 CD1.897 aprobate denitsoc@gmail.com 216.131.106.183
CARE ESTE URMĂTORUL PAS ? “Prima victimă a războiului este Adevărul” si tot Eschil a mai spus: “Cine învață trebuie să sufere. Și chiar și în somnul nostru, durerea care nu poate uita cade picătură cu picătură asupra inimii, iar în propria noastră disperare, împotriva voinței noastre, înțelepciunea vine la noi prin harul minunat al divinitătii.” Cel mai periculos aspect al conflictelor nu este schimbul de amenințări între părțile aflate în conflict, ci mai degrabă modul în care conștientizarea noastră despre acestea se transformă într-un alt câmp de luptă, unde pozițiile sunt modelate de prejudecăți, mai degrabă decât de o înțelegere profundă. Alinierea devine un substitut pentru gândirea critică, adevărul devine o victimă, iar conștientizarea, fără să știe, devine complice la crearea iluziei. Atunci când conștientizarea este înlocuită de sloganuri, iar faptele sunt reduse la o simplă retorică, mințile sunt remodelate pentru a se potrivi reacțiilor si intereselor nu si adevărului. Acolo unde înțelegerea se împletește cu dorința, iar prejudecățile au prioritate față de dreptate, conștientizarea își pierde neutralitatea și începe să-și producă propria narațiune, nu pentru a dezvălui realitatea, ci pentru a adânci ignoranța și încăpățânarea. Națiunile se ridică doar prin cunoaștere și conștientizare, prin respingerea discordiei, prioritizarea și definirea obiectivelor; altfel, rămân prinse în mlaștina ignoranței, haosului și sărăciei, caracterizată de trei trăsături definitorii: fragmentarea, dependența și înapoierea. Pe de altă parte, se ridică națiuni care știu ce vor, construindu-și civilizația cu convingeri naționale ferme, calcule clare și obiective realizabile. Își bazează calculele pe conștientizarea intereselor lor, departe de emoțiile reprimate și ranchiunile latente. Mass media guvernamentală sau cea alternativă sunt preocupate doar de problema mentinerii sau căderii ordinii occidentale actuale, problemă serioasă si amplu disputată, de pe pozitii propagandistice si de pe pozitii rationale, dar următorul pas, cum se vor descurca natiunile după căderea inevitabilă a actualei ordini, nimeni nu are curajul să prezinte peisajul ridicării si revenirii la limitele necesare ale moralitătii care ne v-a fi singurul sprijin capabil să ne orienteze spiritual si strategic să ne clădim noua eră. Nu s-a enuntat incă official o nouă ideologie care să arate sau să promită viitorul de după cădere. Este adevărat ca sunt o multitudine de căi de a clădi era următoare, dar si asa aceste posibilităti strategice trebuiesc totusi arătate, discutate si apoi decis asupra lor. Cei care doresc mentinerea actualei ordini/oranduiri sunt decisi pe ceea ce deja cunoastem si se experimentează de secole, dar nici ei nu au ideile si mijloacele strategice de a realiza mentinerea. Ideologiile au inghetat in proiect de parcă tot ce este posibil a fost deja experimentat si verificat, lucru total gresit. Dea lungul istoriei au fost mai multe incercări de a refuza ordinea zilei si a schimba drumul evolutiei civilizationale, acestea au inceput, asa cum este si normal, prin schimbarea profilului cultural, spre formarea noului om – renasterea. Trebuie să fim foarte atenti de unde ne culegem informatiile si să refuzăm informatiile ce vin dintr-o anumită directie care s-a dovedit mereu a fi inselatoare, manipulativă. Doar atunci cand de putem filtra sursele de informatii putem să avem o sansă reală de reformatare[delete and format] culturală adecvată care să ne permită o focalizare a eforturilor noastre spre punctele critice care ne dau eficienta si orientarea strategică. Despre classicism am mai scris si nu vreau să mă repet, vezi si: În civilizația europeană, studiul clasicilor greci și romani antici era considerat fundamentul științelor umaniste, iar acestea au fost în mod tradițional piatra de temelie a unui învățământ superior de elită. Umanismul renascentist european, o mișcare intelectuală care „susținea studiul și imitarea antichității clasice”, s-a dezvoltat ca o reformă a educației în Europa, introducând o gamă mai largă de autori latini, precum și readucând studiul literaturii grecești. Moștenirea lumii clasice nu se limitează la influența limbilor clasice. Arta clasică a fost luată ca model în perioadele ulterioare – arhitectura romanică medievală și literatura neoclasică din epoca iluminismului au fost ambele influențate de modelele clasice, ca să luăm doar două exemple, în timp ce Ulise al lui James Joyce este una dintre cele mai influente opere ale literaturii secolului al XX-lea. Sfârșitul secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea reprezintă perioada din istoria occidentală cel mai asociată cu tradiția clasică, deoarece scriitorii, oamenii de stiinta si politicienii au adaptat în mod conștient modelele clasice, în special cele venite de la Republica Romană, pentru forma lor de guvernare, administrație, drept și finanțe. Influența clasicilor ca mod dominant de educație în Occident era în declin în secolul al XIX-lea, disciplina degenerand rapid. În secolul al XX-lea, studiul clasicilor a devenit mai puțin frecvent. Toata lumea iubeste Pacea dar nimeni nu acceptă că trebuie să-ti cuceresti dreptul de a te bucura de ea ca să o poti aprecia mai bine si apăra. O largă parte a populației preferă neutralitatea, mai ales având în vedere sentimentul general că națiunile mici sunt excluse din procesul decizional. Aceasta explică de ce pozițiile par contradictorii, dar, în realitate, reflectă o criză a conștiinței, sfâșiată între dorința de a păstra demnitatea și teama de haos. |
Distribuie!
Un comentariu
Comenteaza
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
DESPRE CRESTINISM
De CD
Crizele din istorie sunt intotdeuna marcate de deziluzii si sperante inselate.
Dar acestea sunt doar reflexia intereselor personale sau de grup neinplinite si se asteaptă ca Criza să resolve interesele după ce s-a rezolvat pe ea insăsi, căci la urma urmei oamenii nu se gandesc la un bine comun si in perspectiva lui să resolve Criza.
Pacifistii după Primul razboi Mondial disperați au numit Europa post-Versailles un „azil de nebuni”. Asa se poate spune si acum dupa comunicatele si declaratiile de la Davos.
Perioada interbelică a fost o perioadă de inclestare a ideologiilor, de răbufnire isterica a pseudoreligiosilor ce se credeau profeti pe la toate colturilor marilor bulevarde. Din toate aceste izbucniri ideologice si pseudoreligioase nu a rezultat nimic consttructiv.
Biserica nu a fost in stare să coaguleze vointele populare si interesele private asa cum a incercat fascismul Italian. In perioada lui Musolini s-a construit in Italia si mai ales in Roma mai mult decat s-a construit o suta de ani la rand, inainte. Dar sudul Italiei tot uitat a rămas.
O idée periculos de universală au aruncat bolsevicii cu a lor Internatională Comunistă care privită mai atent ne apare ca o Mare Globalizare a proletariatului, care să aducă in final administratia tehnicienilor financiari.
Lenin si in special Troski au luptat din răsputeri să propage această globalizare insinuată, dar liderii europeni au reusit să vadă capcana si prima mare incercare de globalizare a esuat odată cu ultima Internatională Comunistă, a IV-a in 1943.
Liderii din secolele trecute erau mai competenti, abilitati si chiar experti in politicele vremii. De pildă un monarh prusac, Frederic cel Mare (Frederic al II-lea al Prusiei), a făcut în secolul al XVIII-lea o remarcă foarte înțeleaptă: „Dacă soldații noștri ar înțelege pentru ce luptăm, atunci nu am mai putea purta niciun război în plus”.
Astăzi expertii visează că o iesire din Criză ar fi Inteligenta Artificială.
De la evaluările tehnologice absurde ale indicelui S&P 500 până la economia piramidală a Open IA, acestea expun modul în care inteligența artificială – departe de a salva economia globală – accelerează aceleași contradicții capitaliste diagnosticate de acum 150 de ani.
Elitele financiare au reusit cu oarecare success să ne scoată din crizele din ultimul secol pentru că, in fapt, crizele au fost provocate tot de elite ca să poată pescui in ape tulburi profituri extreme. Dar criza asta financiară nu mai este una provocată de elite in mod voit, ci este o consecintă ineluctabilă a lacomiei lor de neoprit.
Acum avem o sumă de crize, economică, socială, politică si in special morală.
Fără rezolvarea Crizei Morale nu se poate ajunge la o adevărată revolvare a celorlalte. Iar biserica in occident si-a pierdut capacitatea, autoritatea si credibilitatea de a mai oferi vre-o solutie valabilă. Experienta istorică nu prea ne vine in ajutor, rezolvările anterioare sunt nepotrivite noii situatii.
Printr-un mecanism numit distorsiune retrospectivă, privim istoria folosind oglinda retrospectivă și reflectăm valorile retroactiv. Așadar, am fi înclinați în mod natural să credem că anticii, în special greco-romanii, ar părea ca si noi, că împărtășesc aceeași înțelepciune, preferințe, valori, preocupări, temeri, speranțe și perspective. Dar, nu, deloc. Acești antici nu aveau aceleași valori.
De fapt, creștinismul a răsturnat întregul sistem de valori antice.
Greco-romanii îi disprețuiau pe cei slabi, săraci, bolnavi și invalizi, văzandu-i ca pe niste blestemati; creștinismul insă îi glorifica pe cei slabi, asupriți și intangibili; și face asta până în vârful ierarhiei. Deși zeii antici puteau avea partea lor de chinuri și dificultăți, ei au rămas în acea clasă specială de zei cu pedepse specifice.
Dar Iisus a fost prima zeitate antică care a suferit pedeapsa sclavului, cel mai de jos membru al rasei umane. Iar secta care i-a succedat a generalizat o astfel de glorificare a suferinței: a muri ca un inferior este mai magnific decât a trăi ca un puternic.
Romanii au fost nedumeriți să vadă membrii acelei secte folosind drept simbol crucea – pedeapsa pentru sclavi. Părea să fie un fel de glumă în ochii lor.
Creștinismul, insistând asupra Sfântei Treimi, a reușit să-I permită lui Dumnezeu să sufere ca un om și să sufere cea mai grea soartă pe care o poate suferi orice om. Datorită relației consubstanțiale complicate dintre tată și fiu, suferința nu era doar o simulare pe computer a Domnului, ci un lucru real.
Argumentul „Sunt superior ție pentru că eu sufăr consecințele acțiunilor mele, iar tu nu” se aplică în cadrul oamenilor, dar iată că si aici, în relația dintre oameni și Dumnezeu.
Acest lucru se extinde, în teologia ortodoxă, la ideea că Dumnezeu, suferind ca om, le-a permis oamenilor să fie mai aproape de El și, eventual, să se contopească cu El prin intermediul Îndumnezeirii.
Căci creștinismul a avut o justificare dulce atunci când Iulian Apostatul, căzând pradă distorsiunii retrospective, a decis să înlocuiască Biserica Creștinismului cu Biserica Păgânismului, pe linii organizaționale similare, cu episcopi și toți ceilalți capi, ceea ce Chateaubriand numea „leviți”. Iulian nu și-a dat seama că păgânismul era o supă de afilieri individuale sau colective descentralizate și suprapuse, asemănătoare cluburilor la zei.
Ceea ce a fost mai puțin evident este că, deși suntem înclinați să credem că creștinismul descinde din iudaism, o parte din contrariul ar putea fi adevărat.
Căci chiar și relația mamă-fiică dintre iudaism și creștinism a fost, în ultima vreme, contestată în mod convingător. „Dacă nu ar fi existat Pavel, nu ar fi existat nici rabinul Akiva”, susține teologul Israel Yuval, așa cum putem vedea în iudaismul rabinic amprentele inconfundabile ale creștinismului.
În Iran, islamul șiit, 95% din populatie are multe trăsături comune cu creștinismul, de exemplu, aceeași abordare dodecadică, cu doisprezece apostoli, ultimul dintre aceștia fiind asociat cu Iisus Hristos, plus ritualuri de autoflagelare în jurul amintirii martiriului familiar.
Acestea pot fi atribuite posibil unei origini levantine comune, dar influența creștină este pe deplin acceptată de cercetătorii islamici, deoarece islamul este compatibil cu versiunile anterioare.
Dar este clar că ultima poziție de Conducător Suprem a fost în mare parte inspirată de ierarhia catolică. Șiismul este religia celor asupriți, a celor defavorizați și a celor victimizați, ceea ce, mai mult decât geopolitica, explică obsesia șiită iraniană și libaneză față de situația dificilă a palestinienilor.
Creștinismul a fost lent în a-și răspândi valorile de la text la execuție practică.
Da, creștinismul îi glorifică pe săraci: dar a durat șaptesprezece secole de la „urechea acului” din Matei 19:24 până la concepția diverselor teorii organizate ale egalității sociale. În mod similar, din păcate, a durat mai mult de un mileniu pentru ca „nici rob, nici slobod” din Galateni 3:28 să treacă de la epistolă la execuție.
Cât despre „nici grec, nici evreu”, din păcate, încă așteptăm implementarea deplină, așa cum am fost martori la nașterea naționalismului la sfârșitul secolului al XVIII-lea, o degradare morală și un pas departe de universalism cu invenția modernă a statului național – statul național ucigaș.
Reclamele TV de la începutul anilor 2000, promovate de democrați pentru a ataca politicile lui George W. Bush în Irak, au arătat tragedia că 3.800 de americani au murit în invazie. Au omis insă să menționeze sutele de mii de irakieni – ca nu cumva republicanii să le pună la îndoială patriotismul. Aceste milioane de victime străine nu le vedem să le numărăm deoarece naționalismul stabilește bilanțuri curate: țările sunt responsabile doar pentru propriii cetățeni.
Un argument “standard” este că creștinii au distrus producția intelectuală a perioadelor clasice, în timp ce arabii au păstrat o parte din ea. Se poate demonta corect acest mit, pe baza unei anecdote adevărate, dar nu reprezentative: acești conservatori „arabi” erau aproape toți creștini siro-mesopotami vorbitori de siriacă, care operau mai ales în Beit al Hikma din Bagdad, Casa Înțelepciunii, cum ar fi Ishac ben Honein, care traduceau din greacă, dar și din surse aramaice. Cei care nu erau creștini fuseseră convertiți recent la islam.
Indiferent ce a greșit în legătură cu rasa și etnia, Ernest Renan a avut dreptate când a susținut că o mare parte din epoca de aur arabă a fost greco-sassaniană. „Greco”-ul din ea era creștin.
Identitatea europeană înseamnă creștinismul occidental și valorile sale care s-au răspândit spre est, ceea ce include si „ordinea liberală”, cu o oprire fermă în teritoriile islamice.
Europa a fost fiica unui rege fenician, care a dat numele unei zone vagi la vest de Hellespont/Dardanelle. Apoi, modernii au început să se refere la „Europa” ca la un continent separat în vastul continent Eurasiatic, cu falsa separare nou creată „alb” și „non-alb”, înlocuind vechile distincții naturale dintre mediteranean și non-mediteranean.
Dar oricine se uită pe hartă nu ar vedea niciun continent decât prin manipularea circumscripțiilor electorale. Spre deosebire de Oceanul Pacific, Hellespontul este ca un râu mare. Munții Ural, folosiți ca un fel de graniță, dar la fel munti sunt și Alpii.
Ceea ce aveam, până la noțiunea de naționalism care a apărut acum două sute de ani, erau trei culturi separate:
1) Creștinismul occidental (catolic și protestant) până la granițele otomano-habsburgice care acoperiau aproximativ fostul așa-numit Sfânt Imperiu Roman,
2) Zona otomană mixtă de ortodocși orientali și musulmani sunniți care acoperia aproximativ Imperiul Roman de Răsărit,
3) Zone care sunt în întregime musulmane mai la est și la sud și
4) Sfera rusă, ortodoxă. Grecii, românii, bulgarii și alți membri noi ai identității europene se aflau în a doua zonă și, până în ziua de azi, grecii mai în vârstă încă spun „mergând în Europa” atunci când se referă la călătorii în zona Helespontică.
Pe hărți, Orientul Apropiat a început în Atena; acum începe în Siria sau Turcia, în funcție de orientarea islamică a guvernului.
Așadar, Europa a devenit o extensie a creștinismului occidental, valorile sale răspândindu-se în zonele ortodoxe. Pe măsură ce creștinismul occidental și-a extins valorile, la fel au devenit și zonele din a doua zonă „europene”, odată cu înlocuirea progresivă a religiei cu naționalitatea – o mutație creștină nefericită.
Până în secolul al XX-lea, un grec se autoidentifica drept rhomoi și, dacă nu ar fi fost crearea statului național Grecia de către puterile Europei Occidentale, cafenelele deținute de greci ar fi purtat nume precum Sfântul Nicolae, Sfântul Dimitrie, mai degrabă decât Hercule sau Acropole.
Faptul că creștinismul occidental poate să nu fie în întregime creștin, ci un amestec cultural dominat de valorile nord-europene este o ipoteză validă. Tindem să credem că religiile îi modelează pe oameni. Dar religiile sunt modelate și de oameni.
În Levant, putem găsi erezii și separări pe criterii etnico-lingvistice: copții, maroniții, nestorienii, armenii au în comun refuzul de a fi „greci” (rhomoi), iar dezacordurile teologice est-vest cu privire la filoque, sau, mai rău, homoousios vs homoiousios erau mai degrabă un „noi” versus „ei”.
Scriitorul creștin libanez Amin Maalouf consideră că, ca urmare a contagiunii sociale: dacă creștinii libanezi sunt dornici să semene cu occidentalii în obiceiuri și valori, nu este din teologie, ci din imitație. Acest lucru anulează, de fapt, unele atacuri asupra religiilor bazate pe textele lor: unii atribuie textelor violența islamică, dar Vechiul Testament nu este mai puțin violent și nimeni nu-i tratează pe luterani si evanghelisti ca potențiali membri ISIS.
Căci noțiunea de credință epistemică este în întregime modernă – iar standardul de aur al Credinței Adevărate și Justificate nu este lipsit de probleme. Termenul „pisteuo” în greacă înseamnă încredere, tradus în latină prin „credere”, legat de credit, ca într-o tranzacție comercială și chiar și în engleză, „belief” nu însemna inițial de fapt „credință”, ci ceva mai degrabă legat de „iubit”. Amen (Haymen) înseamnă fidelitate și încredere în toate limbile semitice.
În apologia creștinismului, „Genie du christianisme”, Chateaubriand afirmă în repetate rânduri că religia este în esență mister și sacrificiu. „Care religie din antichitate nu și-a pierdut influența morală pierzându-și preoții și sacrificiile?”, a scris el.
Practic, catolicismul și-a pierdut autoritatea morală în momentul în care a amestecat credința epistemică cu cea pisteică – rupând legătura dintre sfânt și profan.
Aggiornamento-ul Conciliului Vatican II, din 1965, a avut ca scop „actualizarea” catolicismului. Una dintre măsuri a fost traducerea rugăciunilor în limbile vernaculare, în locul latinei. Procedând astfel, au eliminat în mare măsură elementul de mister din religie.
Căci, odată ce religia iese din sacru, devine supusă credințelor epistemice.
Ateismul este copilul protestantismului, iar Conciliul Vatican II s-a dovedit a fi o a doua Reformă.
Ortodoxia se distinge de creștinismul occidental prin legile sale stricte privind dieta, veganismul fiind practicat mai mult de 200 de zile pe an. Acesta nu este un detaliu minor, deoarece modelează un anumit tip de angajament față de religie.
Si poate ca acest atasament, de altfel relativ, cată lume mai tine post in ziua de azi, deci acest atasament să fie salvarea noastră, tinandu-ne mai aproape de lumina moralizatoare a bisericii noastre ortodoxe.
Să ne ajute Dumnezeu,
Atlanta 4/05/2026