Radu Gyr – Iisus în celulă

Azi noapte Iisus mi-a intrat în celulă.
O, ce trist și ce-nalt părea Crist !
Luna venea după El, în celulă
Și-L făcea mai înalt și mai trist.

Mîinile Lui păreau crini pe morminte,
Ochii adînci ca niște păduri.
Luna-L bătea cu argint pe veștminte
Argintîndu-I pe mîini vechi spărturi.

Uimit am sărit de sub pătura sură:
– De unde vii, Doamne, din ce veac ?
Iisus a dus lin un deget la gură
Și mi-a făcut semn ca să tac.

S-a așezat lîngă mine pe rogojină:
– Pune-mi pe răni mîna ta!
Pe glezne-avea urme de cuie și rugină
Parcă purtase lanțuri cîndva.

Oftînd și-a întins truditele oase
Pe rogojina mea cu libărci.
Luna lumina, dar zăbrelele groase
Lungeau pe zăpada Lui, vărgi.

Părea celula munte, părea Căpățînă
Și mișunau păduchi și guzgani.
Am simțit cum îmi cade capul pe mînă
Și-am adormit o mie de ani…

Cînd m-am deșteptat din afunda genună,
Miroseau paiele a trandafiri.
Eram în celulă și era lună,
Numai Iisus nu era nicăiri…

Am întins brațele, nimeni, tăcere.
Am întrebat zidul: nici un răspuns!
Doar razele reci, ascuțite-n unghere,
Cu sulița lor m-au străpuns…

– Unde ești, Doamne ? Am urlat la zăbrele.
Din lună venea fum de cățui…
M-am pipăit… și pe mîinile mele,
Am găsit urmele cuielor Lui.