Nici 400.000 de evrei şi nici 500.000 de români!

 

 

Mi-aduc aminte bine de strania constatare pe care am făcut-o în decembrie 1989, când a fost oficial infirmată informaţia că la Timişoara Ceauşescu ucisese 60.000 de persoane. Asta după ce preţ de vreo săptămână trăiserăm cu convingerea că Ceauşescu îşi merita cu prisosinţă soarta, oricare ar fi fost ea, căci 60.000 de morţi nu-s de colo!… Anume, am văzut persoane care renunţau cu greu la această idee, nu le venea să creadă că morţii aceia nu existau, se obişnuiseră cu ei, în sistemul lor de gândire cei 60.000 de români asasinaţi de Ceauşescu aveau de-acum un loc bine precizat şi se înşurubase perfect în mintea lor ideea masacrului de care, la urma urmelor, ştiam cu toţii că Ceauşescu fusese sau ar fi fost capabil! În mod evident acei bravi concetăţeni ar fi vrut ca lucrurile să rămână aşa, se potriveau mai bine cu …adevărul, cu ce ştiam fiecare despre „monstrul de Nicolae Ceauşescu“. Gândul de a reduce la vreo 60, adică de a micşora de o mie de ori numărul acelor victime, era pentru ei dezamăgitor, frustrant! Eu însumi a trebuit să fac un efort ca să mă dumiresc, adică ca să mă pot bucura că morţii aceia nu erau morţi, chiar dacă în felul acesta vinovăţia „fiarei“ nu mai era aşa de mare! Se pare însă că nu aceasta, a mea, era reacţia firească, reacţia naturală a fiinţei umane. Ci potrivit firii noastre – rămâne de văzut de ce!, este să ne însuşim mai uşor o viziune catastrofică asupra evenimentelor, să-i dăm crezare cu multă uşurinţă şi s-o acredităm mai departe, la rândul nostru, colportând-o cu nesaţ.

La câteva luni de zile, poate un an, am avut ocazia să vorbesc unei săli pline de militari pensionari despre răscoala de la 1907 şi semnificaţia ei, raportată la noile realităţi post-decembriste. Am adus câteva elemente noi, pe care istoriografia proletară le făcuse uitate, cum ar fi ameniţarea din partea Rusiei că, dacă răscoala mai continuă şi nu este înăbuşită de guvernul român, armata ţaristă va interveni şi va face ea ordine în România, pentru ca nu cumva dezordinea de la noi să fie contagioasă şi să se propage peste graniţa de la Răsărit… Raţionament care, le-am atras atenţia, a funcţionat şi în decembrie 1989, în cadrul unei variante „de lucru“ a marilor puteri care, din fericire, nu a mai fost aplicată.

Asistenţa, alcătuită din ofiţeri superiori, a receptat cu interes această informaţie, care schimba oarecum viziunea asupra evenimentelor. Am mai adăugat unele considerente asupra moşierimii româneşti, asupra Partidului Conservator, asupra Brătienilor, pentru a conchide că aveam o clasă politică animată de sentimente patriotice autentice. Le-a plăcut mult acelor respectabili oşteni să afle că legislaţia emanată de la această clasă politică prevedea protecţia proprietăţii funciare faţă de posibilii „investitori străini“ care ar fi vrut să cumpere pământ, să dobândească terenuri agricole în proprietate privată. Constatam cu satisfacţie că toate aceste realităţi, ascunse după 1944 de manualele de istorie, reveneau firesc în circuitul mental al publicului de care aveam parte.

 

Toate au decurs liniştit şi mulţumitor pentru toată lumea până în clipa când am încercat să rectific numărul morţilor, al celor 11.000 de ţărani ucişi de „burghezo-moşierime“, aducându-le informaţia, vestea că morţii de la 1907, bucuraţi-vă, oameni buni!, nu au fost 11.000 (unsprezece mii), ci numai vreo trei sute (300)! La rostirea acestei cifre, s-a dus pe apa Sâmbetei toată prietenia şi simpatia dintre sală şi conferenţiar. Au început să se audă şuşoteli, mârâieli indignate, voci care se întrebau în gura mare cine l-a mai adus şi „pe ăsta aici?“, tropăituri şi chiar fluierături… Cu chiu şi vai am putut continua, încercând să intru în dialog cu sala pentru a le explica de ce ar trebui să ne bucurăm dacă se iveşte ipoteza că morţii de la 1907 au fost mult mai puţini! Bine, nu credeţi, dar vă rog să reţineţi ideea şi, cine poate, s-o verifice! Să mai aşteptăm puţin, vor fi republicate nişte cărţi care au stat ani de zile la indexul cenzurii, cartea lui Radu Rosetti, bunăoară ş.a.m.d.

Dar nu am reuşit! Căci, am constatat cu stupoare, problema nu era că nu le venea să creadă! Ci pur şi simplu nu le convenea! Îi deranja într-un mod nedefinit, dar îi deranja să scoată din „computerul“ de pe umeri numărul 11.000 şi să-l înlocuiască cu 300. Diferenţa era prea mare şi producea iminente reaşezări, adică perturbări, ale ideilor şi ale sistemului de valori cu care operaseră până atunci încă din anii pionieratului comunist, cel cu cravata roşie la gât. Zdruncinam o structură ideatică întemeiată pe numărul 11.000, o întreagă gândire, având ca pârghie, ca axă valorică, ideea că 11.000 de ţărani români au fost victime ale luptei de clasă! Reper inextricabil al ororii lor faţă de lumea apusă odată pentru totdeauna la 23 august 1944. Îşi merita soarta! Argument: în primul rând cei 11.000 de ţărani!… Pe temeiul lor unora li se păruse corect ce se întâmpla în acei ani cu reprezentanţii burghezo-moşierimii adunaţi cu arcanul, care la Canal, care la Bicaz sau la Aiud ori Gherla.

Las pe sociologi şi mai ales pe socio-psihologi să lămurească acest comportament, în sine, raţional vorbind, atât de aberant. L-am întâlnit mai apoi la evreii care m-au privit ca pe un hulitor şi blasfemiator atunci când au început să apară dovezile că la Abator, în ianuarie 1941, nu a fost nimic care să rimeze cât de cât cu ideea de asasinat sau pogrom! Iar eu, bucurându-mă că românii nu au fost capabili de asemenea orori, m-am apucat să răspândesc şi să popularizez, inclusiv printre evrei, demonstraţia făcută de dr. Radu Iftimovici, coleg de laborator al lui Nicolae Cajal, cu privire la inexistenţa vestitelor cadavre de evrei atârnate în şi mai vestitele cârlige de la Abatorul din Bucureşti. Spre mirarea mea, majoritatea evreilor au reacţionat cu indignare! Cum de îndrăzneam eu să le tulbur liniştea şi confortul creieraşilor obişnuiţi din fragedă pruncie cu ideea că pe evreii din România îi paşte oricând primejdia de a li se atârna de gât inscripţia „carne cusher“?!

…Iar mai apoi am pus în discuţie numărul 400.000, al evreilor ucişi de români şi în România, demonstrând că, punându-i deoparte pe cei o sută şi ceva de mii de evrei din Ardealul ocupat de unguri, pentru ceilalţi vreo 270.000 avem motive foarte serioase, temeinice, ca să ne îndoim de realitatea carnagiului. Eu consider că am demonstrat destul de convingător că numărul evreilor morţi în Transnistria din vina românilor este mult mai mic, nu sute de mii, nici zeci de mii şi nici măcar mii de evrei, ci „abia“ câteva sute. Şi m-am bucurat că există dovezile invocate de mine, dovezi preluate de altfel de la autori evrei dintre cei mai serioşi! Drept care am crezut că evreii vor primi cu plăcere şi bucurie vestea că românii, printre care ei trăiesc de atâţia ani, nu sunt totuşi în stare să se dedea la acte de genocid, la crime atât de absurde, de neomeneşti!

Dar de unde?! S-au supărat pe mine mai toţi evreii cu care am avut ocazia să discut! Se supărau şi atât! Nu catadicseau să-mi răspundă cu vreo explicaţie, cu vreun argument! Îmi întorceau spatele sufocaţi de indignare şi atât! Ceea ce negam eu li se părea că era de domeniul evidenţei, o axiomă ce nu mai necesita vreo demonstraţie! Ba unul dintre ei, mai ovrei decât toţi, mi-a declarat că holocaustul din Transnistria este la fel de adevărat ca şi formula cercului! Că ţinea de bunul simţ să nu contrazici această teză şi devenea jignitor pentru tot neamul evreiesc să le dai vestea cea bună că românii nu s-au purtat totuşi atât de bestial! Pentru cine veste bună? Pentru evrei? În niciun caz!

Mi-am dat seama că basna cu Transnistria, repetată la infinit, devenise în România o componentă a spiritualităţii ebraice, un reper sufletesc la care se raportaseră compatrioţii noştri evrei zeci de ani şi devenea de-a dreptul un gest de violenţă psihică să le pretinzi renunţarea la „ideea transnistreană“, veritabilă marotă definitorie a evreităţii carpato-danubiene.

Când s-a comemorat prima oară în România ziua holocaustului, în ziarul „România Liberă“ a apărut un scurt articol semnat de fostul deţinut politic Boldur Lăţescu, articol croit pe ideea că se exagerează cu numărul evreilor „holocaustizaţi“, că acest număr este mult mai mic şi nu justifică proclamarea unui genocid la care românii i-ar fi supus pe evrei. După care autorul făcea o comparaţie neaşteptată cu situaţia deţinuţilor politici din România, spunând că aceştia au avut parte de un regim de detenţie mult mai dur decât cel îndurat de evrei în vremea lui Antonescu, că de acest regim  au avut parte mult mai mulţi români, aproape un milion, că acest regim comunist de exterminare a durat şi el mult mai mult, practic 20 de ani, şi cu toate acestea numărul victimelor, al românilor morţi în anchetele securităţii sau în anii de detenţie nu este mai mare de… de…

Şi dădea Boldur Lăţescu un număr de victime şocant de mic pentru mine. Nu vreau să-l repet, poate că numărul acela nu este corect şi nu aş vrea să particip la răspândirea unui neadevăr. Dar am încercat după aceea să verific cifra înaintată de „România liberă“ şi pot spune că mai degrabă ea s-a confirmat: neverosimil de mică. Dar, stupoare: discutând cu câţiva foşti deţinuţi politici această chestiune, bunăoară cu regretatul Aurel Şeitan, am constatat aceeaşi atitudine ca şi la evreii noştri: nu puteau accepta o rectificare severă a numărului celor 500.000 (cincisute de mii) de români ucişi de comunişti! Li se părea din partea mea o blasfemie să dau curs acelei informaţii.

        Nota bene: Corect, după mine, este să nu reducem represaliile bolşevice la numărul morţilor, ci să facem în primul rând inventarul vieţilor distruse şi irosite. Al anilor de tinereţe pierduţi sau chiar batjocoriţi. După 10 sau 15 ori 20 de ani, în unele cazuri chiar 24 de ani!, supravieţuitorii nu se poate spune că au mai avut parte de ceea ce se numeşte viaţă, darul cel mai de preţ al dumnezeirii! Evident, nu se compară 10 sau 15 ani la Aiud cu cei doi ani de deportare – mai corect spus strămutare, în Transnistria, când evreul bănuit sau dovedit a avea simpatii pro-sovietice era pus să locuiască împreună cu toată familia într-o locuinţă părăsită sau pe care o împărţea cu familia vreunui localnic! Nici urmă de lanţuri sau de regim carceral în Transnistria! Familia de evrei avea dreptul şi posibilitatea să primească vizite din ţară, să găzduiască cu săptămânile rudele şi prietenii rămaşi „în libertate“ şi veniţi să vadă – unii din pură curiozitate, cum se trăieşte în sinistra Transnistrie. Nu exagerăm prea mult dacă spunem că în anii aceia s-a făcut şi turism în Transnistria, al rudelor celor deportaţi, rude pe care nimeni nu le împiedica să ia trenul sau maşina şi să treacă Nistrul, încărcaţi de cadouri pentru persoanele deportate. De precizat că printre cei deportaţi se aflau şi români get-beget, dar mai comunişti, săracii. Căci criteriul deportării nu a fost evreitatea, ci statutul de persoană suspectă a avea simpatii comuniste, suspectă de a fi săvârşit acte de trădare faţă de statul român!

Oricum, pe cei duşi de Antonescu în Transnistria nimeni nu-i păzea să nu părăsească locuinţa sau localitatea, din care mulţi evrei chiar au şi fugit întorcându-se la Bucureşti, iar alţii trecând linia frontului la ruşi, cazul tatălui lui Norman Manea, marele scriitor. Repet: nimeni nu i-a păzit pe evrei în Transnistria ca să nu „evadeze“. Dacă a existat o pază, aceea s-a ocupat de protecţia evreilor, pe care localnicii ucrainieni îi cam vânau, considerându-i în genere pe evrei, pe toţi evreii, vinovaţi de suferinţele lor din anii ’30, ani groaznici de înfometare a ţăranilor ucrainieni, decimaţi literalmente de foametea provocată cu bunăştiinţă de guvernarea bolşevică, majoritar evreiască, cum bine se ştie!…
În concluzie: cele două cifre, 400.000 de evrei ucişi de  românii lui Antonescu şi, respectiv, 500.000 de români ucişi de „regimul iudeo-bolşevic“ de la Bucureşti în perioada 1944-1964, sunt false. Sunt, din fericire, false! Avem toate datele pentru a le corecta şi a le apropia de adevăr. Institutul pentru Cercetarea Totalitarismului, condus de dl profesor Radu Ciuceanu, a publicat o serie de lucrări din care se poate deja deduce numărul aproximativ corect al victimelor regimului comunist care şi-au dat viaţa dincolo de zidurile temniţei. (Vezi şi precizarea de mai sus, pentru a înţelege corect ideea de „victimă“ şi de „suferinţă“. Nu se reduce totul la pierderea fizică a vieţii!)

Datoria de a stabili cifra corectă revine numai şi numai deţinuţilor politici. Mutatis mutandis, am putea spune că evreilor le revine obligaţia de onoare de a stabili ei cifra cât de cât corectă a victimelor regimului Mareşalului Ion Antonescu, victime, în fond, ale românilor. Oricum, între oameni cât de cât serioşi nu se mai poate vorbi nici de sute de mii şi nici de zeci de mii de victime, de morţi. Dacă ne ajută bunul Dumnezeu s-ar putea ca cifrele să mai scadă chiar, sub ordinul miilor! Ceea ce pe oamenii normali, evrei sau români, ar fi să-i bucure şi să-i încurajeze, să le dea speranţa şi confirmarea că fiinţa umană nu s-a ticăloşit de tot!

 

 

Ion  Coja