ROLUL LUI ION ANTONESCU ÎN PLANIFICAREA ŞI IMPLEMENTAREA POLITICILOR ANTISEMITE ŞI ANTI-ROME ALE STATULUI ROMÂN

ROLUL LUI ION ANTONESCU ÎN PLANIFICAREA ŞI IMPLEMENTAREA
POLITICILOR ANTISEMITE ŞI ANTI-ROME ALE STATULUI ROMÂN
Responsabilitatea lui Ion Antonescu pentru uciderea evreilor din Basarabia, Bucovina
şi Transnistria este indiscutabilă. Şi totuşi, supravieţuirea evreilor din Muntenia, Moldova şi
sudul Transilvaniei s-a datorat deciziei acestuia din toamna anului 1942, de a amâna, pe
termen nedefinit, deportarea evreilor români în Polonia. Antonescu însuşi declara, în timpul
procesului său din 1946: ”dacă evreii din Ţara Românească mai trăiesc, trăiesc datorită
mareşalului Antonescu” 1; unii au menţionat şi legăturile sale cu evreii ca factor de influenţă a
acestei decizii2
.
Însă, în general, Ion Antonescu era dominat de aversiunea sa faţă de evrei şi de
iudaism. El şi-a dat în vileag această ură într-o şedinţă a Consiliului de Miniştri din 15 aprilie
1941: “Dau drumul mulţimii să-i masacreze. Eu mă retrag în cetatea mea, şi după ce-i
masacrează, pun iarăşi ordine”3
. Aceste cuvinte au constituit o anticipare corectă a ceea ce s-a
petrecut în Iaşi, la scurt timp după aceea. În numeroase ocazii, Antonescu personal a fost la
originea elaborarii măsurilor specific antisemite adoptate de statul român fascist: la 19 iunie,
ordona închiderea tuturor “cafenelelor evreieşti comuniste”, identificarea şi completarea
listelor – pe regiuni – cu “toţi jidanii, agenţii comunişti sau simpatizanţi”; Ministerul de
Interne trebuia “să le interzică circulaţia” şi să fie în măsură “a face cu ei ce voi ordona, când
va fi momentul oportun”4
; imediat după aceasta, la 21 iunie 1941, Ion Antonescu a dispus ca
toţi evreii apţi cu vârsta între 18 şi 60 de ani, din satele dintre Siret şi Prut, să fie evacuaţi în
lagărul de la Târgu Jiu, în Oltenia. Membrii familiilor celor deportaţi, precum şi ceilalţi evrei
din satele moldovene au fost evacuaţi în cele mai apropiate localităţi urbane.5
În timpul
pogromului de la Iaşi, la 28 iunie 1941, ora 23, Ion Antonescu i-a telefonat colonelului Lupu,

1 Procesul marii trădări, Bucureşti, Editura Eminescu, 1946, p. 71. 2
De exemplu, Aureliu Weiss, secretarul liderului PNŢ Iuliu Maniu, scria după război: “Antisemit prin fire şi
porniri… [Ion Antonescu] şi-a cultivat, totuşi, relaţiile cu evreii … Într-o zi, pe veranda vilei pe care o ocupam la
Predeal, în lipsa mea de acasă şi uitând de prezenţa soţiei mele lângă el, s-a pornit în diatribe antisemite contra
unui agent umil care venea să stabilească taxele pentru comună. La un moment dat, dându-şi seama de prezenţa
soţiei mele, i-a spus, în sens de scuză: «Nu toţi evreii sunt la fel»”. Jean Ancel, ed., Documents Concerning the
Fate of Romanian Jewry During the Holocaust, New York, Beate Klarsfeld Foundation, 1986, vol. 8, p. 608, (de
aici înainte, Documents). 3
United States Holocaust Memorial Museum/Serviciul Român de Informaţii (USHMM/SRI), RG 25.004, rola
31, fond 40010, vol.1; Problema evreiască în stenogramele Consiliului de Miniştri (ed. Lya Benjamin),
Bucureşti, Editura Hasefer, 1996, p. 229. 4
USHMM/SRI, RG 25.004M, rola 32, fond 40010, vol.1; Matatias Carp, Cartea neagră. Suferinţele evreilor
din România, 1940-1944, vol. 2, Bucureşti, Atelierele grafice Socec, 1946-1948, p. 39. 5
Jean Ancel, Documents, vol. 2, p. 414-415.
{PAGE }
comandantul Garnizoanei din Iaşi, care i-a raportat despre situaţia din oraş. Conducătorul
statului a ordonat “evacuarea întregii populaţii evreieşti, pachet după pachet”, indicând că
este “necesară”, de asemenea, şi evacuarea femeilor şi copiilor6
. La 4 iulie, Antonescu afirma
că “Neamul evreiesc (…) a speculat şi oprit dezvoltarea neamului românesc timp de câteva
secole. Nevoia de a ne scăpa de această plagă a românismului este indiscutabilă”
7
. În ciuda
predilecţiei sale pentru pogromuri, Antonescu a criticat acţiunile individuale şi, la 12 iulie
1941 – după pogrom – i-a condamnat (verbal) pe soldaţii care participaseră la pogrom din
proprie iniţiativă
8
. În ciuda acestei mustrări, el susţinea, în continuare, că evreii erau o “plagă
deschisă a românismului”, care “au supt pâinea săracilor”.
Pentru Ion Antonescu, principalul duşman al ţării era evreul. Într-o scrisoare adresată
în 6 septembrie 1941 lui Mihai Antonescu, el scria: “Trebuie să se înţeleagă de toţi că nu este
lupta cu slavii, ci cu evreii. Este o luptă pe viaţă şi pe moarte. Ori învingem noi şi lumea se va
purifica, ori înving ei şi devenim sclavii lor… Şi războiul, în general, şi luptele de la Odessa,
în special, au făcut cu prisosinţă dovada că Satana este evreul”9
. Aceasta a fost, poate,
justificarea pentru măsurile motivate mai mult din punct de vedere material decât ideologic,
aşa cum a fost Ordinul nr.8507 din 3 octombrie 1941 (promulgat, formal, de colonelul
Davidescu, şeful Cabinetului militar al lui Antonescu), prin care dictatorul român ordona
“schimbul” – în fapt, confiscarea de către Banca Naţională a bijuteriilor şi banilor aparţinând
evreilor care urmau să fie deportaţi
10.
Ion Antonescu a fost direct implicat în acţiunile represive majore ale regimului său
contra evreilor. Spre deosebire de cazul lui Hitler, în ceea ce-l priveşte pe Antonescu există o
mulţime de dovezi documentare, care demonstrează această implicare personală. La începutul
lunii octombrie 1941, spre exemplu, colonelul Petrescu de la Statul Major şi generalul de
Jandarmerie Topor au început deportarea evreilor din Bucovina, la ordinul personal al lui
Antonescu. Petrescu a declarat, în 1945, că ei primiseră dispoziţii din partea lui Radu
Dinulescu, Secţia a II-a a Statului Major11; acest Ordin – nr.6651 din 4 octombrie 1941 – s-a
bazat, de asemenea, pe decizia mareşalului Antonescu ca toţi evreii din Bucovina să fie
deportaţi în Transnistria în decurs de zece zile12. Guvernatorul Bucovinei, generalul

6
USHMM/SRI, RG 25.004, rola 48, fond 108233, vol. 29. 7
USHMM/SRI, RG 25.004, rola 32, fond 40010, vol. 1. 8
Jean Ancel, Documents, vol.10, p. 70. 9
United States Holocaust Memorial Museum/Arhivele Statului din România (USHMM/ASR), RG 25.002M,
rola 18, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, Cabinet, dosar 167/1941. 10 USHMM/RI, RG 25.004, rola 35, fond 40010, vol. 89. 11 Ibid., rola 35, fond 40010, vol. 5. 12 Ibid., rola 31, fond 40010, vol.1.
{PAGE }
Calotescu, a confirmat şi el că Petrescu şi Topor nu făcuseră decât să îndeplinească
instrucţiunile date de Antonescu13. Într-adevăr, într-o şedinţă a Consiliului de Miniştri din 6
octombrie 1941, Ion Antonescu a declarat: “În ceea ce-i priveşte pe evrei, am luat măsura ca
să-i scot definitiv şi total din aceste regiuni. Măsura este în curs. Mai am în Basarabia
aproximativ 10.000 de evrei, care în câteva zile vor fi trecuţi peste Nistru, iar dacă
circumstanţele vor permite, vor fi trecuţi dincolo de Urali”14. La 14 noiembrie 1941, într-o
altă şedinţă a Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, Ion Antonescu s-a exprimat la modul
următor: “Am destule greutăţi cu acei jidani pe care i-am dus pe Bug. Numai eu ştiu câţi au
murit pe drum”
15. Participanţii la această întâlnire au aflat următoarea situaţie, prezentată de
generalul Voiculescu, guvernator al Basarabiei: “Jidanii nu mai există. Sunt 100 de evrei
bolnavi în ghetou, în punctul de trecere pentru evacuaţii din Bucovina”16.
La 13 noiembrie, într-o şedinţă a Consiliului de Miniştri, Antonescu a hotărât ca
evreii deportaţi, foşti pensionari de stat, să-şi piardă pensiile. În aceeaşi şedinţă, a exprimat un
profund interes faţă de campania împotriva evreilor din Odessa, aflată atunci în desfăşurare:
Antonescu: Represiunea a fost destul de severă?
Alexianu: A fost, domnule mareşal.
Antonescu: Ce înţelegi prin «destul de severă»?…
Alexianu: A fost foarte severă, domnule mareşal.
Antonescu: Am spus să se împuşte câte 200 de evrei pentru
fiecare mort român, şi 100 de evrei pentru fiecare rănit. S-a
făcut aşa?
Alexianu: Evreii din Odessa au fost împuşcaţi şi spânzuraţi pe
străzi…
Antonescu: Să faceţi aşa, pentru că eu răspund în faţa ţării şi a
istoriei. Să vină evreii din America să mă tragă la
răspundere17.
În timpul procesului său, Antonescu şi-a recunoscut în următorul mod
responsabilitatea pentru execuţiile de la Odessa:

13 United States Holocaust Memorial Museum/Arhivele Ministerului Afacerilor Externe (USHMM/ AMAE). 14 Matatias Carp, Cartea neagră, vol. 3, p.143. 15 USHMM/SRI, RG 25.004, fond 40010, vol. 78. 16 Ibid. 17 USHMM/SRI, RG 25.004, fond 40010, vol.28, USHMM/SRI, rola 35, fond 40010, vol. 78.
{PAGE }
Acuzatorul public Săracu: Cine a semnat ordinul care prevedea
pentru fiecare ofiţer împuşcarea a 200 şi pentru fiecare soldat a
100 de oameni?
Acuzatul Ion Antonescu: Eu am ordonat, pentru că am ordonat
şi în ţara românească şi am făcut multe legi represive, care s-au
făcut de către toate statele în timpul acela…Nu s-a executat nici
un evreu, nu s-a executat nici un tânăr; ordin de represalii am
dat, dar de masacre nu18.
În realitate însă, la 24 octombrie 1941, generalul Macici, comandantul Corpului II
Armată (Comandamentul militar român din Odessa) a primit telegrama nr.563 din partea
colonelului Davidescu, şeful Cabinetului militar, care specifica faptul că mareşalul Antonescu
a ordonat represalii suplimentare: “1) Executarea tuturor evreilor din Basarabia refugiaţi la
Odessa; 2) Toţi indivizii care intră sub prevederile ordinelor din telegrama nr. 562 din 23
octombrie 1941, care nu sunt încă executaţi, precum şi alţii ce li se pot adăuga [sic] vor fi
puşi într-o clădire minată anterior şi care va fi detonată. Se va efectua această acţiune în ziua
înhumării victimelor noastre; 3) Acest ordin va fi distrus după ce va fi citit”19. La 27
octombrie 1941, colonelul Davidescu întreba dacă Ordinul 563 fusese dus la îndeplinire, la
care Armata a 4-a raporta, prin telegrama 3218 că într-adevăr, ordinul a fost executat20.
Într-o şedinţă a Consiliului de Miniştri din 4 decembrie 1941, Ion Antonescu îşi
exprima nemulţumirea că evreii din Chişinău fuseseră deportaţi fără ca bijuteriile şi banii lor
să fi fost confiscaţi. Din cauza acestei omisiuni, evreii au fost jefuiţi de escortele lor la
punctele de trecere peste Nistru mai mult decât fuseseră jefuiţi de către Banca statului, în
ghetou. În consecinţă, Antonescu a cerut constituirea unei comisii de anchetă asupra acestei
situaţii, şi nu o anchetă asupra crimelor şi abuzurilor îndurate de evrei: „… intenţiunea mea
este să duc pe evrei peste Bug. În loc să mănânce pâinea din Ţara Românească, mai bine s-o
mănânce pe cea de acolo”21. Observând că până şi Germania nazistă întârzia în rezolvarea
problemei evreieşti, la întrunirea Consiliului de Miniştri din 16 decembrie 1941 Antonescu ia cerut lui Gheorghe Alexianu să grăbească evacuarea evreilor din Odessa: “Bagă-i în

18 Ibid., p. 54. 19 USHMM/M.St.M, RG 25.003M, rola 12 (203), fond Armata a 4-a, vol. 870. 20 Ibid. 21 United Stated Holocaust Memorial Museum/Serviciul de Stat de Arhivă al Republicii Moldova
(USHMM/SSARM), RG 54.001M, rola 3, fond CBBT Bir.3.
{PAGE }
catacombe, bagă-i în Marea Neagră, dar scoate-i din Odessa. Nu vreau să ştiu nimic. Poate să
moară o sută, poate să moară o mie, poate să moară toţi”22. Rezultatul acestui ordin a fost
deportarea supravieţuitorilor evrei din Odessa în lagărele din Berezovca şi Golta.
Unul dintre documentele cele mai revelatoare despre concepţiile antisemite ale lui Ion
Antonescu este scrisoarea pe care i-a trimis-o, în 29 octombrie 1942, liderului liberal C.I.C.
Brătianu, la puţin timp după ce îşi anulase propria decizie de a-i deporta, în Polonia ocupată,
pe evreii din Ardealul de sud, Moldova şi Muntenia. Scrisoarea e cu atât mai semnificativă cu
cât ea nu se ocupă, în mod direct, de “chestiunea evreiască”, dar exprimă puternicele accente
xenofobe care se regăseau în frecventele discursuri antisemite ale lui Antonescu. Asemănător
antisemiţilor români pre-fascişti din secolul al nouăsprezecelea şi al douăzecilea, şi la fel ca
legionarii şi teoreticienii nazişti, Antonescu era obsedat de intervenţiile puterilor străine în
apărarea drepturilor minorităţilor din România şi se lăuda cu faptul că reuşise să elimine
aceste ingerinţe: “Poporul românesc nu mai are astăzi nici servituţile impuse de Congresul de
la Berlin din 1878 prin schimbarea articolului 7 din Constituţie, nici servituţile ruşinoase
impuse, după războiul trecut, în privinţa minorităţilor”23. Antonescu era ferm convins că, din
cauza amendamentului la articolul 7, “s-a jidovit ţara şi s-a compromis economia românească
şi puritatea rasei noastre”24.
Asemenea ideologilor legionari, el credea că gradul de corupţie generală a vieţii
politice româneşti era o consecinţă a influenţelor “iudaice şi masonice”25. După proclamarea
statului naţional-legionar, se considera salvatorul naţiunii române26. Antonescu îl acuza pe
Maniu, liderul Partidului Naţional Ţărănesc, dar şi pe alţi adversari politici, de faptul de a se
fi sprijinit în trecut pe “ziarele jidoveşti”27. El îi acuza pe predecesorii săi că au ajuns la
putere cu ajutorul “sprijinului ocult, masonic şi iudaic”28. Antonescu îl învinovăţea pe
Brătianu, liderul Partidului Liberal, pentru presupusa lui ezitare în ceea ce priveşte propriul
naţionalism: “sunteţi naţionalist – cel puţin în aparenţă – şi, totuşi, luaţi partea evreilor şi
protestaţi, ca şi dl. Maniu, împotriva măsurilor de românizare pe care le iau”29. În viziunea lui
Antonescu, Germania fusese aliata dintotdeauna a României, iar duşmanii ei din exterior erau
“jidanul de la Londra” şi englezii, americanii şi jidanii, “care au dictat pacea şi după războiul

22 USHMM(SRI, RG 25.004, rola 31, fond 40010, vol.1. 23 23 August 1944, Documente, vol.1, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984, p. 429. 24 Ibid., p. 437. 25 Ibid., p. 433. 26 Ibid., p. 436. 27 Ibid., p. 422. 28 Ibid., p. 424. 29 Ibid., p. 442.
{PAGE }
trecut”.30 Iar în ceea ce-i priveşte pe inamicii din interior, aceştia erau ”comuniştii…, jidanii,
ungurii, şi saşii”, care aşteptau primele semne „pentru a începe instaurarea anarhiei în ţară…
pentru a da ultima lovitură naţiunii noastre”31.
Antisemitismul lui Ion Antonescu a avut o natură obsesivă. La o reuniune a
Consiliului de Miniştri din 3 februarie 1942, spre exemplu, el a explicat membrilor
guvernului României că motivul pentru care ţăranii români au pierdut o mare cantitate de
nuci a fost că ei nu ştiau să le culeagă, datorită faptului că ”până acum această operaţie o
făcea jidanul. Ei [ţăranii] dădeau nucii lor, pe 5-6 ani, şi nu mai ştiau ce fac jidanii cu ei. Iată
în ce stare se găseşte neamul nostru românesc; iată unde îl adusese jidănimea aceasta”32. În
timpul a două şedinţe ale Consiliului de Miniştri – din 22 aprilie 1944 şi din 6 mai 1944 – Ion
Antonescu a expus clişeul “jidanilor cu ochelarii pe nas care spionează pentru duşman”
33.
Pentru el, însăşi democraţia era un termen peiorativ: “Eu lupt să câştig războiul dar se poate
întâmpla să-l câştige democraţiile. Şi noi ştim ce înseamnă democraţia: înseamnă
iudeocraţie”34.
Atitudinea Conducătorului faţă de evrei a alternat între ura violentă şi momente de
pretinsă generozitate patriarhală. În toamna lui 1941, de exemplu, Antonescu declara că el
“luptă să cureţe Basarabia şi Bucovina de jidani şi slavi”35. Dar, la 8 septembrie 1941,
Antonescu îi promitea lui Wilhelm Filderman, conducătorul Federaţiei Uniunilor
Comunităţilor Evreieşti (FUCE), că va revoca ordinul prin care îi obliga pe evrei să poarte
steaua lui David, că le va permite acestora să emigreze în Spania sau Portugalia şi că nu-i va
deporta pe evreii din Moldova şi Muntenia36. În ziua următoare Antonescu a cerut guvernului
să facă diferenţa între evreii “folositori” şi cei “nefolositori”, probabil pentru a opri
persecutarea câtorva
37. Şi totuşi, o lună mai târziu, în răspunsul la apelul lui Filderman în care
acesta făcea apel la clemenţă în favoarea evreilor din Basarabia şi Bucovina, Antonescu a
răspuns cu violenţă, acuzându-i pe evreii din aceste două provincii că au fost şi sunt duşmanii
poporului român şi a justificat deportarea lor în Transnistria.38 Publicat în presă, răspunsul lui
Antonescu a oferit muniţie pentru o campanie antisemită sălbatică, bazată pe aşa-numitele

30 Ibid., p. 426, 438. 31 Ibid., p. 444. 32 Stenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri, Guvernarea Ion Antonescu, vol. 6, p. 19. 33 Evreii din România între anii 1940-1944, vol. 2., Problema evreiască în stenogramele Consiliului de Miniştri,
p. 551, 557. 34 Ibid., p. 511. 35 USHMM/SRI, RG 25.004M, fond 40010, vol. 77. 36 Jean Ancel, Documents, vol. 3, pp.130-132. 37 USHMM/SRI, RG 25.003M, fond 40010, vol. 1. 38 Jean Ancel, Documents, vol. 3, p. 258-262, 378-381.
{PAGE }
dovezi despre actele de barbarie comise de evrei în 1940 şi 1941. Relevant din acest punct de
vedere este următorul fragment al răspunsului trimis de Antonescu lui Filderman, care îl
implorase pe Conducător să arate îndurare faţă de evrei: “Ca răspuns la primirea generoasă şi
la tratamentul oferit evreilor în mijlocul nostru”, scria Mareşalul, “evreii dumneavoastră
ajunşi comisari sovietici împing trupele sovietice din regiunea Odessa” să opună rezistenţă
“numai pentru a ne provoca nouă pierderi”39.
La 3 decembrie 1941, dr. Nicolae Lupu, lider al Patidului Naţional Ţărănesc, care îi
compătimea pe evrei, i-a trimis lui Antonescu trei memorandumuri referitoare la anchetarea
lui Filderman, repatrierea deportaţilor din Dorohoi şi a celor din Basarabia şi Bucovina.
Antonescu a refuzat să intervină în favoarea lui Filderman, pretinzând că el nu poate influenţa
cursul justiţiei. Dar a promis că va da dispoziţii pentru a-i repatria pe deportaţii din Basarabia
şi Bucovina, cu condiţia ca Federaţia Uniunilor Comunităţilor Evreieşti să garanteze că
ţăranii nu-i vor omorî40.
Ion Antonescu era conştient de crimele în masă comise de către SS în Transnistria. În
conformitate cu raportul Marelui Stat Major al Armatei române adresat lui Antonescu în
martie 1942, poliţia germană a supus populaţia evreiască din districtul Berezovca la execuţii
în masă:
I. Marele Stat Major raportează:
1. În judeţul Berezovca (Transnistria), poliţişti germani au
împuşcat 4.047 evrei internaţi în lagărele din acest judeţ, şi
anume:
– 1.725 evrei în ziua de 10 martie;
– 1.472 evrei în ziua de 20 aprilie;
– 550 evrei în ziua de 22 aprilie;
– 30 evrei în ziua de 24 aprilie.
2. După executare, poliţia germană a dat foc cadavrelor, iar
efectele – fără să fi fost dezinfectate – au fost date populaţiei
germane, din care cauză într-o comună s-a ivit tifos
exantematic.

39 Matatias Carp, Cartea neagră, vol. 3, p.184, planşa VII; Jean Ancel, Documents, vol. 3, p. 286. 40 Ibid., p. 425.
{PAGE }
II. Marele Stat Major roagă a i se comunica dacă poliţiştii
germani pot să aibe astfel de iniţiative, pe teritoriul sub
administraţie română”
41. (subl. în original)
Mareşalul Antonescu a răspuns în scris că “nu este rolul Marelui Stat Major să se
ocupe de aceste probleme…”42
Ion Antonescu a fost, de asemenea, responsabil sau complice până la cele mai
mărunte decizii referitoare la evrei. El a fost cel care a semnat, în aprilie 1942, Ordinul
462/CBBT privind deportarea în Transnistria a celor 425 de evrei rămaşi în Basarabia
43. Lui
i-a aparţinut decizia privind a doua deportare a evreilor din Bucovina, adoptată oficial la 28
mai 194244. La 31 august 1942, Ion Antonescu analiza o statistică de la sfârşitul anului 1941,
care indica prezenţa a 375.422 de evrei în România – un procent de 2,2 la sută din populaţie;
pe copia lui a notat: “foarte numeroşi”. Iar acolo unde textul menţiona că în Basarabia
rămăseseră 6.900 de evrei (3,4 la sută din populaţia evreiască, în 1930), Antonescu scria: “Nu
se poate! Ordinul meu a fost să se deporteze toţi evreii”. Când a văzut că la acea dată (1941),
în Bucovina mai erau 60.708, Antonescu a exclamat: “Nu se poate. Să se verifice. Ordinul
meu a fost să se lase în Bucovina numai 10.000. Să se verifice din nou. Fantastic! Oraşe pur
jidoveşti”45. (Cifrele pentru Cernăuţi, Dorohoi, Botoşani, Iaşi şi Bacău crescuseră, întradevăr, de la 26 la 58 de procente, dar aceasta din cauza deciziei lui Antonescu de a-i
strămuta pe evrei din zonele rurale în oraşe). Rezoluţia sa a fost ”să se publice, ca să vadă şi
ţara cât era de compromisă şi de ameninţată viaţa economică şi spirituală din cauza ticăloşiei
politicianiste iudeo-masonice”. Conducătorul a jurat că ”dacă voi lăsa moştenitorilor aceeaşi
situaţie, voi face şi regimul meu părtaş la crimă” şi a promis că “pentru a purifica această
naţiune…voi înfiera la timp pe toţi care vor veni să mă împiedice a răspunde dorinţei
majorităţii imense a acestei naţii”46.
La 12 octombrie1942, Ion Antonescu asigura, din nou, Centrala Evreilor de bunele
sale intenţii: “Cu cât evreii se vor purta mai bine, cu atât vor fi mai bine trataţi”. A fost chiar
suficient de magnanim pentru a recunoaşte că evreii buni “au plătit greşelile unor netrebnici
de-ai lor şi de-ai noştri”. Pe deplin conştient de corupţia din birocraţia română însărcinată cu
rezolvarea “chestiunii evreieşti”, Antonescu a promis chiar că, dacă evreii îl vor ajuta să-i

41 Jean Ancel, Documents, vol.10, p.193. 42 Ibid., p.193. 43 Ibid., rola 25, fond 20725, vol.10. 44 Ibid., rola 34, fond 40010, vol.75. 45 Jean Ancel, Documents, vol.10, p. 214-215. 46 Ibid., p. 215
{PAGE }
identifice pe cei care i-au şantajat, “pot fi siguri, nu îi voi cruţa”. Dar, avertiza el, nu-i va
cruţa, de asemenea, nici pe evreii care erau “vinovaţi”47. În aceeaşi toamnă a anului 1942
Antonescu a luat decizia crucială de a amâna aplicarea planului româno-german de deportare
la Belzec a evreilor din Regat şi din Transilvania de sud. Această deportare planificată nu a
fost niciodată pusă în practică şi, în consecinţă, cel puţin 292.000 de evrei români au
supravieţuit războiului.
Atitudinea oscilantă a lui Antonescu faţă de evrei a continuat şi în 1943. Pe de o parte,
el continua să declare că-i tolerează pe evreii care ar putea merita protecţie parţială din partea
statului român; pe de altă parte, le cerea subordonaţilor săi să manifeste un comportament dur
faţă de evrei. Într-o scrisoare din 6 februarie adresată lui Herman Clejan, arhitectul său
personal, Antonescu afirma că evreii nu au arătat decât “ostilitate şi rea-credinţă faţă de statul
român”, care “nu a făcut şi nu face decât să se apere împotriva duşmăniei evreilor”48. Cu
toate acestea, Antonescu a decis ca evreii care s-au stabilit în România înainte de 1914 şi care
au participat “în mod sincer … la apărarea intereselor statului român”, s-ar putea bucura de
posibilitatea de a locui în România, dar ”pe baza criteriului de proporţionalitate”
49. Antonescu
a promis, de asemenea, să-i protejeze pe acei evrei care “au adus servicii ţării pe câmpurile de
luptă sau în alte domenii de viaţă publică”
50. După părerea sa, evreii care au venit în România
după 1914 (cei din Basarabia, nordul Bucovinei şi de dincolo de Nistru) erau corupţi şi au
acumulat averi folosind mijloace criminale, precum delapidarea banului public; el susţinea că
aceştia exercitau o influenţă negativă şi subversivă în cadrul societăţii româneşti. Ca atare,
trebuia să fie ”loviţi fără milă şi aruncaţi dincolo de hotarele ţării. Ei nu aveau dreptul să
invoce spiritul de omenie, fiindcă omenie nu înseamnă slăbiciune. După ce au răsplătit cu
duşmănie şi crimă toleranţa fără de limite pe care au găsit-o în România, unde au prosperat
mai presus de visurile lor, evreii aceştia nu mai pot afla omenie nicăieri. Ei îşi iau numai plata
dreaptă pentru mişelia lor şi toţi cei care se solidarizează cu ei vor avea aceeaşi soartă”
51.
Dar la 30 aprilie 1943 Filderman a pledat, din nou, în favoarea evreilor din România,
punând în contrast situaţia lor cu toleranţa de care se bucurau cei din Finlanda. Se pare că
aceasta l-a impresionat pe Antonescu, care i-a spus generalului Vasiliu: “dacă aşa e în
Finlanda, să-i lăsăm [pe evreii din Regat] şi noi în pace”.52 Cu exact şase luni mai târziu, la
30 octombrie, Ion Antonescu avea să se declare “fericit” de rezultatele obţinute prin

47 Ibid., p. 215. 48 Jean Ancel, Documents, vol. 3, p. 522. 49 Ibid., p. 522. 50 Ibid., p. 523. 51 Ibid.,p. 523. 52 Jean Ancel, Documents, vol. 4, p. 544.
{PAGE }
românizarea (arianizarea) comerţului din Moldova: “Tot comerţul din Moldova, de la
Dorohoi la Focşani, trebuie românizat cu mijloace civilizate”.53
Documentele care provin de la Cabinetul militar al lui Ion Antonescu arată că, în
cursul anului 1943, acesta a fost în mod sistematic informat de către înalţi funcţionari ai
administraţiei sale despre soarta deportaţilor evrei şi romi din Transnistria. De exemplu, un
raport din 20 mai sublinia situaţia groaznică în care se aflau evreii internaţi în lagărul de la
Mostovoi (“murdari, fără haine, foarte slabi”), precum şi faptul că romii de la Berezovca îşi
ţineau morţii în casă pentru a primi raţiile de alimente ale acestora54. Alte asemenea câteva
rapoarte l-au determinat pe Antonescu să decidă ca, la 3 iunie 1943, să reducă numărul
deţinuţilor din ghetoul de la Berşad (8.061 de internaţi), să reorganizeze lagărul de
concentrare de la Vapniarca, să le permită romilor să se aşeze în afara satelor, unde puteau
cultiva pământul şi, în general, să se îmbunătăţească pe cât posibil condiţiile sanitare din
lagăre şi ghetouri55.
Ion Antonescu a fost, de asemenea, responsabil pentru moartea şi supravieţuirea
evreilor români care trăiau în Europa ocupată, aflată sub jurisdicţie germană. La 8 august
1942, consilierul Legaţiei Germaniei, Steltzer, îl informa pe Gheorghe Davidescu de la
Ministerul Afacerilor Străine că Ion Antonescu “a fost de acord cu ambasadorul Killinger ca
cetăţenii români de origine evreiască din Germania şi din teritoriile ocupate să fie trataţi în
acelaşi mod ca evreii germani”56. La începutul lui noiembrie 1941, von Killinger informa
Auswärtiges Amt că Antonescu a aprobat intenţia Reich-ului de a-i deporta pe evreii români
aflaţi sub jurisdicţie germană în ghetourile din est, împreună cu evreii germani; guvernul
român “nu are nici un interes să-i readucă în România pe evreii români”57. Ca atare, la 21
august 1942 Gheorghe Davidescu a trimis Legaţiei României de la Berlin o telegramă
(nr.5120) pentru a-i informa că ordinele precedente privind protecţia evreilor români din
afara ţării fuseseră revocate ca o consecinţă a acordului dintre mareşalul Antonescu şi
ambasadorul von Killinger. Diplomaţilor români li se interzicea să mai protesteze faţă de
măsurile germane luate împotriva cetăţenilor români de origine evreiască, singura lor
preocupare trebuind să fie recuperarea bunurilor evreieşti.58 Conversaţia dintre Antonescu şi
von Killinger, în timpul căreia Antonescu a căzut de acord să-i cedeze germanilor pe evreii

53 Ibid., p. 667. 54 USHMM/ASR, RG 25.002M, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, Cabinet militar, folder 205. 55 Ibid. 56 Ion Calafeteanu, Regimul cetăţenilor români de origine evreiască aflaţi în străinătate în anii dictaturii
antonesciene, „Anale de istorie”, nr. 5, septembrie-octombrie 1986, p. 132. 57 Ibid. 58 Ibid., p.312; USHMM/RFMA, RG 25.006M, rola 17, fond Germania, vol. 32.
{PAGE }
români din Europa ocupată de nazişti, avusese loc, de fapt, undeva înainte de 23 iulie 1943,
când o telegramă cifrată a Ministerului Afacerilor Externe o menţionează pentru prima oară;
dar decizia nu fost aplicată imediat59.
Ca rezultat direct al acestei decizii, 1.600 de evrei români din Germania şi 3.000 din
Austria şi Franţa, precum şi un număr necunoscut de evrei din Polonia, Boemia-Moravia şi
Olanda au sfârşit în lagărele de concentrare germane.
În primăvara anului 1943, guvernul român a revenit asupra deciziei, şi peste 4.000 de
evrei români care trăiau în Franţa au supravieţuit războiului. Ion Antonescu a aprobat chiar
repatrierea unora dintre aceşti evrei; în fapt, deşi evreii repatriaţi erau destinaţi, ulterior,
deportării în Transnistria, Ion Antonescu a îngăduit ca ei să rămână în România60. El şi-a dat
acordul formal pentru aceasta la 20 iulie 194361.
Într-un discurs adresat soldaţilor români la 1 ianuarie 1944, a adoptat un nou ton, care,
în esenţă, nega atrocităţile antisemite ale regimului său:
Fapta voastră în ţinuturile ocupate şi prin locurile călcate a fost
blândă şi omenească. Omul pentru noi este om, ori din ce naţie ar fie el
şi oricât rău ne-ar fi făcut el.
Toţi acei care au fost găsiţi în calea noastră au fost ajutaţi şi
ocrotiţi. Copiii lor au fost îngrijiţi ca şi copiii voştri; bătrânii lor au fost
ajutaţi după cum ajutăm pe bătrânii noştri. (…)
Noi nu am deportat pe nimeni şi voi nu aţi înfipt pumnalul în
pieptul nimănui. În temniţele noastre nu au fost aruncaţi şi nu zac
oameni nevinovaţi. Crezul tuturor şi crezul politic al fiecăruia au fost
respectate. Nu am dezrădăcinat nici oameni, nici familii din aşezările
lor, pentru interesul nostru politic sau naţional62.
Dar într-o scrisoare particulară către arhitectul Clejan, datată 4 februarie 1944,
Antonescu demonstra cât de virulent antisemite erau, în continuare, pornirile sale. El justifica
din nou deportările, regretând doar că nu a reuşit evacuarea tuturor evreilor din regiunile care
fuseseră “curăţate”. Mai declara că refuzase repatrierea evreilor supravieţuitori din
Transnistria – “duşmanii” naţiunii române – dar că, în acelaşi timp, nu va tolera nici un abuz.

59 USHMM/RFMA, RG 25.006M, rola 17, fond Germania, vol. 32. 60 Ibid. 61 USHMM/RFMA, RG 25.006M, rola 16, fond Germania, vol. 30. 62 Jean Ancel, Documents, vol. 4, p. 712.
{PAGE }
Domnule Clejan, scrisoarea dumneavoastră referitoare la
situaţia evreilor din Transnistria, a celor de pe Bug, precum şi la taxele
de scutire de muncă îmi oferă prilejul de a aborda din nou o serie de
aspecte privitoare la problema evreiască din România în cadrul
realităţii înfăţişate de război şi de evenimentele care l-au precedat.
După cum v-am arătat şi verbal, am fost nevoit să evacuez evreii din
Basarabia şi Bucovina, pentru că din cauza oribilei lor purtări în timpul
ocupaţiei … populaţia era atât de îndârjită împotriva lor încât, fără
această măsură de siguranţă, ar fi dat naştere la cele mai odioase
pogromuri. Deşi hotărâsem să evacuez pe toţi evreii din Basarabia şi
Bucovina, prin diverse intervenţiuni şi demersuri am fost împiedicat so fac. Azi regret că n-am făcut-o, pentru că am constatat că dintre
evreii rămaşi se recrutează instrumentele cele mai nemernice ale
duşmanilor ţării. Nu este o organizaţie teroristă sau comunistă
descoperită de organele poliţieneşti din care să nu facă parte şi evreii,
şi adesea numai evreii … În aceste condiţiuni, este o imposibilitate
morală şi politică să consimt la aducerea evreilor din Transnistria. Voi
da, însă, dispoziţii să fie scoşi din imediata apropiere a frontului şi
aşezaţi în sudul Transnistriei, de unde Comunitatea evreiască, prin
relaţiunile ce le are în străinătate, îi va putea scoate din ţară. Dintre
aceştia, au fost deja repatriaţi 7.000 de evrei din Dorohoi, care fuseseră
deportaţi din greşeală, şi 4.500 de copii orfani … Dar ca om de
concepţie europeană nu am tolerat şi nu pot să tolerez crime împotriva
nimănui. Am luat şi voi lua măsuri ca aceasta să nu se producă nici
contra evreilor63.
Însă în timpul unei şedinţe a Consiliului de Miniştri, din 22 aprilie 1944, Antonescu a
reconsiderat problema repatrierii din Transnistria; dacă, mai întâi, a fost de acord ca
repatriaţii să stea doar în anumite oraşe sau închişi în ghetouri, în cele din urmă, el a respins
repatrierea totală în România:

63 Matatias Carp, Cartea neagră, vol. 3, p.458-459; Jean Ancel, Documents, vol. 8, p. 19; National Archives and
Records Administration (NARA), raportul OSS nr.19533 din 22 mai 1944.
{PAGE }
O soluţie este să-i luăm din aceste oraşe, şi să-i ducem în
anumite târguri, să scoatem toţi românii de acolo şi să-i lăsăm să
trăiască între ei. Noi o să-i alimentăm numai… Muncesc între ei, fac
croitorie, tâmplărie etc. Aceasta este o soluţie.
A doua soluţie este să-i strângem în ghetou, în fiecare oraş. Să
spunem: aceasta este partea unde staţi; nu mai ieşiţi de aici. Vă aducem
mâncare aici, faceţi ce vreţi; nu vă omorâm, nu vă facem nimic.
A treia soluţie este să-i luăm de acolo şi să-i aducem către ţară.
Dar este cea mai periculoasă… pentru neamul românesc. Nu pot să-i
aduc … m-ar lua lumea cu pietre64.
Întrebat după război, Ion Antonescu a mărturisit că decizia iniţială, din 1942, de a-i
deporta pe romi i-a aparţinut tot lui. El a încercat să se justifice invocând cererea “populaţiei”
de fi protejată de jefuitorii înarmaţi care intrau noapte în casele oamenilor: “După multe
investigaţii, am ajuns la concluzia că cei care organizează aceste atacuri sunt romi înarmaţi,
mulţi având armament militar. Toţi romii au fost evacuaţi. De vreme ce dl. Alexianu avea
nevoie de mână de lucru în Transnistria, am spus: ‘Să-i ducem în Transnistria, aceasta este
decizia mea’”65.
În timpul procesului său, Antonescu a acceptat să ia asupra sa responsabilitatea pentru
modul greşit şi deformat în care i-au fost aplicate ordinele de către subordonaţi, dar nu şi
pentru crimele şi jafurile săvârşite de unii dintre ei66. Recunoscând faptul că sub egida
României se efectuaseră “represiuni sângeroase”67, Ion Antonescu declara în mod fals că sub
autoritatea sa nu au avut loc masacre: “Am făcut multe legi represive … dar nu s-a executat
nici un evreu. Ordin de represalii am dat, dar de masacre nu”68.
La începutul războiului, Antonescu – un antisemit dur şi violent uneori – considera că
va reuşi să rezolve o dată pentru totdeauna “problema evreiască”, dar şi situaţia celorlalte
minorităţi (a celei ucrainene, în special). Dar o comparaţie cu Hitler, pe care îl admira şi care
îl admira la rândul lui, îl arată pe Antonescu într-o altă lumină. Până în septembrie 1941,
Antonescu îl primise în audienţă pe Filderman, conducătorul comunităţii evreieşti, fapt care
era de neconceput în Germania; Hitler nu ar fi avut niciodată un dialog direct sau indirect cu

64 Jean Ancel, Documents, vol.10, p. 422. 65 Procesul marii trădări, p.108. 66 Jean Ancel, Documents, vol. 8, p. 51. 67 Procesul marii trădări, p. 51. 68 Ibid., p. 54.
{PAGE }
liderul Comunităţii evreieşti germane. La sfârşitul lui 1942, în strânsă legătură cu schimbările
de pe frontul de Est, Antonescu a tolerat – ba chiar a încurajat – diverse contacte cu Aliaţii,
prin intermediul ţărilor neutre (la Lisabona, Stockholm, Ankara sau Cairo), ceea ce denotă o
abordare mai realistă a evaluării şanselor de a câştiga războiul. După 1942, şi-a imaginat, ca
mulţi alţi politicieni români, că evreii români ar putea fi folosiţi ca monedă de schimb, în
scopul îmbunătăţirii imaginii României în Statele Unite şi Anglia.
Dar aceasta nu înseamnă că decizia de a nu-i deporta pe evreii din Ardealul de sud,
Moldova şi Muntenia spre lagărele naziste din Polonia ocupată a fost una exclusiv
oportunistă. După toate probabilităţile, diferitele intervenţii – printre care cea a Mitropolitului
Bălan, cea a Familiei Regale şi cele ale corpului diplomatic – au jucat un rol important în
luarea acestei decizii. Oricum, după Stalingrad, Antonescu a acordat o mai mare atenţie
imaginii României în străinătate. Rapoartele Ministerului Afacerilor Externe român, care
revelau faptul că evreii români aflaţi sub ocupaţie nazistă erau trataţi mai rău decât evreii
unguri, l-au iritat pe Antonescu. Poziţia sa de relativă egalitate cu Hitler impusese respectul
demnitarilor nazişti şi al Ambasadei germane. La un moment dat, chiar şi Himmler – care
pierduse orice speranţă de colaborare în vederea exterminării evreilor din România – a
renunţat şi a intenţionat să-şi retragă birocraţii criminali (precum Gustav Richter) din
România.
Deşi a împărtăşit multe concepţii cu legionarii, Ion Antonescu nu a fost un aventurier
în domeniul economic. Din punct de vedere politic, el însuşi se plasa între Goga şi Codreanu:
nutrea obsesia unei Românii purificate de minorităţi, care reprezentau un aşa-zis pericol
pentru stat, mai ales în regiunile reintegrate României după primul război mondial.
Antisemitismul lui Antonescu era economic, politic, social şi, uneori, religios, dar nu avea
accentele mistice ale antisemitismului legionar. Ura lui nu era cea a huliganului cu bâta, ci
aceea a unui birocrat care dorea să rezolve problema prin lege, într-o manieră sistematică.
Este foarte probabil ca soarta evreilor din România să fi fost alta dacă guvernul legionar ar fi
durat mai mult, chiar şi pentru singurul motiv că legionarii ar fi fost cu siguranţă mult mai
apropiaţi de Germania.
Ion Antonescu a fost responsabil nu numai pentru distrugerea evreilor şi a romilor, ci
şi pentru multe pierderi tragice suferite de poporul român în timpul celui de-al doilea război
mondial. Ca stat al Axei şi aliat fidel al Germaniei naziste, România a colaborat strâns cu
germanii în privinţa problemelor militare. De exemplu, în iunie 1941, Hitler l-a însărcinat pe
generalul Eugen von Schobert, comandantul Armatei a 11-a germană, să preia comanda
flancului sud-estic al Frontului de Est. Cu toate acestea, deşi von Schobert era la comandă,
{PAGE }
Hitler a recunoscut rolul lui Antonescu şi l-a mandatat să semneze toate ordinele elaborate de
von Schobert69.
Chiar dacă războiul său în Est a fost de multe ori interpretat doar ca o încercare de
recâştigare a Basarabiei şi a Nordului Bucovinei sau ca o pârgie menită a-l convinge pe Hitler
să înapoieze României Nordul Transilvaniei, Antonescu avea aspiraţii mai înalte, prin care,
“simţindu-se cu nimic mai prejos decât Hitler şi Mussolini, îşi imagina un imperiu dacic din
Balcani până la Nistru. Mai mult, colaborarea sa la planurile militare ale Axei nu s-au limitat
la ofensiva împotriva Uniunii Sovietice”.70 Ion Antonescu a declarat război Statelor Unite, la
16 decembrie 1941. El s-a aflat, de asemenea, în război cu Marea Britanie, Australia, Noua
Zeelandă, Africa de Sud, Nicaragua şi Haiti. În plus, a fost de acord ca diviziile germane să
treacă prin România, în drumul lor spre atacarea Greciei, şi a permis Germaniei să folosească
teritoriul României ca rampă de lansare a atacurilor împotriva Iugoslaviei71.
După cum Antonescu însuşi declara în scris, el s-a aflat în război cu evreii. Prin
aplicarea sistematică a deportării populaţiei evreieşti din România şi Ucraina ocupată, el şi
subordonaţii lui au devenit autorii unei nemăsurate suferinţe pentru sute de mii de victime
nevinovate şi pentru moartea a mai mult de un sfert de milion dintre acestea. “Războiul n-a
fost purtat de Antonescu numai împotriva unui inamic înarmat, ci şi contra unor mase de
civili fără apărare. Soarta populaţiei evreieşti din România, în cuprinsul graniţelor din 1941-
1944, a luat formele jafului, deportării şi asasinatului organizat”72. Ion Antonescu şi complicii
săi nu sunt singurii responsabili pentru această tragedie; în afară de regimul nazist, “o parte a
clasei politice româneşti este [de asemenea] responsabilă pentru aducerea lui la putere, din
cauza slăbiciunii şi egoismului său”73.
În cercurile naţionaliste extremiste de astăzi se încearcă reabilitarea lui Antonescu la
loc de cinste în istoria României, ca mare patriot. Dar faptul că acesta şi-a iubit ţara este
irelevant: Antonescu a fost un criminal de război în cel mai pur sens al cuvântului.
Conducerea sa a implicat guvernul român în crime împotriva umanităţii, care nu pot rivaliza
cu nimic în istoria uneori glorioasă, alteori crudă a României; poate chiar mai ironic, războiul
acestui conducător împotriva unei populaţii nevinovate şi fără apărare a fost doar parte a unei

69 Pentru problema raporturilor de comandament româno-germane, a se vedea : Arhivele Naţionale Istorice
Centrale, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri. Cabinet militar Ion Antonescu, dosar nr.126/1941, f.3-5 ;
319/194, f.28-29 ; 42-44. Andreas Hillgruber, Staatsmänner und Diplomaten bei Hitler Vertrauliche
Aufzeichmmgen über die Unterredunger mit Vertreten des Auslandes. 1939-1941, Deutscher
Taschenhuchverlag, 1969, p.276-291; Documents on German Foreign Policy. 1918-1945, Seria D, vol.XII,
February, 1941, June, 1941. Her Majesty’s Stationery Office, London, 1962, document nr. 644. 70 Andrei Pippidi, Despre statui şi morminte, Iaşi, Editura Polirom, 2000, p. 240. 71 Ibid. 72 Ibid., p. 240-241. 73 Ibid.
{PAGE }
{PAGE }
nebunii mai cuprinzătoare, aceea de a implica ţara într-un conflict care promitea câştiguri
iluzorii dar care, de fapt, a produs în mod categoric doar consecinţe dezastruoase. Pentru a
putea relata şi aborda cu mândire sinceră istoria României, patriotismul român modern
trebuie să respingă nu doar cele cinci decenii de conducere comunistă distrugătoare, ci şi anii
de tiranie fascistă.

Sursa: Yad Vashem