 CD1.915 aprobate denitsoc@gmail.com 192.200.148.214
EXTRA ECCLESIAM NULLA SALUS SSPX si-a schimbat atitudinea față de Vatican, dand de bănuit că evreii dau ordine în privința SSPX-ului din Franța. De aproape 40 de ani, SSPX-ul din Franța a fost agresorul într-un război împotriva autorității legitime a Bisericii Catolice, începând cu consacrarea ilicită a Arhiepiscopului Lefebvre din 1988, război care seamănă izbitor cu războiul pe care israelienii îl poartă împotriva palestinienilor în aceeași perioadă. FSSPX este prescurtarea Fraternității Sfântul Pius al X-lea (Fraternitas Sacerdotalis Sancti Pii X). Este o societate sacerdotală catolică tradiționalistă internațională, fondată în 1970 de arhiepiscopul francez Marcel Lefebvre. FSSPX aderă strict la practicile catolice, catehismul și tradițiile liturgice așa cum existau înainte de anii 1960. SSPX-ul din Franța nu operează cu recunoaștere canonică oficială și deplină din partea Bisericii Romano-Catolice tradiționale. Relația a fost din punct de vedere istoric foarte tensionată: Arhiepiscopul Lefebvre a consacrat patru noi episcopi fără permisiunea Papei Ioan Paul al II-lea. Acest act ilicit a dus la excomunicarea lui Lefebvre și a episcopilor nou consacrați, plasând societatea într-o stare de schismă. De-a lungul anilor, Vaticanul și FSSPX au purtat discuții teologice pentru a-și rezolva diferențele, deși tensiunile izbucnesc ocazional din cauza dezacordurilor ideologice continue. De peste 40 de ani, FSSPX a susținut că există „o stare de urgență” în Biserică ca justificare pentru sfidarea autorității bisericești. Afirmația nu avea sens, deoarece era întotdeauna însoțită de declinări de responsabilitate care recunoșteau autoritatea papei și validitatea Liturghiei vernaculare. Ultimul ultimatum al lui Pagliarani a schimbat termenii angajamentului. Ducând afirmația sa privind starea de urgență la concluzia logică, Pagliarani spune acum că porțile iadului au biruit Biserica fondată de Hristos, deoarece, în cuvintele sale, „într-o parohie obișnuită, credincioșii nu mai găsesc mijloacele necesare pentru a-și asigura mântuirea veșnică”. La fel ca și catolicismul tradiționalist în general, FSSPX s-a născut din opoziția față de schimbările din Biserica Catolică care au urmat Conciliului Vatican II (1962–1965). Fondatorul și figura centrală a societății a fost Arhiepiscopul francez Marcel Lefebvre, care a slujit Biserica Catolică ca Delegat Apostolic pentru Africa francofonă, Arhiepiscop de Dakar și Superior General al Congregației Sfântului Duh, un ordin misionar de preoți. Mereu apar noi ordine bisericesti, sacerdotale, monahale si duhovnicesti; de ce oare? În septembrie 1970, la scurt timp după pensionarea sa din funcția de Superior General al Congregației Sfântului Duh, Lefebvre a fost abordat de unsprezece membri ai Seminarului Pontifical Francez din Roma. Aceștia au cerut sfatul lui Lefebvre cu privire la un seminar conservator unde să-și poată finaliza studiile. Le-a spus că, dacă le-ar spune să meargă mai departe, ar vedea în ea un semn al Providenței Divine. Charrière a aprobat cererea lui Lefebvre și, cu un document datat cu șase zile înainte de 1 noiembrie 1970, a înființat Fraternitatea Sfântul Pius al X-lea ca o pia unio („uniune pioasă sau sfântă”) cu titlu provizoriu (ad experimentum) pentru șase ani. Statutul de pia unio a fost prima etapă prin care trece o organizație catolică înainte de a obține recunoașterea oficială ca institut religios sau societate de religie apostolică in conformitate cu dreptul canonic. Din 1983, termenul „Asociația credincioșilor creștini” a înlocuit „pia unio”. Fraternitatea Sfântul Pius al X-lea a fost fondată oficial, respectând toate normele canonice și primind binecuvântarea episcopală și încurajarea ordinariului local. În mod normal, după o perioadă adecvată de experiență și consultare cu Sfântul Scaun, un episcop ar ridica o pia unio la statut oficial la nivel diecezan. Lefebvre a încercat să ocolească această etapă și a contactat trei departamente diferite ale Sfântului Scaun pentru a asigura recunoașterea timpurie a societății sale. A obținut cu succes o scrisoare de încurajare de la cardinalul John Wright, prefectul Congregației pentru Cler, dar nu a existat nicio aprobare din partea congregației Sfântului Scaun responsabilă pentru ridicarea unei asociații la nivelul dorit de Lefebvre. Scrisoarea cardinalului Wright, din data de 18 februarie 1971, spunea, referitor la domeniul de competență al congregației cardinalului Wright, că asociația „va putea contribui mult la realizarea planului elaborat de această Congregație pentru partajarea clerului la nivel mondial”. Înființarea FSSPX a fost nedorită de unii oameni ai bisericii, în special episcopii francezi, a căror perspectivă teologică diferă de cea a lui Lefebvre și care aveau legături importante cu cardinalul secretar de stat al Sfântului Scaun, Jean-Marie Villot. Până în noiembrie 1974, episcopatul francez a indicat că nu va încardina niciunul dintre preoții lui Lefebvre din diecezele lor, ceea ce era opusul dorinței unor episcopi elvețieni de a-i încardina pe preoții societății. O controversă centrală din jurul FSSPX se referă la consacrarea de către Arhiepiscopul Lefebvre și episcopul brazilian Antônio de Castro Mayer a patru preoți FSSPX ca episcopi în 1988, încălcând ordinele Papei Ioan Paul al II-lea. Pe 3 iunie, Lefebvre a scris că intenționează să procedeze. Pe 9 iunie, Papa a răspuns printr-o scrisoare personală, apelându-l să abandoneze un plan care „nu ar fi văzut decât ca un act schismatic, ale cărui consecințe teologice și canonice vă sunt cunoscute”. Lefebvre nu a răspuns, iar scrisoarea a fost făcută publică pe 16 iunie. Pe 30 iunie 1988, arhiepiscopul Lefebvre a procedat la hirotonirea în episcopat a patru preoți ai FSSPX. Antônio de Castro Mayer, episcop emerit de Campos dos Goytacazes, Brazilia, a asistat la ceremonie. Cei consacrați ca episcopi au fost: Bernard Fellay, Bernard Tissier de Mallerais, Alfonso de Galarreta și Richard Williamson. Pe 12 februarie 2026, Davide Pagliarani s-a întâlnit cu cardinalul Víctor Manuel Fernández, șeful Dicasterului pentru Doctrina Credinței. Dicasterul și-a exprimat deschiderea de a începe discuțiile cu FSSPX, avertizând totodată împotriva consacrărilor planificate. Pe 18 februarie 2026, FSSPX a publicat o scrisoare adresată de Don Pagliarani cardinalului Fernandez, în care 1 iulie era confirmată ca punct de plecare pentru noile consacrari episcopale. Pe 13 mai 2026, cardinalul Víctor Manuel Fernández, prefectul Dicasterului pentru Doctrina Credinței, a avertizat în mod explicit Societatea că hirotonirea episcopală planificată în iulie va fi considerată un act de schismă formală și va duce la excomunicarea noilor episcopi și a tuturor celor implicați în hirotonisire. Pe 26 mai 2026, Societatea a anunțat numele celor patru episcopi: Pascal Schreiber din Aargau, Elveția, rector al Seminarului Herz Jesu, Michael Goldade din Dakota de Nord, Statele Unite, rector al Seminarului Saint Thomas Aquinas, Michel Poinsinet de Sivry din Franța, superiorul districtului Benelux, și Marc Hanappier din Franța, profesor la Seminarul Saint Thomas Aquinas. Într-o declarație care a reafirmat autoritatea papală și a negat gravitatea situației actuale, episcopul Fellay a anunțat duminică, 26 aprilie, că „există o probabilitate enormă ca voi toți să fiți excomunicați, declarați schismatici” de către Vatican, dacă consacrarea va continua conform așteptărilor. Apoi, Pagliarani a reluat stilul pasiv-agresiv pe care l-am așteptat de la FSSPX, reafirmându-și sfidarea în cuvinte care sugerau simultan reconcilierea, în termenii săi, desigur: „În recunoașterea comună a faptului că nu putem găsi un acord asupra doctrinei”, a scris Pagliarani, „mi se pare că singurul punct asupra căruia putem fi de acord este cel al carității față de suflete și față de Biserică”. Problema principală aici este caritatea, nu doctrina. În tratatul Sfântului Augustin „Despre Botez, împotriva donatiștilor” (De Baptismo contra Donatistas, cca. 400–401 d.Hr.), în special în Cărțile I–IV), el atribuie în mod repetat daunele schismei lipsei de caritate (caritas), bazându-se în mare măsură pe ceea ce a spus Sfântul Pavel în 1 Corinteni 13:1–3 despre natura esențială a carității: “Chiar dacă aș vorbi limbi omenești și îngeresti, și n-aș avea dragoste, sunt ca o aramă sunătoare sau un chimval zornăitor. … Și chiar dacă aș avea toată credința, așa că aș putea muta munții, și n-aș avea caritate, sunt nimic. Și chiar dacă mi-aș împărți toate bunurile pentru a hrăni săracii și chiar dacă mi-aș da trupul să fie ars, și n-aș avea caritate, nu-mi folosește la nimic.” În Cartea I și Cartea a IV-a, Augustin explică faptul că nici măcar sacramentele valide (cum ar fi botezul) în afara unității Bisericii Catolice nu folosesc la nimic pentru mântuire fără caritate, care este legătura unității în Duhul Sfânt. Schisma rupe această legătură, făcând din separare o „rană fatală” care anulează beneficiile spirituale. Sacramentele care sunt săvârșite și primite în schismă rămân valide ca formă, dar le lipsește efectul mântuitor până când unitatea și caritatea sunt restabilite: Augustin și-a bazat afirmația conform căreia donatiștii erau în afara Bisericii pe celebra frază a Sfântului Ciprian „Extra Ecclesiam nulla Salus”. Chiar și cei care celebrează sacramente valide nu pot atinge mântuirea veșnică dacă le lipsește caritatea fraternă, deoarece caritatea, nu simpla corectitudine doctrinară sau sacramentală, ține Biserica unită. Denunțurile de către FSSPX la adresa Conciliului Vatican II ca avand un conținut de doctrine „eretice”, demonizarea Novus Ordo aprobat de papalitate ca fiind „periculoasă pentru suflete” și criticile sale viguroase la adresa tuturor papalităților post-conciliare, considerându-le pline de „modernism”, au ajuns acum la un punct de incoerență teologică. In pofida unei proiectii de maxim conservationism totusi au fost depistati si dati publicitatii trei preoți și un fost seminarist ce au molestat cel puțin o duzină de tineri în mai multe țări. S-a mai afirmat că dovezile abuzurilor au fost ținute secrete de către FSSPX și că preoților li s-a permis totusi să-si continue slujirea. FSSPX-ul este si el supus diviziunii care macină nucleul si au apărut mai multe dezmembraminte ale Frătiei peste tot in lume. In general aceste factiuni nu sunt recunoscute nici ele de Papalitate. Dar totusi unele grupuri desprinse din FSSPX au reconciliat cu Papalitatea si sunt recunoscute canonic. Excomunicările iminente ar trebui văzute ca un act de milă din partea Papei Leon al XIV-lea. Caritatea nu are niciun sens separat de adevăr. Dacă Papa Leon ar trece cu vederea gravitatea consacrărilor ilicite ale FSSPX, ar facilita condamnarea celor care rup comuniunea cu vehiculul mântuirii pe care Hristos l-a creat atunci când l-a făcut pe Petru primul Papă și i-a dat puterea de a ierta și de a păstra păcatele. Nu mai este mult pană pe 1 iulie. Pentru mai multe informații despre locațiile, ministerele și credințele lor, puteți vizita site-ul oficial FSSPX: https://sspx.org/en https://sspxpodcast.com/episodes/fr-pagliarani Atlanta 8/06/2026 |
Distribuie!
Un comentariu
Comenteaza
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
S Ă FACEM CUNOSTINTĂ CU SATANA
De CD
În Coran, Satana, numit Iblis sau Shaytan este descris nu ca egalul lui Dumnezeu, ci ca o creație rebelă și arogantă. El este înșelătorul suprem al umanității, a cărui putere principală este să șoptească sugestii malefice, lăsând în același timp liberul arbitru suprem oamenilor.
Originea lui Satana a fost un spirit creat din foc fără fum care a atins o stare de devoțiune atât de înaltă încât a trăit printre îngeri.
Când Dumnezeu l-a creat pe Adam și le-a poruncit îngerilor și lui Iblis/Satana să se închine, Iblis a refuzat din aroganță. El a susținut că era superior lui Adam pentru că era făcut din foc, în timp ce Adam era făcut din noroi.
Ca pedeapsă pentru neascultarea sa, Dumnezeu l-a alungat. Dar Satana a cerut să i se acorde viață până la Ziua Învierii de Apoi, pentru a putea dovedi că oamenii sunt nevrednici, o cerere pe care Dumnezeu a acordat-o pentru a servi drept test pentru omenire.
Scopul lui Satana este de a duce cât mai mulți oameni în ispită, rătăcire și în Focul Iadului. Șoapte ademenitoare, Satana nu forțează fizic oamenii să facă răul. În schimb, el înfrumusețează viciile si păcatele, face promisiuni false și plantează gânduri rele în minte.
Coranul le poruncește în mod explicit oamenilor să-l trateze pe Satana ca pe un dușman declarat.
Puterea lui este limitată: Deși este un adversar formidabil, Satana nu are nicio putere asupra celor care cred cu adevărat și își pun încrederea în Dumnezeu.
El are autoritate doar asupra celor care aleg de bunăvoie să se despartă de Dumnezeu si să-l urmeze pe Satana.
Biblia îl prezintă pe Satana, numit și diavolul, ca fiind adversarul suprem al lui Dumnezeu și al omenirii. El este descris ca un înșelător și ispititor care caută să-i îndepărteze pe oameni de la credință, deși înfrângerea sa finală este asigurată.
Satana știe că soarta lui este sigură si terminală și vrea să tragă după el cât mai mulți oameni posibil.
Biblia spune că este viclean, este atât de iscusit, încât duce întreaga lume în rătăcire. ~ Ioan, Apocalipsa 12:9
In traducerea Septuagintei a „Helel [citește „Helal”] ben Shaḥar” (= „cel strălucitor”, „fiul dimineții”), este numele zilei sau al stelei dimineții, cu a cărui soartă mitică este comparată cea a regelui Babilonului în viziunea profetică (Isaia xiv. 12-14).
Este evident că profetul Isaia, atribuind regelui babilonian mândria lăudăroasă, urmată de o cădere, a împrumutat ideea dintr-o legendă populară legată de luceafărul dimineții; iar Gunkel in „Schöpfung und Chaos”, pp. 132-134 are, fără îndoială, dreptate atunci când susține că reprezintă un mit stelar babilonian sau ebraic, similar legendei grecești a lui Phaethon.
Strălucirea luceafărului dimineții, care eclipsează toate celelalte stele, dar nu se vede noaptea, ar fi putut cu ușurință să dea naștere unui mit precum cel relatat despre Ethana și Zu: el a fost condus de mândria sa să lupte pentru cel mai înalt loc printre zeii stelelor, pe muntele nordic al zeilor (Ezechiel xxviii. 14; Ps. xlviii. 3 [A.V. 2]), dar a fost aruncat în jos de conducătorul suprem al Olimpului babilonian. Stelele au fost considerate de-a lungul antichității ca ființe cerești vii (Iov xxxviii. 7).
În creștinism, Diavolul, cunoscut și sub numele de Satana, este o entitate malefică ce înșeală și ispitește oamenii.
Primii cercetători au discutat despre rolul Diavolului. Cercetătorii influențați de cosmologia neoplatonică, precum Origen și Pseudo-Dionisie, l-au portretizat pe Diavol ca reprezentând deficiența și golul, entitatea cea mai îndepărtată de divin. Potrivit lui Augustin de Hipona, tărâmul Diavolului nu este nimicul, ci un tărâm inferior care se opune lui Dumnezeu.
Dar, încă din perioada timpurie a Reformei, Diavolul a fost imaginat ca o entitate din ce în ce mai puternică, nu doar lipsită de bunătate, ci și cu o voință conștientă împotriva lui Dumnezeu, a cuvântului Său și a creației Sale. Simultan, unii reformiști l-au interpretat pe Diavol ca pe o simplă metaforă pentru înclinația oamenilor spre păcat, diminuându-i astfel importanța.(!)
Satana apare ca lider al unei clase de îngeri; nu se numără printre îngerii căzuți, ci mai degrabă un chinuitor atât pentru oamenii păcătoși, cât și pentru îngerii păcătoși.
În teologia creștină ulterioară, Diavolul și ceilalți îngeri căzuți sunt adesea contopiți într-o singură categorie de spirite demonice. Diavolul nu este doar un ispititor, ci poate că domnește ascuns peste împărățiile pământului.
În ispita lui Hristos (Matei 4:8-9 și Luca 4:6-7), Diavolul oferă toate împărățiile pământului lui Isus, sugerând că acestea îi aparțin. Dar Hristos nu l-a crezut stiindu-l mincinos.
Creștinii l-au înțeles pe Diavol ca personificare a răului, autorul minciunilor și promotorul răului și ca o metaforă a răului uman.
Potrivit lui Origen, Dumnezeu a creat mai întâi creaturile raționale, apoi lumea materială. Creaturile raționale sunt împărțite în îngeri și oameni, ambii înzestrați cu liber arbitru, iar lumea materială este rezultatul alegerilor lor.
Opera lui Augustin de Hipona, Civitas Dei (secolul al V-lea), și lucrarea sa ulterioară Despre liberul arbitru au devenit influențe majore în demonologia occidentală în Evul Mediu și chiar în epoca Reformei, influențând teologi reformatori notabili precum Ioan Calvin și Martin Luther.
Teologia bizantină îl consideră pe Diavol un spirit, Diavolul și îngerii săi nu își pot schimba voința, așa cum nici oamenii transformați în spirite după moarte nu își pot schimba atitudinea.
Doctrinele Papei Grigore cel Mare despre Diavol au devenit larg acceptate în perioada medievală și, combinate cu viziunea lui Augustin, au devenit relatarea standard despre Diavol. Grigore l-a descris pe Diavol ca fiind prima creație spirituală a lui Dumnezeu.
El a fost un heruvim și conducător al îngerilor (contrar scriitorului bizantin Pseudo-Dionisie, care nu l-a plasat pe Diavol printre ierarhia angelică). Grigore și Augustin au fost de acord cu ideea că Diavolul a căzut din cauza propriei voințe; cu toate acestea, Dumnezeu deținea controlul suprem asupra cosmosului.
Pentru a-și susține argumentul, Grigore parafrazează părți din Vechiul Testament conform cărora Dumnezeu trimite un duh rău. Cu toate acestea, voința Diavolului este într-adevăr nedreaptă. Pentru Grigore, Diavolul este, așadar, și ispititorul. Ispititorul incită, dar voința umană este cea care consimte la păcat. Diavolul este responsabil doar pentru prima etapă a păcatului.
Bogomilismul, fondat de Teofil în secolul al X-lea, care, la rândul său, datora multe idei paulicienilor timpurii din Armenia și Orientul Apropiat și a avut un impact puternic asupra istoriei Balcanilor. Adevărata lor origine se află probabil în sectele anterioare, cum ar fi nestorianismul, marcionismul și borboritismul, care împărtășesc toate noțiunea unui Isus docetic.
La fel ca aceste mișcări anterioare, bogomiliții sunt de acord asupra unui dualism între trup și suflet, materie și spirit și a unei lupte între bine și rău.
Respingând cea mai mare parte a Vechiului Testament, ei s-au opus Bisericii Catolice consacrate.
În folclorul balcanic referitor la creație: înainte ca Dumnezeu să creeze lumea, întâlnește o gâscă pe oceanul etern. Numele gâștei este, se pare, Satanael și pretinde că este un zeu. Când Dumnezeu îl întreabă pe Satanael cine este, Diavolul răspunde „zeul zeilor”. Dumnezeu îi cere Diavolului să se scufunde apoi pe fundul mării pentru a căra niște noroi, iar din acest noroi au modelat lumea.
Dumnezeu și-a creat îngerii, iar Diavolul și-a creat demonii. Mai târziu, Diavolul încearcă să-l atace pe Dumnezeu, dar este aruncat în abis. El rămâne pândind creația lui Dumnezeu și plănuind un alt atac asupra cerului. Acest mit are o oarecare asemănare cu miturile creației turcice preislamice, precum și cu gândirea bogomilită.
Protestanții și Biserica Catolică au început să se acuze reciproc că propovăduiesc doctrine false și că cad fără să știe în capcanele Diavolului. Atât catolicii, cât și protestanții au reformat societatea creștină, mutându-și principalele preocupări etice de la evitarea celor șapte păcate capitale la respectarea celor Zece Porunci.
Primii umaniști au respins adesea conceptul de Diavol personal. De exemplu, Voltaire a respins credința în Diavol ca fiind superstiție.
Martin Luther a arătat că Diavolul este real, personal și puternic. Răul nu era un deficit de bine[lipsa binelui], ci voința prezumtivă împotriva lui Dumnezeu, a cuvântului Său și a creației Sale.
Ioan Calvin a considerat viziunea tradițională asupra Diavolului ca înger căzut. Calvin repetă comparația Sfântului Augustin: „Omul este ca un cal, cu Dumnezeu sau Diavolul ca și călăreț”. Interogându-l pe Servetus, care spusese că toată creația face parte din Dumnezeu, Calvin l-a întrebat: „dar Diavolul?” La care Servetus a răspuns că „toate lucrurile sunt o parte și o porțiune din Dumnezeu”.
În ortodoxia răsăriteană, Diavolul este o parte integrantă a cosmologiei creștine. Existența Diavolului este luată în serios și nu este supusă întrebării. Conform tradiției creștine ortodoxe răsăritene, există trei dușmani ai umanității: moartea, păcatul și Satana.
Păcatul este întoarcerea de la Dumnezeu către sine, o formă de egoism și nerecunoștință, care duce departe de Dumnezeu spre moarte și nimic.
Diavolul are putere doar asupra celor care îl aleg în mod liber și păcătuiesc.
Se pare că ortodocsii au văzut bine ce este păcatul si cine este Diavolul, identificand egoismul ca pe un păcat capital, căci iată am intrat acum pe portile Revelatiei si vedem clar unde a dus liberalismul egocentric progresist.
Nerecunostinta trotinetistă fată de Dumnezeu, alt păcat care ne-a departat de vointa Sa si ne-a adus pradă satanistilor, uneltelor lui Satana.
Protestanții considerau învățăturile Bisericii Catolice ca fiind subminate de agenția Satanei, deoarece acestea erau văzute ca înlocuind învățăturile Bibliei cu obiceiuri inventate. Protestanții îi vedeau pe catolici ca urmându-l pe Satana inconștient.
Prin abandonarea ritualurilor ceremoniale și a mijlocirii susținute de Biserica Catolică, reformatorii au pus accentul pe rezistența individuală împotriva ispitelor Diavolului. Printre învățăturile lui Luther pentru a-l alunga pe Diavol se număra și o recomandare de a canta muzică, deoarece „Diavolul nu suportă veselia”.
Si asa formatiile rock, metalica si alte genuri satanice au ajuns in bisericile protestante.
Odată cu influența crescândă a pozitivismului, scientismului și nihilismului în epoca modernă, atât conceptul de Dumnezeu, cât și cel de Diavol au devenit mai puțin relevante pentru mulți. Cu toate acestea, Gallup a raportat că „Indiferent de convingerile politice, înclinațiile religioase, educația sau regiunea, majoritatea americanilor cred că diavolul există”.
Mai recent, cercetători precum Richard Raiswell, Michelle Brock și David Winter au susținut că, departe de a fi învins de forțele raționalismului dezlănțuite de Iluminism, occidentul a trecut printr-un fel de Renaștere Satanică.
Papa Paul al VI-lea și-a exprimat îngrijorarea cu privire la influența Diavolului în 1972, afirmând că: „Fumul lui Satan și-a croit drum în Templul lui Dumnezeu printr-o crăpătură”. Cu toate acestea, Ioan Paul al II-lea considera înfrângerea lui Satan ca fiind inevitabilă.
Papa Francisc a readus atenția asupra Diavolului la începutul anilor 2010, afirmând, printre multe alte declarații, că „Diavolul este inteligent, știe mai multă teologie decât toți teologii la un loc”. În timpul unei omilii matinale în capela Domus Sanctae Marthae, în 2013, pontiful a spus:
„Diavolul nu este un mit, ci o persoană reală. Trebuie să reacționăm la Diavol, așa cum a făcut Isus, care a răspuns cu cuvântul lui Dumnezeu. Cu prințul acestei lumi nu se poate dialoga. Dialogul este necesar între noi, este necesar pentru pace […] Dialogul se naște din caritate, din iubire. Dar cu acel prinț nu se poate dialoga; „Nu putem răspunde decât cu cuvântul lui Dumnezeu care ne apără.”
În 2019, Arturo Sosa, superior general al Societății lui Isus, a spus că Satana este un simbol, personificarea răului, dar nu o persoană și nu o „realitate personală”; dar patru luni mai târziu, a revenit si a spus că Diavolul este real, iar puterea lui este o forță malefică.
Protestanții evanghelici sunt de acord că Satana este o ființă reală, creată, în întregime predată răului și că răul este orice i se opune lui Dumnezeu sau nu este voit de Dumnezeu. Evanghelicii subliniază puterea și implicarea lui Satana în istorie în grade diferite; unii îl ignoră practic pe Satana, iar alții se delectează cu speculații despre războiul spiritual împotriva acelei puteri personale a întunericului.
Potrivit lui Soergel, Martin Luther a evitat „o tratare extinsă a locului îngerilor în ierarhia cerească sau în teologia creștină”. Protestanții moderni continuă într-un mod similar, deoarece se consideră că nu este nici util, nici necesar să se știe.
Martorii lui Iehova cred că Satana a fost inițial un înger perfect care a dezvoltat sentimente de importanță personală și a tânjit după închinarea care aparținea lui Dumnezeu. Satana i-a convins pe Adam și Eva să-l asculte pe el în loc de Dumnezeu, ridicând problema – adesea numită „controversă” – dacă oamenii, fiindu-le acordat liber arbitru, ar asculta de Dumnezeu atât în ispită, cât și în persecuție. Se spune că problema este dacă Dumnezeu poate pretinde pe bună dreptate că este suveranul universului. În loc să-l distrugă pe Satana, Dumnezeu a decis să testeze loialitatea restului omenirii și să demonstreze restului creației că Satana este un mincinos.
Martorii lui Iehova cred că Satana este principalul adversar al lui Dumnezeu și conducătorul invizibil al lumii. Ei cred că demonii au fost inițial îngeri care s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu și au luat partea lui Satana în controversă.
Martorii lui Iehova nu cred că Satana trăiește în Iad sau că i s-a dat responsabilitatea de a-i pedepsi pe cei răi. Se spune că Satana și demonii săi au fost aruncați din Cer pe Pământ în 1914, marcând începutul „zilelor din urmă”. Martorii cred că Satana și demonii săi influențează indivizii, organizațiile și națiunile și că aceștia sunt cauza suferinței umane. La Armaghedon, Satana va fi legat timp de 1.000 de ani, apoi i se va oferi o scurtă oportunitate de a induce în eroare omenirea perfectă înainte de a fi distrus.
Conduși de evanghelici americani și naționaliști creștini, americanii văd diavolul ca reapărând ca o explicație puternică pentru multe dintre schimbările sociale și culturale care au stârnit indignare în cercurile conservatoare din anii 1960. Whitney Phillips și Mark Brockway au mers până acolo încât au identificat o „demonologie antiliberală” care stă la baza unei mari părți a retoricii dreptei politice.
Pentru acești cercetători, această renaștere nu este doar retorică. Institutul de Cercetare a Religiei Publice a raportat într-un sondaj din 2025 că 22% dintre americani au fost de acord cu afirmația că „Guvernul, mass-media și lumea financiară din SUA sunt controlate de un grup de pedofili care se închină la Satan și conduc o operațiune globală de trafic sexual cu copii”.
Speranta ne rămane in implinirea Revelatiei si izbăvirea de cel rău.
Atlanta 11/06/2026