 CD1.880 aprobate denitsoc@gmail.com 192.200.148.112
MORALITATEA ÎN DIMENSIUNE ISTORICĂ Lucrurile se schimbă inexorabil, realitatea vieții se schimbă, ca urmare conștiința se schimbă și odată cu aceasta, moralitatea se schimbă și ea. De-a lungul istoriei, societățile umane au stabilit coduri morale după care să trăiască, care au oferit, de asemenea, o forță ideologică puternică pentru menținerea ordinii existente. Astăzi, ipocrizia ordinii morale occidentale este din ce în ce mai expusă și contestată de mase. Moralitatea poate fi definită ca setul de reguli sau precepte ale acțiunii umane și ale vieții sociale. La școală și în biserică suntem învățați că moralitatea este atemporală și absolută, adică aceeași pentru fiecare individ, în toate locurile și în toate timpurile. „Sincer, acești paraziți pur și simplu și-au dat arama pe fată.” În limbajul ipocrit, orwellian, al elitelor, aceasta înseamnă că trebuie să înțelegem că războaiele purtate de imperialismul american în fiecare colț al planetei nu sunt violență politică. Și nici genocidul din Gaza, care este pe deplin susținut de guvernul american. Din păcate pentru liderii moralizatori, masele nu mai sunt atât de ușor de păcălit pe cât ar putea ei crede. La un moment dat, uciderea unui CEO ar fi putut atrage simpatia populară pentru victimă. Dar astăzi, un nivel izbitor de simpatie a fost exprimat pentru presupusul criminal. Un sondaj realizat în decembrie 2024 a constatat că 41% dintre americanii cu vârste cuprinse între 18 și 29 de ani consideră această crimă „acceptabilă”. În loc să pună la îndoială moralitatea uciderii cu sânge rece a cuiva, adevărata întrebare pe care și-au pus-o mulți a fost dacă este acceptabil din punct de vedere moral să câștigi milioane de dolari din moartea a mii de oameni ale căror cereri de despăgubire au fost respinse? Înțelegerea corectă a moralității respinge abordarea abstractă. Mai degrabă, vede moralitatea ca pe ceva concret, o chestiune materială, dictată de evoluția societăților umane de-a lungul istoriei. Aceste perspective morale extrem de diferite reflectă schimbările în dezvoltarea societății și, mai presus de toate, în dezvoltarea forțelor productive ale umanității: moralitatea fiind produsul dezvoltării sociale. Noile relații sociale bazate pe exploatarea majorității și-au găsit în mod natural reflectarea într-o nouă moralitate a elitelor care a monopolizat și instituțiile ideologice ale vremii, cum ar fi mass-media, religia organizată etc. Elitele nu și-ar putea menține puterea asupra marii majorități dacă ar avea doar forța pură pe care să se bazeze. Are nevoie de alte mijloace, care sunt în principal ideologice, și din care moralitatea formează o componentă cheie. Prin urmare, moralitatea funcționează ca un instrument în mâinile elitelor. Atâta timp cât societatea a fost divizată în exploatatori și exploatati, moralitatea a mers mână în mână cu ipocrizia. Moralitatea oficială pretinde întotdeauna să stabilească reguli de conduită pentru întreaga societate, în numele tuturor. Dar, în realitate, ea justifică și menține relațiile sociale existente și condamnă comportamentele care le subminează. Fundamental, moralitatea elitelor joacă un rol important în ordinea socială, încercând să unească clasele antagoniste. Ea menține iluzia că armonia socială poate fi menținută cu principii de viață abstracte, universale ca Libertate, Egalitate si Democratie. Dar aceste abstractiuni sunt profilate numai din punctul de vedere al elitelor. Moralitatea lor servește astfel la estomparea și mascarea opresiunii. Mai mult, elitele nu își respectă niciodată cu adevărat chiar propriul cod moral și îl va abandona fără greș cand interesele sale vitale sunt amenințate. Atunci când elitele avansează in societate, când ordinea lor socială este stabilă și dezvoltă forțele productive, conducerea lor „are sens”, chiar și pentru asupriti. De asemenea, ordinea lor morală are sens și este văzută ca o gardă necesară împotriva prăbușirii oricărei moralități și coborârea în pofte bestiale. Infernul lui Dante este plin de regi și papi care au încălcat moralitatea creștină medievală; Raiul său este plin de indivizi, atât nobili, cât și de oameni de rând. În ciuda originilor sale ca o sectă evreiască obscură într-un colț îndepărtat al imperiului, creștinismul s-a răspândit rapid printre neevreii romani. Machiavelli este adesea caracterizat pe nedrept ca un intrigant amoral. De fapt, el critică si își bazează teoria pe acțiunile elitelor acelor vremii, inclusiv a papalității. Expunându-le atât de deschis publicului, nu este de mirare că cea mai faimoasă lucrare a sa, “Prințul”, a fost interzisă de Vatican. În aceeași perioadă în care Machiavelli a scris Prințul, Martin Luther și-a pironit „Cele nouăzeci și cinci de teze” pe ușa Bisericii Tuturor Sfinților din Wittenberg. Luther i-a acuzat pe papa și Biserica Catolică de corupție și ipocrizie prin vânzarea de „indulgențe” (iertarea păcatelor, care i-ar ajuta pe cumpărător să ajungă în rai) și acumularea de bogății obscene, obținute din oprimarea maselor. Ceea ce a propus Luther nu a fost restaurarea vechii ordini medievale, ceea ce era imposibil, ci, în esență, o nouă formă de creștinism: protestantismul. Aceasta a dus la o perspectivă morală diferită de cea a înaltului cler catolic, implicând o relație mai directă și individuală cu cuvintele lui Dumnezeu, fără intermediari redundanți. Aceasta a reflectat mai îndeaproape perspectiva clasei în ascensiune: burghezia. Burghezii erau conștienți că acționau în interesele lor economice atunci când luptau împotriva Bisericii, și la fel și țăranii atunci când luptau pentru a se elibera de opresiune. Însă masele erau motivate și de o repulsie morală față de întreaga ordine putredă, o repulsie care avea să joace un rol important într-o serie de revoluții dramatice viitoare. Această repulsie morală este în sine un simptom al unei efervescențe revoluționare în societate și este însoțită și de o intransigență morală sănătoasă. Când burghezia a înlocuit aristocrația și a devenit clasa conducătoare, vechile valori feudale discreditate au fost înlocuite de presupusa domnie universală a libertății și egalității în fața legii. Însă „libertatea” abstractă și universală ascundea interesele foarte concrete ale burgheziei, care are nevoie de libertatea comerțului, de piețe libere și de muncitori complet liberi să-și vândă forța de muncă oricui este dispus să plătească. Aceste noi relații sociale și-au găsit inevitabil reflectările într-o moralitate nouă, burgheză. În acest context, diverși gânditori occidentali au încercat să raționalizeze moralitatea, dezbrăcând-o de înfățișarea sa religioasă. Dintre acești gânditori, Immanuel Kant și Jeremy Bentham sunt, probabil, cei mai cunoscuți și la care se fac dese referiri astăzi. Conform „imperativului categoric” al lui Kant, pentru ca o acțiune să fie bună din punct de vedere moral, trebuie „să acționăm doar conform acelei maxime prin care poți, în același timp, să dorești ca aceasta să devină o lege universală”. Pe de altă parte, teoria „utilitaristă” a moralității a lui Bentham se preocupa de consecințele unei acțiuni: scopul justifică mijloacele. În acest fel, este mai flexibilă decât imperativul categoric al lui Kant. Luați, de exemplu, faimoasa dilemă a tramvaiului. Conduci un tramvai care se îndreaptă spre linia pe care sunt legați cinci oameni și cu siguranță îi va ucide. Poți interveni activ și schimba tramvaiul pe o altă linie, pe care este legată doar o singură persoană. Ai putea să nu faci nimic, pe motiv că nu ești responsabil pentru moartea a cinci persoane, deoarece nu tu i-ai legat de șine? Cu toate acestea, atât utilitarismul, cât și imperativul categoric al lui Kant au suferit de aceeași abordare abstractă a problemei moralității. Ambele au raționalizat pur și simplu moralitatea emergentă a burgheziei într-un cod, universal aplicabil tuturor ființelor umane. Și, prin urmare, ambele produc aceeași ipocrizie care vine odată cu orice moralitate burgheză. Numele lui Kant poate să nu apară des în știri, dar tocmai pe această logică se bazează politicienii atunci când fac afirmații precum „violența nu poate fi niciodată folosită pentru a aborda diferențele politice”. Faptul că principiile lor „absolute” sunt constant încălcate în fiecare țară, mai ales de stat, are o importanță redusă pentru elite și lacheii lor plătiți din universități. Ceea ce contează este că aceasta poate susține aceste așa-numite principii ori de câte ori dorește să demonstreze superioritatea morală a conducerii sale. Argumentul utilitarist conform căruia o astfel de acțiune sau politică este „pentru binele comun” este intalnită des în politica de astăzi. Dar problema cu aceasta este că fiind lipsită de orice conținut, prin urmare, abia dacă este o teorie. Se termină exact acolo unde ar trebui să înceapă: care este cu adevărat cea mai mare fericire pentru cel mai mare număr și cum o realizăm de fapt? De fapt, cu utilitarismul, poți justifica aproape orice. Această moralitate este încă complet separată de realitatea materială și de morala adevărată. Democrația este si ea astăzi doar o lozincă ce are efect în schimbarea unor ordine politice sau economice. Ni se spune iar că democrația, moralitatea și prosperitatea vor domni odată ce acest război sau program de austeritate va fi lăsat să-și urmeze cursul. Dar de data asta se pare ca masele nu mai vor să se lase inselate cu aceiasi mantră din 1789 incoace, cand lumea a fost electrizată de ideea că toți oamenii sunt creați egali și înzestrați de Creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile. Doar că drepturile si libertatile nu nu le-au folosit maselor in nici un fel, ele au fost libertăti si drepturi pur personale care nu au slujit in niciun fel Comuniătii. Atlanta 6/04/2026 |
Distribuie!
Un comentariu
Comenteaza
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
ILUZIA SUVERANITĂȚII
De CD
In anul Africii, șaptesprezece țări africane au ridicat steaguri noi, au emis banknote noi, timbre(filatelice si postale), au elaborat noi constituții și au trimis delegați la Națiunile Unite în 1960, cu noile nume ale statelor independente. Lumea s-a entuziasmat la începutul oficial al unei noi ere de „independență”. Dar a fost suficient?
O întrebare simplă și poate periculoasă din punct de vedere politic se află în centrul uneia dintre cele mai profunde dezbateri nerezolvate ale timpurilor noastre. Pentru majoritatea țărilor din Sudul Global, independența formală față de dominația colonială nu a dus la o independență economică, tehnologică, juridică, educatională sau strategică substanțială.
Dar mai inainte de 1960 avem noile state socialiste ale lagărului communist, de fapt bolsevic, cand noile state eliberate de sub germani au căpătat o independentă conditionată de către politica bolsevică care aservea economiile acestor state jocului dolarului făcut din umbră de elita financiară internatională prin cele trei agentii de rating care devalorizau valuta socialistă fără milă.
Dar nici dupa ’89 nu am dobandit independent mereu visată si dorită. La 15 martie 1991 prin Legea 15 publicată in Monitorul Oficial, Romania devenea o companie in cadrul unei corporatii financiare internationale si asa a rămas pană astăzi.
Intrarea in NATO si UE ne-a indepărtat si mai mult de visul suveranitătii.
Da noi nu am fost oficial colonie, dar nici măcar drepturile unei colonii nu le avem suntem doar o “companie” a unei corporatii internationale.
Dar ce este o colonie?
Coloniile adevărate erau mici cetăti bine apărate construite de navigatorii negustori pentru a ajuta tranzitul commercial cu avizul si ajutorul regelui sau sefului tinutului respectiv. Vechile si adevăratele colonii nu au fost vaste teritorii ci doar mici cetăti servind ambelor părti, navigatorilor si localnicilor pentru ajutorare si schimburi de mărfuri, echitabile si nu extractii exploatatoare ca in timpurile moderne.
Fenicienii, grecii si la inceput romanii au avut colonii pe tărmurile mărilor din bazinul Mediteranian, in Marea Neagră si chiar pe coasta europeană a Atlanticului.
Coloniile nu erau supuse statelor de unde proveneau negutătorii si aveau un statut neutru bine stabilit. Statele care au generat colonii la acea vreme nu erau imperii, Grecia a devenit mult mai traziu imperiu, in vreama lui Alexandru Macedon.
Unele colonii ale fenicienilor au fost preluate de greci sau romani, devenind posesiile unor imperii si subjugate ca atare.
Deci trebuie remarcat ca sunt imperii colonialiste si imperii necolonialiste.
Imperiile necolonialiste sau suficiente desi cuprind mai multe natiuni acestea participă in cadrul imperiului cu un statut aproximativ federativ.
Exemple sunt China si Federatia Rusă, ele nu au avut si nici nu au colonii sau “companii” in component lor.
Restul puteriolr imperiale au fost colonialiste, chiar dacă unele colonii au fost botezate teritorii. Imperialismul a schimbat regula administrării coloniale si a acceptat o independentă formală a “fostei” colonii dar i-a impus sistemul său financiar dependent de imperiu.
Stadiul următor ce se manifestă acum, in present este hiperimperialismul bancar cu regiuni mai ample de proiectare a puterii imperiale prin aliante militare si grupuri elitiste după puterea economică, vezi “Grupul celor 7” sau “Grupul celor 20.”
Toate tările sunt acum mai mult sau mai putin sub puterea de influentă a celor 3 agentii de rating care au impus o ierarhie valorică a valutelor internationale si care tot ele schmbă ierarhia la ordiul marei finante internationale.
Aceasta este Noua Ordine Seculară visată de elitele financiare si care urmărea globalizarea absolută a tuturor tărilor in stil imperialist – “puterea face dreptatea”.
Din fericire China s-a detasat usor si sigur de această globalizare profiland o globalizare alternativă pe măsura necesitătilor si posibilitătii statelor membre, vezi BRICS.
Filosoful Rana Dasgupta, în ampla sa lucrare din 2025, „După națiuni – facerea si desfacerea unei Noi Ordini Mondiale”, care urmărește ascensiunea și decăderea sistemului statului-națiune, a observat că dreptul internațional în sine a fost construit nu ca o arhitectură neutră a ordinii, ci ca un mecanism de legitimare și perpetuare a relațiilor de putere stabilite în timpul imperiului european. Implicațiile pentru statele postcoloniale sunt severe: acestea au moștenit un sistem juridic și financiar global conceput, în esență, pentru a le menține subordonate.
În timp ce imperiile europene au afirmat suveranitatea asupra propriilor teritorii, au negat simultan această noțiune grupurilor indigene care erau înrobite de respectivele imperii.
Ce înseamnă de fapt suveranitatea
La Pacea de la Westfalia (1648) a fost prima dată când noțiunea de stat național suveran a fost definită în cadrul juridic, care a reunit două principii: încheierea Războiului de Treizeci de Ani din Europa și stabilirea principiului conform căruia suveranul unui stat are autoritate completă asupra statului său.
Aceasta a fost baza modului în care politica globală a funcționat timp de trei secole, dar nu fără mari conflicte și violențe.
Pentru lumea colonială, sistemul westfalian a fost invocat doar selectiv.
În timp ce imperiile europene au afirmat suveranitatea asupra propriilor teritorii, au negat simultan această noțiune grupurilor indigene care erau înrobite de respectivele imperii. Decolonizarea de la mijlocul secolului al XX-lea a oferit noilor țări suveranitate formală, însă sistemul internațional existent a fost și rămâne configurat ca un sistem în beneficiul principal al occidentului.
Suveranitatea reală, spre deosebire de versiunea sa ceremonială, necesită mai multe capacități interconectate. Un stat cu adevărat suveran trebuie să fie capabil să își controleze propria politică monetară, propriul sistem financiar, propriul system juridic; să își administreze liber resursele naturale, să isi dezvolte baza industrială în propriile condiții; să acceseze și să implementeze tehnologia în mod competitiv; să împiedice actorii externi să își însușească resursele naturale; și să elaboreze politica externă și internă fără un veto sau amestec/influentă din partea puterilor externe.
Conform acestor standarde, majoritatea statelor din Sudul Global sunt, în cel mai bun caz, parțial suverane.
„Sistemul statului-națiune a devenit un mecanism de transfer al resurselor din regiunile sărace către cele bogate. Dreptul internațional, departe de a fi neutru, perpetuează relațiile de putere instituite în timpul imperiului european și împiedică în mod activ națiunile să urce în ierarhia economică.” — Rana Dasgupta „După națiuni” (2025).
Psihiatrul și gânditorul revoluționar martinicano-algerian Frantz Fanon a înțeles acest lucru cu o jumătate de secol înainte ca acesta să devină analiză mainstream. În timp ce steagurile africane erau arborate în toată Africa în 1961, Fanon a scris „Nenorociții Pământului” și a afirmat clar că obținerea independenței formale fără transformarea economiei într-o economie nouă nu este suficientă. Burghezia națională va prelua învelișul birocratic al structurii administrative a statului colonial, dar natura extractivă/exploatatoare a acestei structuri va rămâne.
„Imperialismul lasă în urmă germeni de putregai, pe care trebuie să-i detectăm clinic și să-i îndepărtăm de pe pământul nostru și, de asemenea, din mințile noastre.” — Frantz Fanon, a scris în „Nenorociții Pământului” (1961)
Detectarea, indentificarea, izolarea si eliminarea/expulzarea “mucegaiului” se impune si in restul lumii nu numai in fostele colonii.
Acest avertisment nu a fost doar retoric. A fost un diagnostic structural: că independența politică, fără suveranitate economică, produce o clasă de manageri locali care administrează un sistem conceput în străinătate pentru beneficiul străin,
Vzy Romania si alte tări mici din UE.
Republica Democrată Congo: Cea mai bogată țară săracă de pe Pământ – RDC are unul dintre cele mai puternice exemple de divergente de suveranitate teoretică versus suveranitate reală. RDC deține unele dintre cele mai mari concentrații de resurse naturale din lume, cu resurse minerale estimate la 24 de trilioane de dolari, cum ar fi 70% din coltanul disponibil în lume, precum și cantități semnificative de cobalt utilizat pentru producția de baterii pentru vehicule electrice, cupru, aur, diamante și uraniu. Dar exploatarea si extragerea din tară o face săracă.
Luptele pentru bogăția minerală au loc în prezent cu ajutorul armelor de foc. La începutul anului 2025, grupul rebel M23, susținut de guvernul ruandez, a preluat controlul asupra orașului Goma din estul Congo, și se estimează că în prezent există între trei și patru mii de soldați rwandezi care luptă activ alături de M23.
Mina Rubaya, bogată în coltan, Concesiunea minieră Bibatama se află în prezent sub controlul M23, iar ONU estimează că rebelii scot din Congo si introduc ilegal în Rwanda aproximativ 150 până la 200 de tone de minereu de tantal lunar, pentru exportul final.
În ianuarie 2026, la mină s-a produs o alunecare de teren, ucigând peste 200 de persoane. Mineralele care alimentează smartphone-urile din întreaga lume sunt extrase în condiții atât de nesigure încât îi ucid pe mineri, în timp ce profiturile din aceste active sunt de obicei exportate în altă parte.
Administrația Trump a intermediat un acord de pace în decembrie 2025, dar ca toate medierele americane nu a tinut. Președintele Congoului Tshisekedi, a acuzat aproape imediat Rwanda de încălcare. Potrivit analiștilor, aspectul economic al acordului a fost creat pentru a garanta că SUA avea acces garantat la minerale cheie. Acest lucru ridică temeri că obiectivul principal al SUA nu este de a ajuta la aducerea păcii pentru civilii congolezi, ci mai degrabă de a asigura continuarea relației extractive către SUA.
Sursele acestui dezastru pot fi urmărite dincolo de eșecurile poporului congolez; Mai degrabă, ele provin din acțiuni externe specifice, menite să creeze acest dezastru. Conducerea personală a Regelui Leopold al II-lea al Belgiei asupra Statului Liber Congo, între 1885 și 1908, a fost începutul unui program de îndepărtare a cetățenilor congolezi de pe pământurile și resursele lor la scară largă soldat cu 10 milioane de morți.
Belgia avea mai puțin de 30 de absolvenți de universitate congolezi care puteau conduce o țară modernă atunci când a venit independența în 1960. Patrice Lumumba a fost primul prim-ministru ales democratic al Congo și a amenințat că va folosi resursele țării sale pentru poporul Congolez. Prin urmare, la șapte luni după ce a obținut independența față de Belgia, a fost răsturnat de guvernele belgian și american prin intermediul CIA și al serviciilor lor de informații, torturat și executat.
Calea aleasă de Zimbabwe din 1980 oferă un exemplu alternativ, dar și la fel de perspicace, despre cum un stat postcolonial a încercat, fără succes, să remedieze redistribuirea colonială a terenurilor și a bogăției. Accelerarea reformei funciare, începută la începutul mileniului de către guvernul lui Mugabe, care a inclus exproprierea fermelor deținute de albi pentru redistribuirea către zimbabweenii de culoare fără pământ, a fost întâmpinată cu un răspuns imediat sub forma unor sancțiuni specifice împotriva guvernului, care au înghețat efectiv toate activele guvernamentale, au exclus Zimbabwe de pe piețele financiare internaționale și au interzis accesul la împrumuturi de la FMI și Banca Mondială.
Indiferent dacă se aprobă sau se dezaprobă modul în care a fost implementată reforma funciară, aceste sancțiuni au fost menite în mod specific să penalizeze un guvern pentru încercarea sa de a îndrepta nedreptățile coloniale.
Hiperinflația a avut loc de atunci ajungând la 89,7 sextilioane la sută la vârf în noiembrie 2008, rezultată din proasta gestionare economică, dar exacerbată de impunerea de sancțiuni economice internaționale împotriva Zimbabwe. Acest exemplu demonstrează modul în care un sistem financiar aparent neutru funcționează ca instrument de control politic.
Tranziția negociată de la apartheid la democrație în 1994 a fost un triumf politic în Africa de Sud. Cu toate acestea, ordinea economică a apartheidului a rămas în mare parte intactă. Trei decenii mai târziu, Africa de Sud rămâne una dintre cele mai inegale societăți de pe pământ. Mai puțin de 8% din populația Africii de Sud este albă; cu toate acestea, aceasta deține 80% din totalul terenurilor private și 77% din totalul acțiunilor tranzacționate la Bursa de Valori din Johannesburg. Rata șomajului național este peste 32%, în timp ce ratele șomajului în rândul tinerilor sunt de aproape 60%.
În ianuarie 2025, președintele Cyril Ramaphosa a semnat Legea exproprierii, o lege care permite confiscarea terenurilor fără compensații în circumstanțe limitate, ca o încercare modestă de a corecta deposedarea din epoca apartheidului. Răspunsul administrației Trump a fost imediat: un ordin executiv care acuză Africa de Sud de discriminare rasială împotriva fermierilor albi, urmat de o înghețare a ajutorului american.
Încadrarea lui Trump a fost condamnată de sud-africani de toate rasele, inclusiv de fermierii albi înșiși, ca o inversare grotescă a istoriei reale. A fost, de asemenea, o demonstrație vie a chestiunii suveranității: o țară care încearcă să legifereze un remediu pentru trecutul său colonial și o putere străină care o amenință cu pedepse economice pentru acest lucru.
Argentina oferă un studiu de caz privind erodarea suveranității prin robie pentru datorii. În aprilie 2025, FMI a aprobat al 23-lea împrumut acordat Argentinei din 1958: o facilitate de 20 de miliarde de dolari pentru guvernul președintelui Javier Milei, însoțită de condiții care impuneau liberalizarea cursului de schimb și desființarea controalelor de capital.
Până în octombrie 2025, peso-ul scăzuse atât de brusc încât Trezoreria Statelor Unite a intervenit direct, cumpărând pesos argentinieni și oferind un swap valutar suplimentar de 20 de miliarde de dolari pentru a preveni colapsul. Argentina este acum cel mai mare debitor al FMI.
Situația ilustrează aproape perfect capcana suveranității. remarcă Ha-Joon Chang, economistul Sud Coreean, răspunzând propunerilor anterioare ale lui Milei de a desființa banca centrală a Argentinei și de a adopta direct dolarul american, a numit planul „nebunesc” și a avertizat că va transforma Argentina într-o colonie americană.
Milei nu a implementat pe deplin dolarizarea, dar rezultatul practic este abia perceptibil: o țară al cărei peso se tranzacționează în cadrul unei benzi stabilite de FMI, a cărei bancă centrală acționează sub supravegherea Washingtonului și a cărei bogăție în litiu și soia continuă să curgă spre exterior în condiții care reproduc aranjamentele coloniale descrise de Walter Rodney, istoric, activist politic și academician guyanez. în urmă cu cincizeci de ani in articolul său “România: Periferie Europeană”
România avea o bază industrială extinsă, resurse naturale considerabile și o forță de muncă educată/tehnică în perioada de tranziție de la comunism, după căderea regimului în 1989. În perioada în care România a făcut parte dintr-un program de ajustare structurală prin intermediul FMI și al Băncii Mondiale, aceasta a privatizat întreprinderile de stat rămase la prețuri foarte mici către capitalul străin și a suferit o deposedare substanțială de active din partea investitorilor străini care le-au achiziționat, precum și pierderea a sute de mii de locuri de muncă asociate cu aceste afaceri, ca urmare a închiderii operațiunilor companiilor străine în România.
Această manevră financiară a făcut ca să distrugă concurenta creată de capacitătile
de productie romane pe pietile internationale.Mijloacele de productie, echipamentele si utilajele au fost apoi transferate in tări asiatice unde mana de lucru este cu mult mai ieftină.
Astăzi, se estimează că 4-5 milioane de români, aproximativ un sfert din populația aptă de muncă, au părăsit țara incepand din 1989. România exportă simultan tinerii educați și importă bunuri finite produse cu munca lor în alte părți. Această relație seamănă structural cu periferia extractivă a Sudului Global mult mai mult decât cu egalitatea imaginată a integrării europene, demonstrând că mecanismele de dependență operează în cadrul alianțelor Nordului Global, nu doar peste diviziunea convențională Nord-Sud.
Aceste cazuri eșantion, de la bazinul bogat în minerale al Africii Centrale la zonele de graniță din Carpați ale Europei, au în comun o singură condiție fundamentală: suveranitatea formală ce a fost acordată, dar suveranitatea reală a fost reținută sau desființată în liniște.
Este un oxymoron să vorbesti de suveranitatea unei tări mici membră UE si NATO.
Incongruenta este imensă si fatală.
Atlanta 11/04/2026 Christos a inviat!