31 mai: Nașterea savantului Onisifor Ghibu, întemnițat de regimul sovietic fiindcă a denunțat ”monstruozitatea bolșevică, ce echivalează cu anticamera asasinării României ca stat și a românismului, ca popor și neam”
Profesorul Onisifor Ghibu s-a născut la 31 mai 1883 (în ziua de Rusalii), în Săliștea Sibiului. A fost un mare pedagog național, ctitor al Universității „Dacia Superioară” din Cluj, unificator de țară și director de conștiință.
Ca jurnalist, Onisifor Ghibu a fost implicat, între anii 1910-1914, în lupta pentru salvarea școlii românești din Transilvania, amenințată de prevederile legii Apponyi, care urmărea deznaționalizarea ei.
Între anii 1914 și 1916, profesorul se mută la București, unde susține o intensă propagandă în vederea intrării României în război alături de Antanta, pentru eliberarea Transilvaniei. În 1916 este condamnat la moarte, în contumacie, de către Tribunalul militar din Cluj, pentru „trădare”. Începând cu luna martie 1917 se mută în Basarabia, devenind unul dintre pricipalii artizani ai Unirii Basarabiei cu Țara Mamă. A adus în Basarabia prima tipografie cu litere latine și a scos primele periodice și manuale școlare tipărite cu acest alfabet. Avea să publice în publicația „România Nouă” cea dintâi „Declarație” de Unire într-un singur stat a tuturor românilor, redactată de el. Pentru meritele sale, după Marea Unire din 1 Decembrie 1918 devine comandor al Ordinului „Ferdinand”, „Mare Ofițer al Coroanei României” și deținător al distincției „Steaua României”, cea mai înaltă distincție acordată de statul român. Din anul 1919, Onisifor Ghibu devine membru corespondent al Academiei Române.
A fost vicepreședinte al „Ligii Antirevizioniste Române”, militând după 1920 împotriva activității organizațiilor extremiste maghiare ce urmăreau revizuirea Tratatului de pace de la Trianon.
După instaurarea guvernului comunist din 6 martie 1945, impus de forțele sovietice de ocupație, Profesorul Ghibu are o atitudine ferm anticomunistă. În noaptea de 22/23 martie a anului 1945, la ora 23,45, marele savant patriot este arestat de Poliția Sibiu, fără nicio formă legală. Onisifor Ghibu descrie cum a decurs arestarea lui: „La 22 martie 1945 am fost arestat, în miez de noapte, de către Poliția poporului, în numele căreia am fost arestat de cizmarul Herskovitz din Gherla și de încă un tovarăș” (Onisifor Ghibu, Pagini de jurnal, vol. I, 1935-1963, Editura Albatros, București, 1996, p. 316).
Află că în actele Chesturii din Sibiu figurează cu acuzația de „criminal de război”. În declarația pe care o dă la 12 aprilie 1945, la închisoarea Sibiu, Onisifor Ghibu spulberă acuzațiile aduse.
Este internat în lagărul de deținuți politic de la Caracal timp de „222 de zile de suferință morală și fizică”. Nu este închis doar Profesorul, ci și opera sa. 20 de lucrări ale acestuia sunt puse la index, marea majoritate a acestora tratând teme privind afirmarea drepturilor istorice ale românilor asupra Transilvaniei și a Basarabiei.
Urmează epurarea definitivă de la Universitatea din Cluj, instrumentată de Pavel Apostol (fost Erdos Pal, care îl acuza în 1923 pe profesor de bolșevism, fost Waldmann, participant la Guvernul Sfaturilor de la Budapesta, condus de agentul sovietic Bela Kuhn), cel care avea să-l elimine din spațiul academic clujean și pe filosoful Lucian Blaga.
În martie 1949, Onisifor Ghibu adresează un memoriu doctorului Petru Groza, în care afirmă că:
„În toate domeniile vieții lipsește orice sentiment de libertate și dreptate, de sinceritate, de omenie, de frăție și iubire, cărora le-a luat locul constrângerea, forța, ura, pușcăria, deportarea și teroarea cea mai violentă, din câte a înregistrat istoria neamului nostru.
Ai consimțit să prezidezi fără niciun scrupul un guvern, în compoziția căruia au intrat, la cele mai importante departamente: externe, armata, finanțe, miniștri care nu sunt nici cetățeni români, nici români de sânge și suflet ca: evreica Ana Pauker, ruteanul Emil Bodnăraș și ungurul Vasile Luca, toți trei cetățeni sovietici.
Nu cred să mai fi existat vreodată, undeva în întreaga lume, o asemenea anomalie și nu cred că se poate justifica această imensă monstruozitate, care echivalează cu anticamera asasinării României ca stat și a românismului, ca popor și neam”.
În data de 31 octombrie 1956, Profesorul Onisifor Ghibu adresează conducătorilor statului sovietic, Nicolai Bulgarin și Nikita Hrușciov, prin care cere repararea „crimei” lui Stalin:
„Vă rog să procedați de urgență nu numai la retragerea trupelor sovietice din teritoriile în care au fost așezate de la 1944 încoace, ci din toate acele teritorii în care ele au fost introduse, prin minciună, fraudă și teroare, între anii 1939, respectiv 1940-1944, respectiv 1945, acordând tuturor acelor teritorii, încorporate prin „mâna tare” a lui I.V. Stalin, în URSS, deplina libertate de a-și hotărî singure soarta”.
În urma acestei scrisori, savantul a fost condamnat de tribunalele militare din Sibiu și Cluj, fiind închis între anii 1956 și 1958 în temuta închisoare din Cetatea Făgărașului. În ianuarie 1958, cu două ore înainte de a intra în comă, dr. Petru Groza, care avea remușcări față de fostul său prieten, îl roagă pe Gheorghiu Dej să-l elibereze din închisoare pe Profesorul Onisifor Ghibu. Epuizat fizic, savantul este eliberat la vârsta de 75 de ani. Avea să mai trăiască, la Sibiu, până în 31 octombrie 1972.
Dumnezeu să-l odihnească în pace și fie ca noi să avem parte de rugăciunile martirilor și mărturisitorilor din închisorile comuniste!
Bibliografie:
Bădescu, I, Ungheanu, M. – Enciclopedia valorilor reprimate, București, Pro-Humanitate, 2000
Cioban Someșanu, Minodora-Maria – Epurări în universitatea clujeană, București, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului (INST), 2010
Acesta era standardul de a fi in functii de putere in regimul comunist, mai ales in privinta celor care au fost tineri si apti de lupta in 1941 – 1944 si au plecat la razboi ori s-au eschivat.
Reprosul (ce implica o imesa culpa) „cu arma în mână împotriva Uniunii Sovietice” adresat de batranul comunist Constantin Pârvulescu catre mai tanarul nomenclaturist George Macovescu a fost o replică celebră din timpul Congresului al XII-lea al Partidului Comunist Român (PCR) din noiembrie 1979.
În cadrul acestui eveniment, veteranul comunist Constantin Pârvulescu a luat cuvântul în mod neașteptat și a atacat direct cultul personalității lui Nicolae Ceaușescu, opunându-se realegerii acestuia la conducerea partidului.
In momentul în care Pârvulescu vorbea de la tribună, activiștii din sală loiali lui Ceaușescu au început să îl întrerupă, să fluiere și să strige. Printre aceștia s-a remarcat diplomatul George Macovescu (care luptase sub Antonescu cu sovieticii, fiind trimis la razboi ca orice tanar).
Constantin Pârvulescu i-a strigat din sală reproșuri:George Macovescu (
„Eu am ascultat pe toți care au vorbit, eu n-am întrerupt pe nimenea.din sală …Eu nu te-am întrebat pe dumneata de când ești în partid și ce-ai făcut în timpul războiului, dacă n-ai fost cu arma în mână împotriva Uniunii Sovietice! Nu te-am întrebat de asta.
Prin această replică tăioasă, Pârvulescu a speculat o vulnerabilitate uriașă pentru standardele ideologice ale PCR de la acea vreme:
Mulți dintre tinerii activiști din eșalonul lui Ceaușescu sau intelectualii oportuniști din regim (cum fusese și cazul lui Macovescu în tinerețe, înainte de a deveni comunist) fuseseră mobilizați și luptaseră în Armata Română pe Frontul de Est în Al Doilea Război Mondial.
Din perspectiva comuniștilor dogmatici („ilegaliștii” pro-sovietici din care făcea parte Pârvulescu), faptul că ai luptat împotriva URSS („patria proletariatului”) reprezenta o pată ideologică gravă, un act de „Trădare” sau „fascism”.Practic, Pârvulescu i-a bătut obrazul lui Macovescu, transmițându-i subtil: „Eu sunt ilegalist comunist de la începuturi, în timp ce tu ai luptat în armata burghezo-moșierească împotriva sovieticilor înainte să devii comunist”.
https://ro.wikisource.org/wiki/Discursul_lui_P%C3%A2rvulescu_la_Congresul_al_XII-lea
Onisifor Ghibu, ca un uriaş savant ce era, trebuia să conducă centrul universitar sibian, nu Nicolae Lupu (tatăl lui Corvin Lupu), omul ocupaţiei comuniste!
Faptul că Nicolae Lupu (1921-2001; tatăl lui Corvin Lupu) nu a participat la războiul contra Uniunii Sovietice ca alţi tineri români care au împlinit ca şi el vârsta de 21 de ani în 1942, ci a stat în munţi, pe şantierul arheologic al lui Daicoviciu, l-a făcut eligibil pentru funcţii de sistem ale României aflate sub ocupaţia sovietică. Era un mare argument atunci participarea sau neparticiparea la războiul românilor cu Uniunea Sovietică pentru ascensiunea viitoare de după ocupaţie. Evreii, care au fost scutiţi de participarea la război prin lege, au avut un atu în plus să ocupe funcţii de conducere, nu doar pentru că mulţi dinei erau iudeo-comunişti. Nişte iudeo-comunişti l-au sprijinit sau propulsat şi pe Nicolae Lupu, în timp ce pe anti-sovieticul Onisifor Ghibu, aflat tot la Sibiu, l-au aruncat în puşcării şi i-au distrus viaţa.
Onisifor Ghibu realtează în „Pagini de jurnal (1935-1963“ şi numele evreieşti ale Securiştilor care l-au arestat în 1945. Şi nu era singur român patriot persecutat astfel. În acelaşi timp, Nicolae Lupu primea funcţii la vârsta de numai 28 de ani, mai întâi ca director la Muzeul Bruckenthal, unde trebuia să facă naţionalizări prin confiscări de imobile şi averi de la germani.
Spre deosebire de Nicolae Lupu, alţi tineri români care împlineau vârsta de 21 de ani în 1942 era trimişi pe front, cum e acest caz „Soldatul Nedelcu Radu a fost recrutat in 1942, pe cand avea 21 de ani, si a luptat in al Doilea Razboi Mondial. In toamna lui 1942, acesta scria acasă anuntand familia ca este sanatos si manifestandu-si speranta ca isi va revedea cei doi baieti. Nu s-a mai intors acasa. A murit la 24 de ani, pe frontul din Ungaria…“
https://hotnews.ro/mandria-nationala-scrisoarea-de-pe-front-a-bunicului-ucis-in-lupta-657610
În acelaşi timp, de aceeaşi vârstă cu soldatul Nedelcu Radu, Nicolae Lupu stătuse acasă tot timpul şi, după intrarea sovieticilor în ţară, începe să primească funcţii (spijinit de câte un iudeo-comunist de top precum Leonte Răutu-Oigenstein) până ajunge decan universitar, avându-l ca student chiar şi pe fiul său Corvin Lupu.
Altfekl, spus, tatăl lui Corvin Lupu, neservind recrutarea la războiul României împotriva Uniunii Sovietice în 1942, când împlinea 21 ani, a fost tratat ca „unul de-al nostru“ de către iudeo-comuniştii ocupaţiei sovietice, care în 1948 l-au recrutat politic preferenţial, chemându-l la putere şi la parte de avantaje sociale prin clandestinul tovarăş Petre Lepedeanu, şef comunist al Sibiului, care nici el nu servise războiul anti-sovietic, prin tovarăşul nomenclaturist comunist Leonte Răutu (Lev Oigenstein, după numele original iudaic) şi prin alţi asemenea tovarăşi.
E ceva foarte misterios aici, căci, în general, evreii nu au participat la război fiindu-le interzis prin Decretul-Lege No. 3984 din 4.12. 1940 privind „Statutul Militar al Evreilor“, foarte mulţi fiind suspectaţi de partizanat sovietic şi ca potenţiali trădători.
Aşa că Nicolae Lupu, deşi era un zdrahon de doi metri, a prestat tot timpul războiul muncă de şantier, ca orice alt evreu făgărăşan, dar pe şantierul arheologic al duplicitarului machiavelic Daicoviciu, care a trecut apoi de partea ocupantului sovietic al României. Aşa că şi Lupu Nicolae a fost plasat ca director al muzeul Brukenthal in 1948 să facă naţionalizări şi să le ia tot germanilor locali.
România a fost implicată în Al Doilea Război Mondial din 22 iunie 1941 până la 12 mai 1945, exact anii în care cf. biografiei făcută de C. Lupu tatălui său, acesta, tatăl său, a fost student la Facultatea de Filozofie şi Litere a Universităţii din Cluj (mutată în timpul războiului la Sibiu).
Nicolae Lupu ar fi făcut deci facultatea în perioada 1941-1945, iar recrutarea tinerilor români se făcea la vârsta de 21 de ani, vârstă împlinită de Nicolae Lupu în 1942.
În 1942, România era din plin angajată în Al Doilea Război Mondial, soldaţii români luptând în Uniunea Sovietică, iar mobilizarea generală a inclus și studenții, care erau chemați sub arme conform legislației militare, deși unii puteau beneficia de amânări pentru a-și continua studiile în anumite condiții, căci, în ciuda războiului, activitățile universitare au continuat, perturbate.
Unii studenți din facultățile considerate esențiale sau din școlile militare superioare, unde pregătirea ofițerilor era vitală pentru efortul de război, puteau obține „permise de studiu“, care îi scuteau de război.
Totuşi, studenții, în funcție de vârstă și stadiul studiilor, erau, în general, încorporați, adesea ca elevi ofițeri sau subofițeri, sau trimiși direct la unitățile de pe front.
In 1942, numeroși tineri, inclusiv studenți mobilizați, au luptat și au căzut prizonieri pe frontul bătăliei sângeroase de la Stalingrad, unde Armata Română a suferit pierderi imense.
Ca student, Nicolae Lupu se afla, de fapt, în timpul războiului, pe şantierele dacice conduse de C. Daicoviciu.
C. Lupu pare să sugereze în articole şi biografii că tatăl său ar fi beneficiat de scutirea de război ca fiind orfan de tată si fiind astfel nevoit să-şi ajute familia, dar această scutire, existentă înainte de război, fusese anulată de mareşalul Ion Antonescu în timpul războiului prin Decretul-Lege Nr. 505 din 22.06.1942 asupra recrutării armatei, iar n. Lupu figura ca student, nu ca susţinător de familie.
Legislaţia militară din epocă era reprezentată în principal de:
1. „Lege asupra recrutării armatei“ (zisă şi Legea pentru recrutarea armatei) – promulgată la 4 iulie 1930;
2. Decretul-Lege Nr.3984 din 04.12.1940 publicat în Monitorul Oficial partea I, nr. 287 din 05.12.1940, cuprinzând Statutul Militar al Evreilor, care a exclus pe evrei de la serviciul militar şi de la pregătirea premilitară, fiind obligaţi ca în schimb să presteze muncă pentru stat;
3. Decretul-Lege Nr. 505 din 22.06.1942 asupra recrutării armatei, publicat în Monitorul Oficial, partea I, nr. 157 din 09.07.1942, care arată la art.71 că vor fi luaţi la armată şi tinerii care îşi susţin familia, căci familiile „vor primi ajutoarele necesare ce se vor fixa anual“ de stat – la: https://www.resurse.net/mo/1942/19420709.pdf
4. Monitorul Oficial, partea I, nr. 221 din 22.09.1942 – Decretul-Lege Nr. 2785 din 19.09.1942. Regulamentul Nr. 31 pentru aplicarea Legii asupra recrutării armatei din 1942.
Această misterioasă privilegiere se poate vedea şi în faptul că Nicolae Lupu nu a fost vizat de cercetarea făcută de Securitate după marele jaf de tablouri din 1968 de la Muzeul Brukental, pe care îl conducea Nicolae Lupu tatăl lui Corvin Lupu (care la vârsta de 15 ani se aflase singur în museu în timpul jafului, devenind de aceea un important suspect al marelui detectiv Ceacanica, care îl ridica la anchete pe elevul Corvin Lupu de la liceu, cu o maşină neagră a M.I.).
Cea mai probabilă explicaţie este aceea că, fiind omul de încredere şi protejatul nomenclaturistului iudeo-comunist Leonte Răutu (pe numele real Lev Oigenstein), acesta a influenţat din umbră ancheta.
Leonte Răutu era şeful culturii şi propagandei comuniste la nicelul CC al partidului comunist român (PMR, cum se numea pe atunci), care îl vizitase pe Nicolae Lupu la Sibiu, înainte de jaf, pentru puneri diverse la cale şi a vedea nişte tablouri, conform amintirilor lui Corvin Lupu.
Se vede din dosarul de la Securitate care s-a ocupat de cazul jafului de la Brukental, dosar desecretizat de CNSAS, că ofiţerul care a influenţat ancheta indicând cine sunt suspecţii se numea Ionel Niculescu-Mizil.
Acesta era, pe numele său întreg Niculescu-Mizil Gheorghe Ionel (cu dosar de cadre în arhivele CC al PCR, unde e menţionatdrept colonel de Interne), nepotul lui Paul Niculescu-Mizil, la rândul său mâna dreaptă a lui Leonte Răutu şi adjunctul lui Răutu în cadrul Direcției Propagandă și Cultură a CC al PMR, partidul unic comunist, fiind șeful secției de propagandă. Istoria a consemnat că Leonte Răutu şi Paul Niculescu-Mizil erau foarte apropiaţi în relaţiile lor personale.
Numele ofiţerului de Securitate Ionel Niculescu-Mizil apare şi în relatarea jurnalistică din Adevărul din 10.02.2017 privind jaful de la Sibiu, de la muzeul Brukenthal, cu titlul „Istoria celui mai răsunător jaf de opere de artă din România comunistă…“.
Sunt şi români însă care în anii 40 s-au declarat evrei, pentru diverse avantaje, cum ar fi emigraţia prin Aliah, mulţi fiind prinşi cu minciuna totuşi.
Studenții români au beneficiat inițial doar de amânări pentru a-și finaliza studiile, însă pe măsură ce războiul a escaladat și pierderile au crescut, regimul condus de mareșalul Ion Antonescu i-a concentrat și trimis pe front.
– Scoaterea amânărilor: În contextul Campaniei din Est (începută în iunie 1941), autoritățile au anulat treptat facilitățile. Studenții apți au fost mobilizați, mulți fiind trimiși în școli de ofițeri de rezervă pentru a acoperi deficitul uriaș de cadre, după care au fost trimiși direct în linia întâi.
– Perioada târzie: Situația a devenit și mai dramatică în 1944, când eșecurile militare au determinat chemarea la arme a mai multor generații de tineri. [1]
Informațiile pot fi verificate consultând lucrările de specialitate despre mobilizare publicate de Arhivele Naționale ale României.
– Excepțiile (Scutirile reale): Singurii cetățeni apți militar care primeau scutire de front (numită „mobilizare la locul de muncă”) erau cei care lucrau în industria de apărare, CFR, sistemul de sănătate militar sau alte instituții esențiale pentru logistica și infrastructura de război. Studenții din ani terminali de la Medicină sau Politehnică puteau fi, uneori, mobilizați la spitale sau fabrici de armament, însă marea majoritate a studenților din facultățile cu profil umanist (Drept, Litere, Filozofie) ajungeau în unitățile operative din prima linie.
Surse:
https://presamil.ro/scurta-privire-istorica-asupra-serviciului-militar-obligatoriu/
https://presamil.ro/un-razboi-doua-campanii/
https://hi-storylessons.eu/lesson/1941-1944-al-doilea-razboi-mondial/
Tatăl meu a fost trimis pe front în 1942, dar nașterea celui de al patrulea copil a avut ca efect lăsarea la vatră.
Deşi Corvin Lupu se erijează din 2023, după ce s-a întors din China, în doctrinar al „naţionalismului românesc“ de manipulare asiatică, tatăl său, Nicolae Lupu, a fost instalat în 1947 ca stâlp al regimului ocupaţiei sovietico-comuniste la Sibiu, ca activist-„istoric“ de comunistul Petre Lepedeanu, Lupu având apoi trecere şi la Gheorghiu Dej şi apoi la Ceauşescu, dar fiind sprijinit şi folosit şi de satrapul doctrinar iudeo-comunist Leonte Răutu (Lev Oigenstein, pe numele său real), după ce Lepedeanu şi Daicoviciu (alt protector al lui Nicolae Lupu) l-au distrus pe marele pe marele istoric sibian anti-sovietic Onisifor Ghibu, aruncându-l şi în închisoare, căci acesta a avut curaj şi i-a trimis o scrisoare lui Stalin cerând Basarabia înapoi la România, slugile ocupaţiei au creat un alt curent „istoric“: „Ideea înființării unei facultăți umaniste la Sibiu a fost pentru prima oară abordată cu o persoană oficială, în anul 1966, cu prilejul unei vizite la Muzeul Brukenthal, a lui Leonte Răutu“ – https://www.google.com/search?q=%22leonte+rautu%22+%22Nicolae+Lupu%22 ).
Acum fiul tatălui făcut mare istoric la Sibiu de comuniştii filo-sovietici e aspirant la rolul de coordonator doctrinar al naţionalismului românesc, îmbibându-l cu propagandă manipulatoare în folosul unor puteri străine estice.
–
Căci Petre Lepedeanu (nume de clandestin) este cel care cu alţi comunişti l-au instalat pe N.L. (tatăl lui C.L.) la Sibiu, în clădirea Muzeului Brukenthal, deposedându-i pe germani, şi tot Petre Lepedeanu împreună cu C. Daicoviciu, alt mare protector al lui N. Lupu, este cel care condus acţiunea de distrugere a istoricului anti sovietic Onisifor Ghibu, deşi Lepedeanu i-a fost student bursier lui Ghibu („Acesta fu momentul când îndârjirea arheologului Constantin Daicoviciu, decan al Facultăţii de Litere şi Filosofie de la Cluj, sub guvernarea legionară şi sub cea comunistă, apoi rector al Universitătii, asociindu-se într-un complot ruşinos cu istoricul Silviu Dragomir, fost ministru al minorităţilor, cu fostul student al lui Onisifor Ghibu, Petre Lepedeanu, şi cu alţii, a obţinut epurarea din Universitate a profesorului şi arestarea lui“ în 1945, spre satisfacţia sovieticilor ocupanţi ai ţării – după lucrarea lui Mihai Radulescu „Istoria Literaturii de Detenţie La Români“.
Petre Lepedeanu a avut şi funcţii în prima guvernare comunistă şi se ocupa, cu apropiaţii săi, de confiscări de proprietăţi de la case până la fabrici sibiene. Mult mai târziu cadrele comuniştilor şi-au dat seama că acest Lepedeanu, cel mai bun prieten-protector al profesorului Nicolae Lupu la Sibiu, era un element vicios, scriind într-o informare că „Din lipsă de orientare politică, de vigilenţă, din partea Comitetului regional de partid din Sibiu, cercul profesional Stanislavski era condus de Lepedeanu Petre… element imoral, vicios…“.