De David North
2 aprilie 2026

Concluzia inevitabilă care trebuie trasă din discursul rostit miercuri seară de Donald Trump este că președintele american este un criminal politic. Dacă se admite că există o graniță morală, chiar și în domeniul geopoliticii imperialiste, între urmărirea în general sinistră a intereselor marilor puteri capitaliste și bestialitatea fascistă, liderii guvernului SUA au trecut cu vederea peste ea. Numele lui Trump, Vance, Hegseth, Rubio și Miller vor trăi în infamie perpetuă alături de cele ale liderilor naziști ai celui de-al Treilea Reich: Hitler, Goering, Himmler, Von Ribbentrop și Goebbels. Judecata istoriei va fi nemiloasă.

Însă acea judecată va fi pronunțată nu doar împotriva indivizilor, ci și, și mai profund, împotriva clasei sociale care i-a ridicat la putere și în al cărei interes au comis crimele lor monstruoase împotriva poporului Iranului. Aici rezidă semnificația tiradei lui Trump de miercuri seară. Aceasta a expus putrefacția politică și morală ireversibilă a clasei conducătoare americane.

Trump nu este primul președinte care comite crime. Predecesorii săi au ordonat invazii de țări, răsturnarea guvernelor și tortura și asasinarea unor persoane identificate drept oponenți ai intereselor americane. Însă administrațiile anterioare au făcut unele încercări de a oferi cel puțin o justificare legală și democratică, oricât de uzată, cinică, înșelătoare și ipocrită, pentru acțiunile lor. Disprețul față de dreptul intern și internațional – și, odată cu acesta, repudierea oricărei aderări la principiile democratice – nu putea fi îmbrățișat în mod deschis ca bază a politicilor statului. Atunci când actele criminale erau expuse, acestea erau scuzate, cu expresii formale de regret, ca abateri regretabile de la aplicarea oficială a normelor juridice.

Acea etapă a trecut. Discursul lui Trump a fost remarcabil prin lipsa sa de deghizare. El a ales cuvinte care au expus cu o franchețe nerușinată scopurile deliberat genocidale ale acțiunilor americane. „Îi vom readuce în Epoca de Piatră, unde le este locul”, a declarat el. A amenințat că Statele Unite vor lovi „fiecare dintre centralele lor electrice foarte puternic și probabil simultan”. S-a lăudat cu decapitarea conducerii – „Sunt toți morți” – și apoi a adăugat, cu siguranța de sine grosolană a unui șef al Mafiei: „Noi avem toate cărțile. Ei nu au niciuna”.

Trump a amenințat cu distrugerea fundamentelor materiale ale vieții sociale pentru o întreagă țară, explicând că sectorul petrolier iranian a fost până acum cruțat doar pentru că distrugerea sa „nu le-ar oferi nici măcar o mică șansă de supraviețuire sau reconstrucție”.

Ceea ce s-a exprimat în aceste remarci nu a fost pur și simplu patologia unui individ, ci caracterul esențial al unei pături sociale care s-a obișnuit cu criminalitatea și nu se mai simte obligată să-și ceară scuze pentru aceasta.

Timp de 35 de ani, de la dizolvarea Uniunii Sovietice în 1991, clasa conducătoare americană a condus politica externă cu un sentiment de impunitate. Existența URSS, care a apărut dintr-o revoluție socialistă a clasei muncitoare și care a jucat un rol decisiv în înfrângerea celui de-al Treilea Reich, a impus un anumit nivel de restricții asupra conduitei politicii externe imperialiste. Dar dizolvarea stalinistă a Uniunii Sovietice a înlăturat toate aceste restricții. Clasa conducătoare era captivată de convingerea că aplicarea violenței oferea soluția la toate problemele sistemului capitalist. Așa cum a proclamat Wall Street Journal după Operațiunea Furtună în Deșert: „Forța funcționează”.

Drumul către discursul lui Trump trece prin invazia inițială a Irakului în 1991 și bombardamentul Serbiei în 1999. A continuat, în urma invaziei Afganistanului din 2001 și a atacului asupra Irakului din 2003, prin vasta mașinărie de tortură și abuz expusă la Abu Ghraib și în centrele secrete ale CIA, prin simularea înecatului și întregul lexicon al „interogatoriului sporit” inventat pentru a da respectabilitate birocratică sadismului. Trece prin bombardamentul Libiei din 2011, unde distrugerea unui stat și degradarea publică și uciderea lui Gaddafi au fost întâmpinate la Washington de secretarul de stat Hillary Clinton cu înfiorătoarea exclamație: „Am venit, am văzut, a murit”. Și trece, mai presus de toate, prin Gaza, unde genocidul a fost ridicat la rang de politică, foametea la rang de strategie, distrugerea spitalelor și a taberelor de refugiați la rang de instrument de război recunoscut.

Gaza a stabilit o nouă normă. Acesta este unul dintre cele mai critice fapte politice ale perioadei actuale. Timp de mai bine de doi ani, lumea a urmărit distrugerea metodică a unui întreg popor, efectuată cu sprijinul deplin al Statelor Unite și cu conivența tuturor puterilor imperialiste. Zeci de mii de oameni au fost uciși. Familii întregi au fost eliminate. Viața civilă a fost spulberată de o răceală care a uimit milioane de oameni. Lecția trasă în cercurile conducătoare nu a fost că astfel de crime sunt intolerabile. A fost că sunt permise. Concluzia la care s-a ajuns la Washington, Londra, Berlin și Paris este că vechile constrângeri nu se mai aplică, că orice act, oricât de monstruos, poate fi normalizat, cu condiția să fie comis cu suficientă forță și susținut de un aparat de propagandă suficient de obraznic. Discursul lui Trump aparține acestui nou mediu politic. Este limbajul unei clase conducătoare care a învățat din Gaza că crimele în masă pot fi comise în plină zi și fără scuze.

Atacul asupra Iranului a dat acestei noi norme cea mai deplină și mai teribilă expresie. Măsurile care au fost aplicate inițial împotriva unui teritoriu locuit de 2,5 milioane de oameni sunt acum folosite împotriva unei țări vaste cu o populație de peste 90 de milioane. Pe 28 februarie 2026, Statele Unite și Israelul au lansat aproape 900 de atacuri în 12 ore împotriva Iranului, programând atacul pentru a coincide cu negocierile nucleare în curs – un act deliberat de perfidie care a batjocorit însăși conceptul de diplomație. Salva de deschidere l-a ucis pe liderul suprem, a decapitat comanda militară și politică superioară și a lovit ținte în cel puțin 26 din cele 31 de provincii ale Iranului.

Ceea ce a urmat este o campanie susținută de devastare: peste 11.000 de ținte atacate în prima lună, peste 300 de spitale și unități medicale avariate sau distruse, zeci de mii de clădiri rezidențiale reduse la ruine, școli distruse, situri de patrimoniu cultural desfigurate, uzine de desalinizare distruse și o centrală nucleară bombardată în mod repetat. Cea mai oribilă atrocitate a războiului – distrugerea unei școli elementare de fete din Minab, care a ucis peste 170 de copii – a fost întâmpinată nu cu remușcare, ci cu indiferență. Operațiunea a fost botezată „Furia Epică”, un nume ales pentru a celebra sălbăticia.

Timp de decenii, ai fost supus prelegerilor morale ale jurnaliștilor și academicienilor mic-burghezi, a căror principală ocupație istorică a fost să descopere, în conduita bolșevicilor și mai ales a lui Lev Troțki, dovezi ale esenței presupus sinistre a „amoralismului” marxist. Acestea au umplut bibliotecile cu denunțuri ale violenței revoluționare, meditații asupra „impulsului autoritar” și reflecții pioase asupra presupusului dispreț al marxiștilor față de restricțiile etice.

Tinerii studenți și muncitorii sunt instruiți să creadă că problema morală centrală a epocii moderne constă în intransigența celor care au încercat să răstoarne capitalismul. Totuși, aceleași cercuri, atunci când se confruntă cu barbaria reală a imperialismului, dau dovadă de o răbdare remarcabilă. Condamnările lor categorice se dizolvă în nuanțe. Fervoarea lor morală scade, iar ostilitatea lor față de violență devine extrem de selectivă. Ei găsesc rezerve nesfârșite de indignare morală – care nu s-a potolit nici după trecerea a mai bine de un secol – în fața Revoluției Ruse din 1917. Dar sunt muți când Statele Unite incinerează o societate, când Israelul îngroapă copiii sub dărâmături, când tortura este sistematizată, când poliția execută săracii și deposedații pe străzile americane. Conținutul de clasă al moralității apare aici cu o claritate extraordinară.

Marxismul a insistat întotdeauna că moralitatea nu este o poruncă eternă care planează deasupra societății, în mod egal obligatorie pentru toate clasele, indiferent de interesele lor materiale și poziția socială. Moralitatea are o istorie. Are o bază de clasă. Clasa conducătoare, la fel ca și susținătorii ei intelectuali, vorbește la nesfârșit despre principii universale, o „ordine bazată pe reguli”, în timp ce apără un sistem socio-economic susținut de exploatare, război și represiune. Ceea ce se desfășoară acum sub ochii lumii este adevărata moralitate a burgheziei, lipsită de ornamentele sale democratice.

În epoca revoluțiilor democratice istorice din secolul al XVIII-lea, Iluminismul burghez și-a bazat moralitatea pe al doilea imperativ categoric articulat de Kant: „Acționează astfel încât să folosești umanitatea, fie în propria ta persoană, fie în persoana oricărui altcuiva, întotdeauna în același timp ca scop, niciodată doar ca mijloc.”

Reformulat în adevăratul spirit al fascismului trumpian, principiul moral care ghidează clasa conducătoare capitalistă este: „Acționați întotdeauna pentru a maximiza puterea și profitul oligarhiei, tratând ființele umane, popoarele întregi și chiar civilizația însăși, ca active disponibile în exercitarea forței americane.”

Aceasta este moralitatea unei clase a cărei bogăție se bazează pe prădarea financiară și ruina socială. Este moralitatea liderilor politici care consideră populații întregi drept materie primă asupra căreia se poate exercita forța cu o cruzime desăvârșită.

Un guvern care brutalizează populațiile din străinătate va folosi aceleași metode pe plan intern. Metodele dezvoltate în războiul imperialist își găsesc echivalentul în viața internă. Crimele lui Renée Nicole Good și Alex Pretti, comise de agenți federali, aparțin unui model mai larg de violență de stat care precede cu mult invazia Iranului: epidemia de crime comise de poliție, militarizarea departamentelor locale, transformarea unor întregi cartiere muncitoare în zone de securitate internă, presupunerea obișnuită că viețile săracilor sunt de cheltuit. Violența statului american nu este împărțită în compartimente separate, unul extern și altul intern. Ea provine din aceeași sursă. O clasă conducătoare care își menține bogăția prin fraudă, furt, speculații și război guvernează prin coerciție ilegală atunci când normele constituționale devin un obstacol.

Degenerarea vieții politice este inseparabilă de structura oligarhică a societății americane. Nu pot exista concentrări extreme de bogăție fără concentrări corespunzătoare de putere. Conducerea unei mici aristocrații financiare deasupra restului societății corodează și distruge fiecare instituție democratică. Instanțele judecătorești, legislativul, mass-media, universitățile, poliția, aparatul de informații, partidele de guvernământ – toate devin instrumente prin care o elită parazitară își asigură interesele. În astfel de condiții, metodele criminale sunt inevitabile. O societate guvernată de miliardari, prădători corporativi, agenți de informații militare și escroci politici dobândește caracterul celor care o domină. A descrie o astfel de societate ca fiind condusă de criminali este o afirmație a unui fapt politic.

Și totuși, procesul de decădere nu continuă fără a genera opusul său. Clasa conducătoare a parcurs un drum lung spre dezintegrarea morală, dar secțiuni largi ale populației nu au urmat-o spre aceeași destinație. Statele Unite au fost fondate acum 250 de ani într-o revoluție care a răsturnat dominația colonială despotică și a proclamat egalitatea omului. Existența sa a fost susținută de un Război Civil care a abolit sclavia.

Cuvintele lui Jefferson și Lincoln încă trăiesc în conștiința colectivă a populației Statelor Unite. Impulsurile democratice, simțul dreptății, o repulsie instinctivă față de cruzime, ura față de minciună și brutalitate – acestea rămân adânc înrădăcinate în rândul muncitorilor și tinerilor. Aceste sentimente sunt activate și intensificate de escaladarea luptei de clasă. Conflictul dintre criminalitatea oligarhiei și conștiința morală a maselor capătă un caracter din ce în ce mai exploziv. Fiecare amenințare lăudăroasă, fiecare act de violență statală, fiecare glorificare publică a devastării lărgește prăpastia dintre elita conducătoare și populația asupra căreia aceasta își revendică dreptul de a conduce.

În ciuda atrocităților lui Trump, poporul iranian nu se va supune imperialismului american. Va continua să reziste, iar responsabilitatea clasei muncitoare americane și internaționale este să vină în apărarea poporului iranian. Puterea clasei muncitoare trebuie mobilizată pentru a opri bombardarea Iranului și a impune sfârșitul acestui război ilegal.

Clasa muncitoare și tineretul trebuie să tragă din război concluziile necesare. Nu este suficient să fim îngroziți. Oroarea, lăsată de capul ei, se epuizează în frustrare neputincioasă sau în episoade izolate de rezistență individuală. Ceea ce este necesar este dezvoltarea unei mișcări socialiste de masă a clasei muncitoare, care este ghidată de un program socialist internaționalist, infuzată cu o moralitate revoluționară autentică și opusă în toate privințele depravării clasei conducătoare.

O astfel de morală nu are nimic în comun cu predicile arogante ale academiilor sau cu indignarea selectivă a liberalismului ipocrit. Ea provine din lupta împotriva exploatării și opresiunii capitaliste. Este o morală a luptei de clasă deschise, întemeiată pe solidaritate, pe sinceritate, pe apărarea celor asupriți, pe ostilitate fără compromisuri față de cruzime și dominație, pe convingerea că ființele umane nu pot fi tratate ca obiecte de consum în slujba profitului și a puterii. În ea sunt conținute cele mai înalte principii ale civilizației și cele mai profunde aspirații ale umanității.

Acesta este răspunsul la vechile calomnii împotriva marxismului. Adevărații „amoraliști” nu sunt socialiștii revoluționari, ci clasele conducătoare și complicii lor, care înarmează, finanțează și implementează genocidul. Criminalitatea clasei conducătoare americane și a colaboratorilor săi internaționali este expusă sub ochii lumii. Împotriva acestei criminalități trebuie mobilizată o forță ghidată de un principiu social superior și de o concepție morală superioară. Această forță este clasa muncitoare internațională. Lupta sa pentru socialism nu este doar necesară din punct de vedere politic. Este expresia indispensabilă a tot ceea ce este uman, decent și emancipator în civilizația modernă. Supraviețuirea umanității depinde de victoria sa.