În ajunul Bobotezii din 1952, partizanul făgărășan Andrei Hașu (”Baciu” / foto stânga sus) a luat decizia de a părăsi grupul ascuns în munți, care întâmpina mari dificultăți cu rațiile de alimente. Ce a urmat e relatat de partizanul Ion Gavrilă Ogoranu în memoriile sale – ”Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”:

”În dimineaţa ajunului Bobotezii, vremea s-a tulburat din nou și a pornit o ninsoare măruntă, semn de nins de lungă durată. Pe neașteptate, Baciu i-a anunţat că el pleacă jos ca să fie mai puţini la mâncare. Oricât au încercat sâ-l convingă să nu plece, n-au reușit. „Eu am greșit, eu plătesc.” Și-a băgat cojocul în raniţă, și-a luat un băţ pregătit din timp, i-a sărutat și a plecat. „Ia-ţi ceva de mâncare!” l-au sfătuit ceilalţi. „Azi îi zi de ajun”, replică Baciu.

A mers toată ziua prin zăpadă, ferindu-se totuși de poteci. Zăpada cădea întruna și se îndesea o dată cu înserarea. Ajunse în marginea satului Breaza, acolo unde drumul ce vine din Lisa trece peste râu în sat. Își luase cojocul pe el, intră pe drum, voia să treacă podul, dar, privind în lungul drumului spre câmp, zări două umbre venind spre sat. N-a mai trecut podul, ci a traversat drumul, așezându-se în râpa ce cobora la apă, pentru a lăsa să treacă pe cei ce veneau. Negreţele s-au apropiat, dar când au ajuns în dreptul urmelor s-au oprit, uitându-se la ele. Unul din ei s-a dezbrăcat de haină și a aruncat-o pe urme, apoi amândoi au plecat spre sat grăbiţi.

Baciu era convins că pe el anume nu l-au zărit. S-a dus la haină, a ridicat-o, s-a întors la râu, având intenţia să-și piardă urmele mergând pe apă în jos, dar lucrul acesta nu era posibil, deoarece acest râu după câteva sute de metri intră în întregime în pământ și iese la kilometri din nou la suprafaţă. De aceea a ieșit din apă la o altă hudiţă ce intra în sat și a ieșit în cărarea morii. Acum se știa ce va fi. Inșii se vor duce la telefon, vor anunţa Securitatea, care, oricât vor fi de înzăpezite drumurile, într-o jumătate de oră va fi aici. Până atunci trebuia să se ascundă undeva.

Mergea pe hudiţă gândindu-se la fel de fel de variante, în așa fel să nu se ducă la vreun om să-i aducă nenorocirea. La început s-a gândit să ajungă în uliţa principală. Aceasta e traversată de o mulţime de tunele prin care oamenii trec vara apa dintr-o parte în alta a drumului. Se întreba, însă, dacă va putea încăpea cu cojocul pe el în vreun canal. Mai trebuia să treacă chiar pe lângă fosta primărie, unde era instalat telefonul. Se hotărî să se urce în turnul bisericii, să intre pe o fereastră fără geam în turn și, de aici, în podul bisericii. A intrat în curtea școlii și, când a trecut pe lângă sala căminului cultural, i-a venit altă idee: să intre în sală și să se ascundă sub scena de lemn. Deschise cu grijă ușa coridorului și intră în sala căminului după ce se scutură de zăpadă cu haina câștigată. Scena avea într-o parte o trapă (își aducea bine aminte că odată, când era copil, într-o piesă de teatru, pe acolo scotea cârciumarul vin pentru mușterii). Pipăi și găsi conturul trapei, dar deasupra erau stivuite niște mese pe care le dădu la o parte, înălţă capacul și intră sub scenă. Scena era destul de înaltă ca să se poată sta în capul oaselor.. Se desculţă și își stoarse ciorapii, și-i trase din nou. Își așeză raniţa la cap și iși înveli picioarele în haina agentului și nu trebui să aștepte mult, când se auzi zgomot de pași pe coridor, ușa căminului se deschise și înlăuntru începură să intre soldaţi din armata securităţii, gălăgioși ca toţi soldaţii. Aprinseră lămpile și aranjară scaunele și mesele în sală. Câţiva aduseră lemne și făcură foc și fum. La început au intrat și cu câinii, dar cineva a dat un ordin prin care „căţelandrii”, adică soldaţii cu câinii, să se ducă în altă parte.

Din locul lui, Baciu asistă ca spectator la toate manevrele din noapte și din ziua următoare. Odată venită Securitatea, a fost înconjurat satul și păzit până dimineaţa. Grupele se schimbau din trei în trei ore. S-au dus la locul cu haina pusă pe urmă și o căutară zadarnic. Erau gata să creadă că agentul i-a indus în eroare, dar au găsit pe marginea apei un călcâi de gheaţă căzut de pe bocancul lui Baciu. În buzunarul hainei, Baciu a găsit niște hârtii din care a aflat cine era vânzătorul său și care nu era altcineva decât Vâlcu din Breaza, poate cel mai mârșav Iudă cu care a avut de furcă grupul nostru. Zăpada cădea într-una. Îngheţaţi, soldaţii soseau înjurând. Li se porunci că n-au voie să se dezbrace. Se întinseră pe mese, pe scaune, pe scenă. „Dacă vreunuia îi dă în cap să ridice trapa, sunt pierdut!” Se forţa să nu aţipească, să nu tușească sau să nu strănute.

Dimineaţa, satul a fost controlat casă cu casă, peste tot, cu câini. Într-o vreme rămaseră puţini soldaţi. Obosit și flămând, Baciu se lupta cu somnul încleștându-și buzele și pișcându-se să nu moţăie. Spre seară auzi ordinul de plecare și comentariul că banditul s-ar fi întors în munte, dar nu i-au putut găsi urme. Când s-a potolit totul, Baciu a ieșit și s-a dus la omul nostru din Breaza, Delcă, care a albit când l-a zărit.

– Unde-ai fost, Andrei?

Omul era singur acasă. De teamă să nu fie totuși ascuns careva, fără știrea lui și să fie descoperit, voia ca măcar familia să scape. De aceea își trimise soţia și copiii la socri. Baciu mânca și se usca la sobă, când în uliţă se auziră din nou mașinile Securităţii. Înapoi, la cămin, nu se mai putea întoarce.

– Du-te și tu la nevastă, îi ceru Baciu.

Omul s-a dus și a stat acolo și a doua zi. Unde s-a ascuns Baciu nu se știe, destul că n-a fost prins. Se crede că și-a găsit loc sub ieslea vitelor. Desigur, revenirea Securităţii s-a datorat vreunui comandant furios, care i-a trimis înapoi, văzând că s-au întors cu mâna goală.”

DEZNODĂMÂNT: Andrei Hașu a continuat să se ascundă până în februarie, când un alt localnic a anunțat că banditul e în satul Voivodeni. Șura în care se afla a fost înconjurată, ostașii au început să tragă, cerându-i să se predea. Printre schimburile de focuri, vecinii au auzit pe proprietarul șurii strigând: „Andrei, să știi că nu eu te-am vândut!” Din păcate, în toate localitățile Țării Făgărașului localnicii erau împărțiți în sprijinitori ai Rezistenței și colaboratori ai Securităţii. Rapoartele Securității consemnează că Andrei Hașu a ieșit desculț în fața soldaților, s-a închinat și a luat-o la fugă peste câmp, fiind împușcat din spate. Trupul a fost lăsat să înghețe în zăpadă, iar a doua zi a fost bătut în cuie pe ușa Căminului Cultural. Sătenii și elevii de la școlile din zonă au fost aduși cu forța într-un pelerinaj macabru, pentru a vedea cadavrul, în timp ce un secretar de partid a ținut o cuvântare, preamărind comunismul și arătând care este soarta „dușmanilor poporului.” Trupul a fost îngropat într-un loc secret. 

(Foto stânga sus: Andrei Hașu. Arhiva familiei)