi-a vorbit:
– Ce-ai mai venit acasă, nenorocitule? Le-ai dat impresia că șovăi, că poate să încapă și posibilitatea să-ți trădezi prietenii. În afaceri, când spui lăsați-mă să mă gândesc înseamnă că ai și acceptat. Pentru nimic în lume să nu primești a fi martor al acuzării. Hai, du-te chiar acum.”(Jurnalul Fericirii)
A stat în închisoare în perioada ianuarie 1960 – august 1964. La 15 martie 1960, în timp ce era la Jilava, trece la creștinism fiind botezat în credința ortodoxă de către Părintele Mina Dobzeu, naș fiindu-i Emanuel Vidrașcu, coleg de închisoare, fost șef de cabinet al mareșalului Antonescu, după cum amintește Doxologia.
„Evenimentul eliberării se apropie și poate avea loc din clipă în clipă. În mica celulă de la Zarca, singur, îngenunchez și fac un bilanț. Am intrat în închisoare orb, cu vagi străfulgerări autogene ale beznei, care despică întunericul fără a-l risipi, și ies cu ochii deschiși. Am intrat răsfățat, răzgâiat. Ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose. Am intrat nemulțumit. Ies cunoscând fericirea. Am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri. Ies nepăsător. Soarele și viața îmi spuneau puțin. Acum știu să gust felioara de pâine cât de mică. Ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul. Ies împăcat. Cu cei cărora le-am greșit, cu prietenii și dușmanii mei, ba și cu mine însumi.”
După moartea tatălui său (1967) începe să-și caute o mănăstire. În 1975 vine la mănăstirea unde se afla ieromonahul Mina Dobzeu, însă episcopul Partenie refuză să-i permită șederea, așa încât părintele Mina îl trimite la arhiepiscopul Teofil Herineanu de la Cluj-Napoca și la episcopul Iustinian Chira de la Maramureș.
În 1976 Constantin Noica îl întâlnește, la o lansare de carte care a avut loc la Cluj-Napoca, pe Iustinian Chira, bun prieten al lui Ioan Alexandru și al scriitorilor în general și, invitat de acesta, Noica ajunge în scurt timp la Mănăstirea Rohia, unde zăbovește 3 zile. Cadrul natural și biblioteca vastă îl impresionează deopotrivă pe marele filosof care nu ezită să îi povestească lui Steinhardt despre cele văzute la Rohia, mai ales că îi știa gândul de a se retrage într-o mănăstire, astfel că în 1978 Steinhardt stă vara la Rohia, pentru ca în anul următor să se stabilească definitiv acolo ca bibliotecar, cu aprobarea episcopului Iustinian.
Pe 16 august 1980 este tuns în monahism la mănăstirea Rohia de către Arhimandritul Serafim Man și episcopul Iustinian Chira.
În anul 1971 scrie prima formă a manuscrisului dactilografiat „Jurnalului fericirii” – una dintre cele mai prolifice opere de introspecție culturalo-mistică din peisajul literaturii noastre post-moderne – , care îi este confiscat de Securitate în 1972 și restituit în 1975, la intervenția Uniunii Scriitorilor (manuscrisul avea însă să fie confiscat din nou în anul 1984 și depus la Arhivele Statului, secția secretă).
În martie 1989 angina pectorală de care suferea se agravează și N. Steinhardt se decide să plece la București pentru a vedea un medic specialist, drumul spre Baia Mare făcându-l împreună cu Părintele Justin Hodea – starețul mănăstirii – și cu părintele Paisie Rogojan cărora le mărturisește:
„Tare mă supără niște gânduri, că nu m-a iertat Dumnezeu de păcatele tinereții mele”. Iar Părintele Justin îi răspunde: „Satana care vede că nu mai te poate duce la păcat, te tulbură cu trecutul. Deci, matale care ai trecut la creștinism și te-ai botezat, ți-a iertat păcatele personale și păcatul originar. Te-ai spovedit, te-ai mărturisit, ai intrat în monahism, care este iarăși un botez prin care ți-a iertat toate păcatele. Fii liniștit că aceasta este o provocare de la cel rău, care îți aduce tulburare ca să n-ai liniște nici acum”.
În aerogara din Baia Mare, înainte de îmbarcare pentru București, suferă un infarct și este dus la spitalul din Baia Mare, unde trece la Domnul câteva zile mai târziu, joi, 30 martie 1989.

Nicolae Steinhardt cu șase zile înainte de a muri: Îl iubesc pe Eminescu. Tot astfel, iubesc în mod orbitor și total poporul român și fenomenul românesc

De Cronicar  /   Cultură   /   Publicat: Duminică, 29 martie 2026, 22:45   /   5 comentarii
Mi-am pus demult întrebarea: dacă mi se va cere să scriu despre Eminescu, ce voi face? Să cutez a scrie? Nu va fi impertinență și abatere de la modestia cea mai elementară?
Iată însă că, pînă la rezolvarea teoretică a problemei, am scris și publicat cîteva texte despre Eminescu în „Viața Românească”, în „Caiete critice”, în volumul „Escale în timp și spațiu” și „Prin alții spre sine”, în cuvîntul înainte la „Eminescu și abisul ontologic” de Svetlana Paleologu-Matta.
Am învățat și predat euforic multe poezii eminesciene la Jilava, Gherla și Dej.
Știu bine că am scris copilării și banalități dar cu teamă, dragoste, credință și adînc respect. Așa încît s-ar putea ca păcatul de temeritate și poftă de fală să-mi fie iertat.
Îl iubesc pe Eminescu. Ziua de 15 ianuarie e pentru mine o zi sfîntă. Nu uit, cînd sunt în București, să depun și eu o floare la statuia din fața Ateneului, operă a sculptorului D. Anghel.
Cu ce drept îl iubesc pe Eminescu? Fără niciun drept. Prin declarație unilaterală de voință, pentru că oricine are dreptul să iubească, oricît de nevolnic și neîndeptățit este. Pentru că, după cum spun englezii, o pisică poate privi un rege. Tot astfel, fără nicio justificare,  iubesc în mod orbitor și total poporul românesc și „fenomenul românesc”.
Și apoi Eminescu, prin fermitate și curăția caracterului, îmi e sprijin de nădejde în credința că poporului român îi e menit a se împărtăși în cultură și în viața spirituală de o soartă cu mutl deasupra mediocrității, acea binecuvîntată soartă în care au crezut Hașdeu, Pârvan, Blaga, Mircea Eliade și Constantin Noica.
Cît de fericit sunt că mi-ați dat prilejul să-mi mărturisesc dragostea despre Eminescu și fenomenul românesc.
Nicolae Steinhardt
Mănăstirea Rohia
24 martie 1989 (Confesiune făcută cu șase zile înainte de a trece la Domnul – 30 martie 1989)