Castanul Unirii de la Vişan, din mărginimea Iaşului

Despre Unirea Principatelor Române, visul secular al Neamului Românesc şi ţel însemnat al Revoluţiei de la 1848, s-au scris şi tot se vor mai scrie nenumărate şi memorabile pagini, consfinţind cu slove precumpănitoare în urma unor aprofundate cercetări istorice mult amplificate după înfăptuirea măreţului ideal, la 5 şi 24 ianuarie 1859, truda şi strădaniile neprecupeţite depuse întru cuget şi simţire de către cei care au fost adepţii partidei unioniste, cu precădere unioniştii ieşeni, care au pus pe altarul luptei lor subversive şi îndârjite pentru Unire mai presus de toate măreţul interes naţional.

An de an, în preajma Sărbătorii Naţionale a Unirii Principatelor Române, recunoscută şi proclamată din 2014, se adaugă noi şi importante consemnări şi mărturii  de mare relevanţă istorică despre  lupta tenace şi acţiunile pilduitoare ale celor care au jurat să facă şi au făcut din Unirea românilor o strălucită împlinire. Dar, dintre toate aceste scrieri-document, care întregesc argumentat filele de cronică ale Unirii Principatelor, poate că cea mai credibilă şi imuabilă dovadă o poate prezinta în faţa istoriei singurul martor în viaţă al acelor evenimente înflăcărate, nimeni altul decât măreţul castan de la Vişan, din mărginimea Ieşilor.

El şi numai el (!) îşi poate susţine depoziţia sa mărturisitoare, de-a fira-n păr , despre acei ani fierbinţi şi încrâncenaţi în care, sub măreaţa sa coroană, s-a pus făptuitoare, plămada bine dospită a coacerii doritei „pâini calde” a Unirii Moldovei cu Muntenia, numită România, aşa cum a fost aceasta denumită şi pusă pentru prima oară pe harta politică şi administrativă a Europei.

O altă dovadă certă şi întăritoare a mărturiei istorice a măreţului castan de la Vişan este poezia lui Vasile Alecsandri, intitulată iniţial „25 mai 1856” ce a  a devenit, imediat după  declamaţia emoţionantă a poetului patriot, „Jurământul” de credinţă al celor peste treizeci de unionişti ieşeni, participanţi la „sfatul de taină”.

„Sub acest măreţ castan/ Noi jurăm toţi în frăţie/ Să fie numai români,/ Într-un gând, într-o simţire/ Ca de azi să nu mai fie/ Şi să ne dăm mâni cu mâni,/ Nici valah, nici moldovan!/  Pentru-a ţării fericire !”.

Aşadar, această poezie-document a fost compusă şi declamată de poetul unionist Vasile Alecsandri în chiar ziua de duminică, 25 mai 1856, „sub acest măreţ castan” aflat în proprietatea de la Vişan a fiicei unionistului Petre Mavrogheni, căsătorită cu comandantul regimentului din Dealul Copoului, la sfârşitul „sfatului de taină” ţinut, cu mare fereală faţă de iscoadele fanariote, de către unioniştii ieşeni, prezidaţi de Mihail Kogălniceanu, între care: C. Negri, Dimitrie Ralet, Anastasie Panu, Pr. Neofit Scriban, Costachi Rolla, Petre Mavrogheni, C-tin Hurmuzachi, Dimitrie Cozadini, Nicolae Şuţu, Manolache Costache Epureanu, Dimitrie Cracti, Constantin Rosetti, Dimitrie A. Sturdza. Ori, toate aceste certe conotaţii istorice, temporale şi spaţiale, ale poeziei „Jurământ” nu pot fi nicicând răstălmăcite, cum nu poate fi respinsă vreodată nici ideea românismului, cuprinsă cu destulă subliniere în versul: „Să fie numai români”.

Pentru o înţelegere corectă a împrejurărilor speciale în care s-a desfăşurat „sfatul de taină” unionist de… sub acest măreţ castan, de la Vişan, în duminica lui 25 mai 1856, trebuie să aruncăm, mai întâi, fie şi o succintă privire istorică premergătoare… Astfel, după înfrângerea „revoltei poeţilor” din primăvara lui 1848 şi exilul impus revoluţionarilor, în 1854, odată cu revenirea pe tronul Moldovei a domnitorului Gr. Alex. Ghica, acesta îi recheamă pe „indezirabili” şi manifestă o atitudine încurajatoare faţă de mişcarea unionistă, ceea ce nu avea să convină Porţii Otomane, punând-o imediat sub „interdicţia” caimacamilor pretendenţi la tron. Nedescurajându-se, unioniştii ieşeni strâns uniţi în jurul lui Mihail Kogălniceanu, s-au orientat spre clandestinătate, căutând noi forme subversive de luptă concretă şi organizată, al cărei ţel primordial îl constituia înfăptuirea Unirii Principatelor Române! Însă, după mai multe „întâlniri subversive”, cele mai multe fiind găzduite de „casa cu turn pătrat” a lui M.Kogălniceanu din dealul Copoului; ultima dintre acestea fiind cea din joia , de 22 mai 1856, impasul „mişcării unioniste” era tot mai evident, prin divergenţă de idei şi lipsă de consens. Ca o ultimă „şansă a reuşitei”, invitaţia la un nou „sfat de taină” lansată de Petre Mavrogheni pentru duminică, 25 mai 1856, la prânz , la proprietatea de la Vişan din mărginimea Iaşului, a fost bine primită, mai ales că aceasta, aparţinând ca zestre fiicei sale, căsătorită cu comandantul Regimentului de pe Copou, oferea condiţii sporite de „taină şi siguranţă” noii întâlniri unioniste.

Într-adevăr, pe la prânzul splendidei duminici de 25 mai 1856, sub un soare generos şi o atmosferă înmiresmată de liliacul, bujorii şi castanii în floare de prin toate curţile, protipendada ieşeană a ieşit la plimbare în caleşti, trăsuri şi docare bine lustruite înspre colinele frumos înverzite. Din şirul celor care au luat-o spre bariera Socolei, se desprind, una câte una, cu mare fereală de „iscoadele” caimacamului Vogoride, cotind la dreapta pe drumul lăturalnic al Vişanului, având ca ţintă proprietatea boierului Petre Mavrogheni – unionistul, descendent dintr-o veche familie de greci, stabilită de multă vreme în Moldova. Aici, în grădina largă a casei, generalul-amfitrion în persoană şi-a salutat oaspeţii, poftindu-i să ia loc la masa mare şi întinsă sub impresionanta coroană a castanului din mijlocul acesteia, aflată în plină inflorescenţă. După sosirea ultimului invitat, ordonanţele şi santinelele şi-au ocupat „punctele de observaţie” stabilite, iar de îndată ce coana „generăleasă” şi ajutoarele sale au îndestulat masa cu toate bunătăţile scoase din cuptor, generalul a dat semnalul de începere, ridicând un pahar din vestitul său Otonel în onoarea oaspeţilor săi speciali. Şi, tot ca „o minune”, pe toată durata lui, „sfatul de taină”, prezidat de către Mihail Kogălniceanu, s-a desfăşurat într-un acelaşi „consens unionist”, aprobându-se înfiinţarea Asociaţiei de Luptă pentru Unire, Comitetul Director al acesteia şi Programul acţiunilor de luptă, în plan intern şi extern, pentru înfăptuirea Unirii Principatelor Române!  Jurăm! a răsunat din toate piepturile participanţilor şi un ropot de aplauze a salutat inspirata prestaţie a „bardului de la Mirceşti”, devenită ad hoc „Jurământul Unionist”.

Uitând de „consemnul conspirativ” al întâlnirii toţi participanţii s-au îmbrăţişat şi s-au prins în jurul castanului într-o adevărată horă a bucuriei nestăvilite ce li se citea pe chipuri. Până şi frunzişul des şi florile „măreţului castan” reverberau însufleţitoarele versuri ale Jurământului, considerat „fila de aur” a Istoriei Unirii Principatelor Române! Iar ca toate acestea să se împlinească, părintele arhim. Neofit Scriban (centru foto) a înălţat o rugă fierbinte către Ceruri, încheiată cucernic: Aşa să ne ajute Dumnezeu! Să fi influenţat binefăcător „măreţul castan”, prin frunzişul său atotcuprinzător şi  mireasma dulceag-parfumată a inflorescenţei sale, deciziile istorice ale unioniştilor?

Chestionaţi, specialiştii botanişti au admis un categoric răspuns pozitiv. Ţinându-şi „Jurământul”, după mai bine de doi ani şi jumătate de luptă crâncenă împotriva “curentului antiunionist”, oblăduit de “ocârmuirea fanariotă” a vremii şi, trecând norocos peste momentul de cumpănă al fraudării alegerilor din 1857, „partida unionistă” şi-a încununat actul istoric al Unirii Principatelor, la 5 şi 24 ianuarie 1859, mai întâi în Moldova şi apoi în Muntenia, prin alegerea aceluiaşi domnitor, Alexandru Ioan Cuza, cel care a pus noul stat, România, pe harta Europei.

Din nefericire, după înfăptuirea Unirii Principatelor şi, îndeosebi, după detronarea  din 1866 a Domnului Cuza, măreţul castan de la Vişan-Iaşi a intrat într-un nemeritat “con de umbră” al vicisitudinilor vremurilor parcurse, din care, înfruntând cu stoicism ororile celor două războaie mondiale şi tăvălugul colectivizării forţate, a reuşit să iasă şi mai măreţ, dar într-o aceeaşi totală… uitare.

Pe baza datelor din poezia lui Vasile Alecsandri, primele cercetări ale aflării „măreţului castan” au fost întreprinse nu de istorici, ci învăţătorul Neculai Ciubotaru din Vultureştii Vasluiului, care a trimis o scrisoare cu informaţii preţioase adresată Muzeului Unirii de la Iaşi, Vă vine să credeţi, scrisoarea respectivă a „zăcut” ani îndelungaţi în sertarul biroului directorului muzeului, fiind scoasă la „lumină” la pensionarea acestuia?

În fine, scrisoarea a ajuns la prof. univ. Mandache Leocov, fostul director inimos al Grădinii Botanice de la Iaşi şi, în 2002, acesta a avut revelaţia re-descoperirii „mastodontului” castan într-o proprietate privată de la Vişan, ajuns acolo din 1997 în urma unui schimb de terenuri între Focşani şi Iaşi. Meticulos şi cu probată rigoare ştiinţifică, dumnealui întocmeşte documentaţia necesară, în urma căreia Consiliul Judeţean Iaşi, prin Hotărârea nr.8/2004, îi atribuie măreţului castan  o dublă recunoaştere monumentală, prima, de Monument istoric,, fiind denumit: Castanul Unirii de la Vişan, sub măreţia coroanei sale, la 25 mai 1856, scriindu-se “fila de aur” a Unirii Principatelor şi a doua, de Monument al Naturii, datorită vârstei de peste 260 ani şi caracteristicilor sale arboricole impresionante ale speciei Aesculus Hippocastanum, unicat în România şi Europa de Sud-Est!

Se părea atunci că pentru „măreţul Castan al Unirii de la Vişan” veniseră vremuri mai bune şi luminoase. Dar, vai, tristă şi nedreaptă realitate, de iată 22 de ani încoace, în ciuda tuturor intervenţiilor  adresate autorităţilor îndrituite ale statului român, comunale, judeţene şi naţionale, Castanul Unirii de la Vişan – singurul martor în viaţă al Unirii Principatelor – se află în aceeaşi proprietate privată fără a fi repus în valoarea sa monumentală binemeritată! Nici cei patru primari ce s-au perindat succesiv la conducerea comunei metropolitane Bârnova, nici Consiliul şi Prefectura jud. Iaşi şi nici Ministerul Culturii, care gestionează monumentele României. n-au întreprins ceva concret pentru aducerea Castanului – dublu Monument în domeniul public, cum ar fi trebuit!

O mică şi firească „îndulcire” a ingratei sale existenţe a venit din partea unor inimoşi pensionari, care, constituindu-se ad-hoc în „Cenaclul Castanul Unirii”, avându-l în frunte pe Profesorul Mandache Leocov, au înălţat un mic obelisc şi au organizat şi organizează benevol, începând din 2008, la fiecare 24 ianuarie şi 25 mai,  tradiţionala „Sărbătoare a Castanului Unirii de la Vişan”, destinată îndeosebi copiilor, dar şi tuturor doritorilor să participe „live” la o adevărată „lecţie de istorie” a Unirii.

Personal, în 2016, am editat la „Rotipo” Iaşi volumul „Castanul Unirii de la Vişan”, în care am strâns toate intervenţiile făcute la autorităţile statului român şi toate semnalările mele făcute în mass-media locală şi centrală privind situaţia ingrată, de neacceptat, a măreţului Castan al Unirii de la Vişan. Chiar dacă acesta a ajuns la mai toate autoritîţile României, inclusiv la parlamentarii de Iaşi, până în prezent nicio reacţie! Unde să mai punem lipsa de respect a Muzeului Unirii de la Iaşi care nu are încă expus niciun exponat cu Măreţul Castan al Unirii de la Vişan, din mărginimea Iaşului?

Aşadar, România s-a născut la Iaşi, sub „măreţul castan de la Vişan” ! Şi asta nu este o „găselniţă” a vanităţii ieşene, ci o recunoaştere a Iaşului ca oraş al celor „3 Uniri”, al „vechilor zidiri” şi al „marilor iubiri”, adevăr indubitabil al luptei fără preget a unioniştilor ieşeni, cei care au realizat „cu vrere şi simţire frăţească” Unirea Principatelor Române! Iar această Unire a Principatelor nu este nicidecum una „mică”, după cum o „clasifică” aberant, fără noimă, unii aşa zişi jurnalişti şi istorici! Fără Unirea Principatelor ar mai fi existat vreodată Unirea Reîntregirii Neamului Românesc de la 1 decembrie 1918? Şi atunci… ?!