Când scriem cu  și când cu Î ?
3 septembrie 2024|Doctrină naţionalistă, Lingvistică
Când scriem cu  și când cu Î ?
19 aprilie 2024|Doctrină naţionalistă, Lingvistică
Într-o carte care urmează să fie dată la tipar, ultima filă conține Nota de mai jos:
În această carte a fost respectată ortografia fiecărui autor. În textele semnate însă de mine, mi-am permis câteva modificări, la vremea respectivă înaintate către conducerea Academiei Române, spre cunoștință și, eventual, validare.
În principal este vorba despre reguli de scriere când cu Â, când cu Î. O parte din regulile propuse de mine au funcționat și înainte de reforma ortografiei efectuată după 1950. În 1953, dacă nu mă înșel…
Sunt reguli care dau mai mult sens scrierii românești, mai multă logică, rigoare. Iată-le:
Se scrie cu  în interiorul cuvintelor, iar cu Î se scrie la începutul și sfârșitul cuvintelor.
Cu următoarele excepții:
Se scrie cu  la începutul cuvintelor ÂNGER, ÂNDREA, din rațiuni etimologice. ÂNGER are legătură cu latinescul ANGELUS, cu derivatele moderne internaționale ANGELIC etc. Iar ÂNDREA se leagă de originalul ANDREAS.
Tot din rațiuni etimologice se scrie DÎNSUL – derivat de la INS, A RÎDE, A SURÎDE, RÎU-RÎURI, SÎN, SÎNI, VÎRTUTE, VÎRTOS.
Se scrie cu Î în interiorul cuvintelor în care acest sunet este în alternanță cu I: TÎNĂR-TINERI, CUVÎNT-CUVINTE, VÎNĂT-VINEȚIU, MORMÎNT-MORMINTE, VÎND, A VINDE.
Se scrie cu Î în toate formele flexionare ale verbelor terminate în Î în care apare acest sunet: A HOTĂRÎ-HOTĂRÎND, HOTĂRÎSEM, HOTĂRÎI, A COBORÎ-COBORÎND, COBORÎSEM, COBORÎT etc.
Se scrie cu Î în interiorul cuvintelor derivate de la verbele terminate în Î: A HOTĂRÎ-HORĂRÎRE, A URÎ-URÎT, URÎȚENIE, URÎCIOS, A COBORÎ-COBORÎRE, COBORÎȘ, COBORÎTOR etc.
Se scrie cu Î în interiorul cuvintelor derivate sau compuse al căror termen de bază începe cu Î: SUPRAÎNCĂLZIT, REÎNCEPE.
Se scrie cu Î în sufixul -LÎC, aflat în alternanță cu -LIC: MATRAPAZLÎC, GEAMLÎC, ȘIRETLIC. La fel în TÂRÎȘ, COBORÎȘ prin raportare la GRĂPIȘ, PIEZIȘ, FRUNZIȘ.
Se scrie cu  la sfârșit de cuvînt pentru a nota o pronunție dialectală: BABÂ, CASÂ. Pentru același motiv vom scrie RUȘÎNE, O ZÎS.
Punem aceste propuneri în discuția colegilor de site. Aștept comentarii.
Mulțumesc!
Doamne, ajută!
ion coja
Nu cred că se mai poate face un astfel de experiment fără contribuția unui sistem de învățământ foarte bine organizat și o dorință a elitelor și a poporului de a se folosi o grafie etimologizantă și o pronunție arhaizantă. În primul rând ar trebui să scămbăm etnonimul de român în „Rumânu”. Am găsit atestări ca „Bodea Rumărula, în j. Fălciu, a.1489” (rev.Dacoromania 1931-1933) cu rotacizare și articol hotărât postpus sau Rumănu (sec.al XIX-lea) și rumânescu.
Ăndreiu (var. Îndreiu, Îndreian, Indreian) sau Ăntonie (var.Înton, -iu) sunt furmele moștenite, dar ce facem cu prep. (arh.) îmbe, -le (Lat. ambi) sau prefixul lat. ambī- din îmbia < *ămbiare? (Lat. ambiō, ambīre), îmbăgiua/-ina < *ămbăginare(?), îmbuiestru < *ămbă(u)iestru(?) și altele.
Limba română a evoluat fonetic și semantic. Nu cred că se mai poate schimba/scămba ceva, dar mi-ar fi plăcut să cunoaștem mai multe despre etimologia cuvîntarului moștenit, romanic și dācic.
Sunt încă arhaisme ca a rumpe, puntu (lat. pūnctum), înde, decindea, măgariu, pădurariu, argintariu și altele. Graiul rumănescu poate fi puțin mai îngrijitu cu o țâră de pricepuție :) , dar nu cred că mai există dorința de a se face ceva în sensul sublinierii ascendenței noastre de(î)n Dāco-Romani.
Ar fi amuzantă și interesantă în același timp să mai folosim „sum Rumănu e puntu!” (Maram. „sum”, Megl.Rum. săm „a fi” < P.-Rum. *sumu- < Lat.sum). Parafrazez titlul articolului „Suntem Români și punctum!” (Lat. pūnctum) după o exprimare care putea fi surprinsă în vechi cazanii acum sute de ani.
puntu, sum (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș (ed.a II-a), de Dorin Ștef)
e, i < Lat. et (vechi cazanii, scrisoarea lui Neacșu)
Eu unul, de la începutul anilor ’90, de când a apărut regula scrierii cu „â” din „a”, am adoptat-o imediat. Mi se părea o întoarcere binevenită la un trecut istoric care mie-mi plăcea foarte mult pe atunci, perioada interbelică.
Azi, am niște îndoieli: scrierea cu „â” din „a”, care se face cu numeroase reguli și excepții dificil de memorat și de înțeles de către cei care nu sunt lingviști, complică scrierea, iar din punct de vedere etimologic nu dovedește nimic.
Ce simplu ar fi fost: „î” peste tot!