„În „omenie” românul a văzut noblețea ființei om. „Omenia” din cineva e opusul „câiniei” sau al „bestialității”, pentru a folosi un termen intelectual și foarte modern. „Omul de omenie” se află pe treapta cea mai înaltă a genului om.

Dacă pentru Nietzsche idealul omului este „supraomul”, pentru neamul nostru este „omul de omenie”, omul realizat în plinătatea esenței de om. De fapt, niciun gen nu se poate depăși pe sine, oricât s-ar desăvârși.
Dar desăvârșirea omului omului stă în „omenia” sa restabilită, după știrbirile suferite prin atâtea patimi. Și „omenia” este un lucru atât de înalt pentru neamul nostru, încât ea, de fapt, este una cu „îndumnezeirea”. Căci nici acest cuvânt nu arată că omul ar fi scos din cadrele și determinantele genului său, măcar că e străbătut de Dumnezeu. Dacă ar fi peste tot posibil drumul la un „supraom”, el ar trebui să ducă întâi la „omenie”.
Dar „omenia” se arată mai cu seamă ca o anumită relație față de semeni, ca cea mai respectuoasă și gingașă relație. „Omenia” e valoarea prin care promovez „omenia” altuia, adică promovez în general „omenia”.
Cine ar putea defini comoara de nobleță pe care o exprimă acest cuvânt ca relație? Ea e delicată, duioasă, respectuoasă, gata de ajutor, de înțelegere; ea e ținere de cuvânt, e caracter, participare la suferința altuia, e milă, bun simț, lipsă de cruzime, de bădărănie, de fudulie. Dar cine poate spune ce lucru scump, mai presus de orice frumusețe spirituală, ce lucru dumnezeiesc este omenia?
Aceasta e zestrea cu care a scos trecutul poporul nostru pe arena istoriei contemporane, atât de pasionată după umanitate. Neamul nostru întâmpină această lume, ce caută furtunos „umanitatea”, cu „omenia” sa.”
D. Stăniloae, Umanitate și omenie
Telegraful Român, 1945
*
NR – Nu sunt multe limbile/popoarele care au un cuvînt echivalent cu omenie al nostru