Hai să rămânem în Țară!

CD

Interviu cu Valeriu Paloș, despre convertirea sa de la neoprotestantism la Ortodoxie
https://www.activenews.ro/scoala-in-familie/APEL-LA-SOLIDARITATE-de-la-Familia-Ortodoxa-Rugaciune-pentru-Valeriu-Palos-TATA-A-6-COPII.-Interviu-despre-convertirea-sa-de-la-neoprotestantism-la-Ortodoxie-In-Biserica-Ortodoxa-toate-au-un-rost-200444

„ÎN BISERICA ORTODOXĂ TOATE AU UN ROST”

Crescut de mic ȋn neoprotestantism, Valeriu a avut mai multe frămȃntări privind apariția creștinismului. Iubindu-L și crezȃnd cu sinceritate ȋn Hristos, nu s-a mulțumit cu ȋnvățăturile pe care le primea de la adunarea pe care o frecventa și a săpat mult pȃnă ce a găsit Adevărul. Astăzi Valeriu ȋmpreună cu soția sa, Antoaneta, și cu cei șase copii ai lor se bucură din plin de slujbele și de Tradiția Bisericii. (R.T.)

Valeriu, pentru început, povestește-ne cȃte ceva despre familia ta!
Provin dintr-o familie în care s-au născut opt copii. Am fost născuți și botezați în Biserica Ortodoxă, dar familia mea avea o credință formală. Nu mergea nimeni duminica la biserică, nu urmărea nimeni să pună în practică învățăturile credinței noastre. Însă, la un moment dat s-a întâmplat ceva care a făcut-o pe mama să aibă o reacție foarte dură împotriva Bisericii. Și atunci ea, nu știu cum, a ajuns la evangheliști, și de atunci ne-a crescut și ne-a educat pe toți în biserica evanghelică. De fapt, acum ei își spun „biserică”, atunci nu se spunea biserică, ci „adunare”.
Am avut o copilărie greuță, nu stăteam foarte bine cu banii, dar eram uniți, eram fericiți. Era frumos ȋntr-o familie cu mai mulți copii. Îmi amintesc că în fiecare duminică mama ne ducea la adunare. Nu era ușor pentru noi să stăm acolo câte patru ore, să auzim tot felul de predici, de cântări. Dar recunosc că erau anumite aspecte care m-au atras, ȋn special unul mi-a plăcut foarte mult. Uneori mergeam în așa numita adunare a copiilor, unde se vorbea și se discuta despre Vechiul Testament, lucru care m-a fascinat întotdeauna. Vechiul Testament este ceva ce m-a captivat cu totul. Însă, crescând, mi-am dat seama că în rândul acelei comunități nu puteai să pui prea multe întrebări incomode. Cȃnd am început să pun niște întrebări cu privire la istoricul comunității, ca de exemplu: Ce s-a întâmplat înainte de prima jumătate a secolului XX?, Când a apărut cultul evanghelic în Europa? Dar în America?, a sunat atât de discordant și deranjant.
Câți ani aveai?
Eram în clasa a unsprezecea. Făceam parte din grupurile care organizau tabere și chiar mă implicam. Îmi plăcea ceea ce făcem. Cumva, în inima mea avea sens ideea că Dumnezeu există, că Dumnezeu mă iubește, și că rostul meu aici, pe pământ, este să Îl urmez. Măcar în termeni simpli, în mintea mea lucrul acesta era clar și îmi doream să Îl cunosc pe Dumnezeu; mi se părea ceva firesc. Nu puteam însă să țin pasul cu mulți dintre ei. Unii erau foarte religioși: făceau mult studiu biblic, eu însă – trebuie să recunosc – mai mult îmi urmam inima, încercând să-L caut pe Dumnezeu în exemplele Vechiului Testament.
Acolo există și obiceiul acesta, să te rogi cu glas tare, cu cuvintele tale, compunând în public niște rugăciuni și sigur, lucrul acesta, pot spune acum, devine un fel de manifestare artistică. Îmi venea greu să fac asta, mă străduiam, dar recunosc că mi se părea cam ciudat și nu înțelegeam rostul acestui obicei, și al multor astfel lucruri care se petreceau acolo. Nu înțelegeam toată atmosfera asta carismatică. Dar atunci nu știam să articulez lucrurile, nu știam să le dau glas sau să le explic. Le simțeam și atât.

„Fratele Valeriu are probleme!”
Ai încercat să cauți și în altă parte adevărul?
Într-adevăr, am început să pun întrebarea – nu la modul dacă adevărul este în altă parte, ci mi s-a trezit o curiozitate: Ce gândesc alți oameni? Cum și de ce alții cred altceva? Și în ce cred ei? Și așa am ajuns să investighez puțin, inclusiv să aflu în ce cred mormonii, martorii lui Iehova. Așadar mi s-a trezit această curiozitate și am început să investighez atât cât m-am priceput la vremea respectivă. Și parte din acest lucru a fost să pun întrebări, care au deranjat, multe dintre ele.
Ce răspunsuri ai primit?
Răspunsurile erau în general de tipul: „Fratele Valeriu are probleme!”, pentru că întrebările acestea au venit pe nepregătite. Cei care le-au auzit nu erau pregătiți să le răspundă cum trebuie, ca să închidă subiectul, și eu nu eram satisfăcut de răspunsuri. Și tot am căutat, tot săpam, tot săpam.

Perioada de „ucenicizare”
Țin minte că în perioada aceea, liderii adunării începuseră așa-zisa „ucenicizare” a mea. Așa se procedează cu adolescenții, prin liceu, li se face o „ucenicizare”. Este un fel de „curs intensiv” în care ești pregătit în mod special să faci misionariat, dar în timpul căruia ți se și impun niște răspunsuri pregătite care să-ți liniștească eventualele curiozități. Îți argumenteză ceva printr-o anecdotă sau printr-un exercițiu de gândire care sună bine, uneori chiar impresionant, dar care n-au nicio bază în realitate.
Spre exemplu, una dintre întrebările care mi-au fost puse la un moment dat, în timpul „ucenicizării”, a fost: „Valeriu, tu crezi că un om poate să-și piardă mântuirea?” Nu mă mai gândisem la aspectul acesta pȃnă atunci, dar am stat puțin și am răspus: „Măi… da! Eu cred că omul poate să-și piardă mântuirea!” „A, nu, nu! Stai să-ți explic!”
În rândul neo-protestanților există această teorie, este dogmă la ei: un om, odată ce a ajuns la credință, are garanția mântuirii, nu și-o poate pierde. Eu n-am știut lucrul acesta la momentul acelei întrebări. Și punându-mi mintea în mod sincer la contribuție, am stat să mă gândesc și am dat răspunsul care mi s-a părut mie logic: „Da, un om poate oricând să facă ceva și să o zbârcească grav de tot, pe românește spus”. Răspunsul a fost „Nu! Nu-i așa! Păi, un tată, atunci când copilul îi greșește, se supără iremediabil pe el, îl dă afară din casă? Nu! Îl iartă. El rămâne copilul lui indiferent ce face”. Acuma aș putea demonta ușor acel exemplu cu totul romanțat, idealizat, dar atunci, îmi era mai greu.
La fel se procedează și cu alte lucruri. De exemplu conceptul „sola Scriptura”. Tinerii erau copleșiți de ideea că „dacă nu este scris ȋn Sfȃnta Scriptură, nu e adevărat” și – deși nu știam nimic despre Sfânta Tradiție – totuși mă problematiza lipsa totală a tuturor exemplelor celor care au trăit de la Hristos încoace. Oare exemplul vieților lor nu e bun? Oare nu merită să știm despre niciunul? Unde este istoria? Și primeam câte un argument care să convingă pe moment și să mă descurajeze de la a săpa; iar un copil, care nu știe să-și articuleze mai departe gândurile, de obicei cam închide subiectul.
Slavă Domnului că eu, până la urmă, nu am putut să fac asta și am săpat mai departe!

„Acolo unde te duci tu este o sectă”
Cum s-a produs convertirea ta?
În paralel cu frământările mele, mi-am cunoscut și soția, Antoaneta. Eram colegi de școală din clasa a zecea. Eu m-am îndrăgostit de ea, dar am curtat-o după ce am absolvit liceul, deci în primul an de facultate, și prin ea l-am cunoscut pe cel care avea să fie primul nostru duhovnic.
Soția ta era în Biserică?
Făcea parte dintr-o familie care era ortodoxă însă, de la distanță. Dar un lucru s-a întâmplat în familia ei. Când tatăl ei a auzit că eu nu sunt ortodox, i-a spus: „Știi? Asta s-ar putea să fie o problemă!” El, care nu mergea deloc la biserică! Dar i-a spus totuși lucrul acesta. Și Antoaneta mi-a zis: „Este o problemă că tu nu ești ortodox?” Și i-am zis: „Hai să vedem ce spune preotul care i-a cununat pe părinții tăi!” Și așa am ajuns să vorbesc cu părintele acesta, care mi-a spus-o foarte franc: „Acolo unde te duci tu este o sectă”. Cuvântul acesta m-a deranjat. Cum adică, sectă? Ce ȋnseamnă asta? Pentru că eu credeam în Dumnezeu cu toată sinceritatea de care eram capabil.
Părintele mi-a spus: „Uite, vino la biserica ortodoxă. Te sfătuiesc să vii, ca să nu-ți fie greu, mai spre finalul slujbei, ca să nu faci vreun efort să stai la slujbe că poate nu înțelegi”. Cu siguranță nu înțelegeam la vremea respectivă. Și m-am dus la slujbă.
Primul lucru pe care l-am simțit când am intrat într-o biserică ortodoxă a fost o puternică senzație că toate au un rost. A fost o schimbare de la o trăire superficială, emotivă, bazată pe „carismă”, la o atmosferă de trăire autentică pe care am simțit-o în biserica din cartierul în care locuia soția mea. Cumva totul avea o greutate, o autenticitate, de la icoanele pictate pe pereți – dintre care unele redau tocmai istoria despre care întrebam – și până la predica părintelui care era atât de „secundară”, încât nu umplea 15 minute, eu venind din scenariul în care predica era tot – nu făceam altceva decât să predicăm acolo. Hai să vorbim până ne convingem!
În biserica ortodoxă la care mergeam puteam să nici nu vorbim deloc. Și senzația acesta puternică că toate au un rost m-a lovit, chiar dacă pe undeva mă deranjaseră cuvintele părintelui. Cum să-mi spui că sunt sectant, eretic? Cu toate acestea, m-a frapat mai tare celălalt aspect, pe care l-am simțit în momentul în care am participat la slujbe și mi-am dat seama că nimeni nu încerca să mă convingă de nimic. Și lucrul acesta m-a convins mai mult decât orice. M-a atras. Argumentele din rândul ortodoxiei stăteau singure în picioare. Oamenii nu căutau să te cucerească: Hai să-ți explic eu, ca să te conving! Hai să-ți fac evanghelizare, hai să-ți fac ucenicizare – toate cuvinte din modul de viață protestant. Și lucrul acesta m-a atras imediat. Cumva a rezonat puternic în mine.
Desigur, nu totul a fost perfect. spre exemplu, nu-mi pica bine când anumite persoane mai în vârstă din biserică ȋmi cereau socoteală: „De ce n-ai venit duminica trecută?” sau alte greșeli pe care le făcem. Au fost tot felul de suișuri și coborâșuri pe parcurs. Însă întotdeauna, chiar și acum, dacă dă Dumnezeu vreun moment în care să fiu singur într-o biserică, găsesc acea stare că toate își au rostul. Și dacă cumva sunt suișuri și coborâșuri, dacă cumva avem deraieri de la calea către Împărăția lui Dumnezeu, acestea sunt cauzate tot de slăbiciunile noastre, de neputințele noastre, de modul în care unii pe alții ne vedem poate într-un fel sau altul, dar ce am simțit atunci în acea biserică ortodoxă simt și azi. Știu că nu mai am altundeva unde să ajung. Sunt acasă. Senzația asta „de acasă” este foarte greu de explicat. Este foarte greu de redat în cuvinte.
Eu aveam ȋntrebările mele: Ce s a întâmplat de la apostoli și până la noi? Putem spune că este cineva care n-a avut dreptate sau de ce spunem noi acum că n-au ortodocșii dreptate? Sau nu neapărat ortodocșii, alte culte! De ce? Când puneam întrebările acestea și după aceea veneam în biserica ortodoxă și eram întâmpinat de două mii de ani de istorie pictată pe pereți, deci de o realitate pictată în adevărul ei atât de clar, pur și simplu nici nu mai aveau rost întrebările.
S-a întâmplat că primul nostru duhovnic avea și lucrarea de licență dată în studiul sectelor. Și în câteva cuvinte, a putut să-mi dea niște explicații. Între timp, am putut și eu să mă documentez mai bine cum a evoluat valul acesta de protestanți din biserica catolică, după aceea neo-protestanți, din rândul protestanților și așa mai departe.

„Hai să rămânem în țară!”
Când ai început să mergi să stai tot timpul la slujbă?
După primele vizite în biserica ortodoxă, am simțit ceva amândoi; am început să venim și eu și soția mea, care nici ea nu mergea la biserică. Acesta e motivul pentru care pot să spun că nu am venit la biserica ortodoxă ca să-mi conving soția să se mărite cu mine, cum mi-au reproșat unele persoane. Nicidecum! Însă cu siguranță soția mea a fost unul dintre mijloacele minunate prin care Dumnezeu m-a adus la Ortodoxie.
Se poate spune că s-a convertit și ea împreună cu tine.
Cu siguranță! Ne-am convertit împreună! Împreună am venit în Biserica Ortodoxă. Împreună am început să înțelegem, împreună am început să venim și să începem să ne schimbăm viețile. Am început amândoi să învățăm și să luăm decizii care să ne schimbe viețile în direcția care trebuie. Eu sunt informatician de profesie; aveam la vremea respectivă niște posibilități de a pleca din țară și de a lucra în toată lumea, în America chiar. Aveam tot felul de proiecte, oamenii mă chemau, îmi dădeau și casă și mașină și tot ce voiam, puteam ajunge ușor în Silicon Valley. Din punct de vedere financiar te aranjai pe viață, aveai tot ce voiai. Dar, una din deciziile pe care am luat-o ȋmpreună cu soția mea a fost să rămânem în țară.
De ce? Este foarte interesant, pentru că acum foarte mulți tineri pleacă.
Ne-am gândit că, dacă vom avea copii, cum îi vom crește? Dacă noi, fiind români și trăind în România, am fost atât departe de Ortodoxie, cum vor fi copiii noștri când noi îi vom duce acolo? Acesta a fost un argument: să ne creștem copii în Biserica Ortodoxă și să nu ne înstrăinam de Tradiția de care avem parte aici. Și aș puncta un lucru care, la momentul respectiv, atârna foarte greu în modul în care vedeam noi totul în jurul nostru. Din interiorul bisericii neo-protestante, toți ortodocșii erau văzuți ca niște oameni învechiți, foarte învechiți. Iar lucrul acesta, când noi începuserăm să luăm decizii de genul Hai să rămânem în țară!, făcea ca totul să fie mai greu pentru noi. Era un mers împotriva unui curent al normalității, văzut din locul în care eram noi, mai ales că gestul meu era cu totul o deraiere de la religia familiei mele.
Mai târziu, au urmat și alte decizii, cum a fost acela când soția mea mi-a spus că ea vrea să renunțe la serviciu. Începuse o carieră foarte bună, era director economic la o firmă destul de importantă; era plătită și apreciată, dar mai ales îi plăcea ceea ce făcea, era foarte pricepută. Însă – după câțiva ani – când a venit al doilea copil, și-a dat seama că educația lor este cea mai importantă carieră a ei. A fost în întregime dorința ei, însă m-am bucurat nespus, cu toate că lucrul acesta ne înhăma la niște greutăți.
Poate sună ciudat, însă în toate aceste decizii, ne doream să rămânem aproape tocmai de libertatea aceea pe care o descoperiserăm la început în mijlocul Bisericii, al icoanelor, al sfinților. Și noi și copiii noștri.
Cum a fost să accepți cultul sfinților, al Maicii Domnului, al icoanelor?
Sincer să fiu, nu-mi aduc aminte să-mi fi pus vreodată întrebarea: Dar de ce e așa? Toate aceste lucruri mi s-au părut imediat normale. De fapt, tocmai lipsa lor mă făcuse – fără să știu – să pun acele întrebări incomode în rândul comunității din care plecasem. Sfinții, mulți dintre ei au fost simpli. Maica Domnului, care nu a fost niciodată academică, m-a copleșit prin simplitatea și curăția ei. Pentru mine tot ce vedeam pictat pe pereții bisericii era normal, din același fir de istorie cu ceea ce știam de mic, de la Eva până la Maica Domnului și mai departe.

APEL LA SOLIDARITATE!

Dragi prieteni,

Vin astăzi în fața voastră nu doar ca un om aflat în suferință, ci ca un tată care își privește copiii și se roagă pentru a le fi alături și mâine. Recent, viața familiei noastre a luat o întorsătură neașteptată: am fost diagnosticat cu sindrom mielodisplazic, o afecțiune gravă a sângelui care necesită un tratament complex, costisitor și de lungă durată, care se va concretiza cu transplant medular – o procedură riscantă și dificilă.

În familia noastră, eu sunt singurul care aduce venituri. Soția mea își dedică întreaga energie creșterii și educării celor șase copii ai noștri, iar acum, în fața acestei boli, echilibrul nostru financiar se clatină. Tratamentul actual este costisitor, însă ne îngrijorează nu numai facturile medicale de astăzi, ci și greutățile ce vor urma pentru familia noastră.

Urmează o perioadă dificilă de spitalizări și proceduri care mă vor împiedica să muncesc. Deși nu pot înainta o sumă fixă necesară – deoarece evoluția bolii este imprevizibilă – știu că fără sprijinul vostru, povara va fi foarte greu de dus pentru soția și copiii mei.

Vă scriu acum, rugându-vă să ne fiți alături în această luptă. Orice sprijin, cât de mic, reprezintă pentru noi o speranță în plus că vom putea trece peste această încercare fără ca familia să ducă lipsă de cele necesare.

Vă suntem recunoscători pentru fiecare gând, pentru fiecare rugăciune și pentru generozitatea voastră. Domnul să vă răsplătească bunătatea!

Cu mulțumiri,
Valeriu Paloș

Cum puteți ajuta:

Donații în:
– Lei : RO60INGB0000999903394152 (ING)
– Euro : RO40INGB0000999918949335 (ING)
– ID Revolut : @antoanetapalos
– Link: revolut.me/antoanetapalos

La detaliile transferului scrieți: „DONAȚIE ”
Titular cont: Paloș Antoaneta (soția mea)
Contact: 0775.399.102
Rugăciune pentru Valeriu Paloș
Dragi prieteni,
Valeriu are în continuare nevoie de sprijinul nostru în rugăciune și dărnicie.
Tratamentul urmat până acum nu a dat rezultatele dorite.
Între timp, Valeriu trebuie să se interneze la fiecare 10 zile pentru transfuzii, iar familia lucrează în paralel la dosarul de transplant de măduvă, frații săi fiind chemați pe rând pentru testele de compatibilitate.
Valeriu are mare nevoie de rugăciune – pentru răbdare, putere și pentru ca Dumnezeu să lucreze prin mâinile medicilor – cât și de sprijin financiar.
Mulțumim tuturor celor care sunt alături de el cu gândul, cuvântul și inima!
Să ne rugăm împreună pentru vindecarea lui Valeriu Paloș și să-i ajutăm familia cu oricât de puțin putem!
Doamne ajută!
Familia Ortodoxă