CD
1.776 aprobate
denitsoc@gmail.com
108.231.169.110

Acesta este textul unui discurs – „Primele note despre geo-filosofie” – susținut la Primul Forum al Frontierelor Istorice Mondiale, organizat de Academia Chineză de Științe Sociale, pe 12 septembrie 2025, Beijing, și publicat de Institutul Appia, Italia, al cărui director este autorul Francesco Sisci. Este republicat cu permisiune.

CUM SĂ EXAMINĂM ISTORIILE DIVERGENTE ALE ROMEI ȘI CHINEI ANTICE
Gândim în contexte geografice și istorice, iar filosofia ne permite să abordăm problemele istorice în mod clar și temeinic
de Francesco Sisci – https://www.appiainstitute.org/articles/china/first-notes-on-geo-philosophy

Diferențele dintre statul chinez antic și statul roman antic, așa cum au fost observate de Feng Youlan acum un secol, încep cu mediile geografice în care s-au dezvoltat cele două civilizații.
Imperiul Roman a fost înființat în jurul Mediteranei, construind pe fundațiile puse de greci și fenicieni. Aceste popoare anterioare stăpâniseră deja marea; Erau navigatori pricepuți, iar Roma a trebuit mai întâi să le smulgă controlul asupra peninsulei italiene pentru a stăpâni în cele din urmă Marea Mediterană. Una dintre primele lor nave era condusă de două linii paralele de vâslași – toți egali – care trebuiau să lucreze la unison perfect. Căpitanul era pur și simplu cel cu cea mai grea vâslă: cârma.

Trebuia să mențină ritmul și armonia vâslitului; era ușor și imediat să-ți dai seama când greșea. Ritmul era o regulă abstractă, independentă de voința sa. Putea să o facă mai repede sau mai încet, dar trebuia să ia în considerare toate condițiile.

Falanga, modelul armatei grecești și fundamentul legiunii romane, era, de asemenea, un grup de egali. Regele ținea linia principală a falangei; sulița era folosită oarecum ca o vâslă. Fie că era într-o barcă, fie într-o formațiune de luptă, cheia era coeziunea. Dacă o singură persoană greșea, întreaga navă se putea scufunda, același lucru era valabil și pentru falangă, a cărei rupere putea duce la înfrângere. Prin urmare, obiectivul principal era menținerea unei eficacități egale, guvernată de regula simplă de coordonare a vâslașilor sau a pașilor falangei.

Mai mult, Marea Mediterană este o mare trădătoare, unde vânturile și curenții se pot schimba în orice moment. Greșelile sunt inevitabile, deoarece marea și vântul sunt imprevizibile. Scopul, așadar, nu este de a executa un singur plan în mod constant pe o perioadă lungă de timp, ci de a cultiva capacitatea de a corecta erorile bruște și de a se adapta la surprize.

Structura politică a Spartei, sau a echivalentului său în Republica Romană, a fost concepută pentru a corecta greșelile. Sparta a avut doi regi care au domnit succesiv; în mod similar, Roma a avut doi consuli care au condus, de asemenea, secvențial. Acest sistem urmărea să corecteze potențialele erori făcute de liderul anterior. S-a dovedit extrem de eficient, permițând Ligii Grecești să învingă puternicul Imperiu Persan. Mai târziu, sub conducerea lui Alexandru al Macedoniei, falanga a cucerit jumătate din lumea cunoscută, demonstrându-și forța de neoprit.

Grecii și romanii erau atât negustori, cât și pirați. Legiunea era organizată aproape ca o firmă de capital privat: fiecare avea dreptul la o parte din pradă în funcție de rang. Ca organizație de egali, membrii săi aveau drepturi care corespundeau îndatoririlor lor – două fețe ale aceleiași monede. Fiecare trebuia să rămână în formație în legiune, ținând scutul, și primea o plată în funcție de performanță.

Mediterana era o zonă vastă și deschisă, mărginită de trei continente și alte șase mări, o geografie care timp de secole a împiedicat unificarea sa politică. A fost unificată o singură dată, de către romani – o performanță nemairealizată niciodată. Deși marea rămâne un câmp de luptă aprig disputat până în zilele noastre, unitatea sa nu a fost niciodată urmărită după Roma.

Spațiul chinezesc era profund diferit. În primul rând, era închis. La nord se întindeau stepele, la vest deșertul și munții, iar la sud mai mulți munți și o junglă densă. La est se afla un arhipelag și o peninsulă, iar dincolo de acestea, un ocean vast și nesfârșit. Acest spațiu limitat era dificil de accesat. Inițial, era și o junglă densă locuită de elefanți și alte animale sălbatice, cu munți și râuri formidabile.

Aceste caracteristici geografice puteau fi controlate doar de grupuri organizate de oameni care executau un plan pe termen lung – arderea pădurilor, vânarea elefanților, gestionarea cursurilor râurilor și nivelarea munților. Aici, natura era dură, dar nu imprevizibilă; era un mediu stabil de-a lungul lunilor și anilor. Surprizele erau rare și de obicei cauzate de evenimente excepționale, cum ar fi un cutremur sau o invazie de lăcuste.

Pentru a aborda aceste provocări, era necesară o ierarhie extrem de organizată, iar pentru această ierarhie, autoritatea era esențială pentru a o valida. Cei cu o organizare mai eficientă, o forță de muncă mai mare și mai multe resurse au reușit să construiască mai multe diguri ale râurilor, să defrișeze mai multe păduri și să vâneze mai mulți elefanți, extinzând astfel terenul cultivat și crescând producția de alimente. Acest lucru a dus la o populație mai mare, o armată mai puternică și un armament mai bun. Problema centrală era întreaga organizare.

Această regiune fluvială se deosebea de celelalte trei civilizații fluviale antice. Râurile Egiptului și Mesopotamiei curgeau prin deșerturi și erau aproape unele de altele și de mare – Marea Mediterană și Golful Persic. De asemenea, se aflau în apropierea civilizației Indus, care nu era situată într-un deșert, ci în mijlocul pădurilor. Acestea nu erau zone izolate, ci conectate, deschise și contigue. Încă de la început, aceste trei civilizații au avut relații și influențe reciproce. Inspirația din Egipt și Mesopotamia a modelat societatea greacă, iar Alexandru a cucerit ulterior părți din India.

China și civilizația sa, pe de altă parte, au rămas separate de această sferă. Organizarea socială în China a devenit, de asemenea, o modalitate de a purta război. Dar, în timp ce guvernarea bărcii duce la falangă, care, la rândul ei, duce la res publica și democrație, organizarea ierarhică duce la un alt tip de structură politică și la un alt tip de război. La Roma sau Grecia, împăratul era un războinic care lupta alături de soldații săi.

În China, împăratul era o autoritate semi-religioasă care garanta pacea socială – adică ordinea ierarhică. La începutul oricărui proiect major de instalații hidrotehnice, nu poți ști dacă proiectantul șef are dreptate. Trebuie să ai încredere în el, să ai credință în el și ai nevoie de o ordine socială clară pentru a duce la bun sfârșit lucrarea.

Acest lucru este foarte diferit de o barcă, a cărei soartă – fie că se scufundă sau se prăbușește sub valuri – poate fi determinată în câteva minute.

Prin urmare, în China, exista o distanță socială distinctă: suveranul, generalul-birocratul și soldatul. Deoarece organizația este la fel de bună ca liderul său, conducătorul este cheia. Totul îi aparține. Nu există drepturi sau îndatoriri, ci doar loialitate sau neloialitate, iar el distribuie recompense și pedepse pe baza judecății sale incontestabile. Dacă eșuează grav, lumea și dinastia se prăbușesc. Prin urmare, nimeni nu vrea ca el să eșueze. Persoana sa este mai importantă decât regulile pe care le folosește pentru a guverna.

O dezbatere antică

Este interesant să observăm dezbaterea filosofică din China în secolele al IV-lea și al V-lea î.Hr. Filosoful Mozi a fost primul care a oferit o relatare a intenselor discuții intelectuale și politice din acea epocă, cu trei capitole, toate intitulate Fei 非 (Împotriva) și menite să prezinte argumente împotriva școlilor de gândire opuse. Fei Ru 非儒 (Împotriva Ru) se opune în mod clar lui Confucius și confucianismului.

Fei Gong 非攻 (Împotriva războiului ofensiv) argumentează împotriva celor care susțin războaiele de atac, în care statele mari vizează pe cele mai mici pentru a le elimina. Sunzi a susținut ideea că statele mari ar trebui să continue să devină mai puternice și mai mari, cu mai mulți oameni și resurse mai mari, permițându-le să cucerească mai mult teritoriu și să susțină o populație mai mare cu o organizare mai eficientă. Fei Gong pare să se opună lui Sunzi.

Posibil, capitolul Fei Yue 非樂 (Împotriva muzicii) (sau poate ar trebui citit ca Fei Le, Împotriva distracției, așa cum a sugerat A.C. Graham) îi vizează pe Zhuangzi și pe adepții săi, care preferau să petreacă timpul în păduri cântând și dansând, decât să muncească din greu pentru stat.

Mozi este de acord cu principiul organizării eficiente și susține logica acestuia, dar se opune extinderii statelor mari în detrimentul celor mai mici. În schimb, el consideră că o revenire la o autoritate religioasă-politică interstatală ar trebui să asigure un echilibru de putere: un Fiu al Cerului (tianzi 天子) care să arbitreze între stăpânii statelor independente (guojun 國君).

Prin urmare, el sugerează o serie de măsuri pentru a consolida apărarea orașelor și a statelor mai mici. Totuși, el nu propune niciodată o armată de egali, precum falanga greacă sau legiunea romană, care ar fi fost mai eficiente pentru un stat mic care se confruntă cu unul mai mare, așa cum a arătat istoria Greciei împotriva Persiei. Câțiva indivizi egali și foarte motivați pot învinge mulțimi mai mari și slab motivate, care s-ar putea să-și antipatizeze propriii generali mai mult decât inamicul.

Războinicii greci erau legați de o dragoste specială unii față de alții, numită agape. Exista și un fel de dragoste în organizarea socială chineză pe care mohiștii o numeau ai 愛, etimologic „o inimă între o gheară și un băț care lovește”. Dar chiar și aceasta trebuia să fie direcționată ierarhic deasupra superiorilor și nu dedesubt. Sentimentul dintre membrii claselor inferioare era denumit cu termenul peiorativ dang 黨, etimologic „guri sub un acoperiș în întuneric”.

Mohiștii erau unici în China antică. Erau cea mai organizată școală de gândire, cu discipoli extrem de loiali care serveau drept „consilieri militari” pentru diferite state aflate în război. Cu toate acestea, nici măcar ei nu reușeau să vadă dincolo de limitele unei armate birocratice.

Armata egalilor se afla în mod clar în afara orizontului cultural al Chinei la acea vreme, precum și dincolo de granițele sale geografice și politice. Armata era formată din războinici nobili antrenați ani de zile în tirul cu arcul și călăria cu carele sau din număr tot mai mare de soldați-fermieri comandați de un general strateg.

Înscrie-te la unul dintre newsletterele noastre gratuite
În vârful formei
Raportul zilnic Începe-ți ziua cu cele mai importante știri de la Asia Times
LA Raportul săptămânalO sinteză săptămânală a celor mai citite știri de la Asia Times
Înscrie-te
În vârful formei
Nu exista un grup unit de camarazi care luptau și mureau împreună, ca la Roma sau Sparta. Se presupunea că nu trebuia să existe dragoste pentru camarazi. La Roma, sub grupul eroic de soldați privilegiați să lupte și astfel să fie imortalizați în faptele lor, exista o mulțime de sclavi fără nume care puteau trăi doar atâta timp cât rămâneau utili: erau unelte, animale crescute pentru a trage pluguri sau uciși pentru divertisment în Colosseum. A muri ca erou era un privilegiu; marele poem fundamental al culturii occidentale, Iliada, este centrat pe acest lucru – drama și suferința lui Ahile, un om care alege să moară tânăr în schimbul faimei veșnice.
În China, acest concept nu există. Încă din cele mai vechi timpuri, când numeroase state mari și mici se luptau între ele, ideea de yang sheng (viața hrănitoare) a persistat – menținerea propriei vieți chiar și cu prețul sacrificării unui stat, cu scopul de a prelungi viața la nesfârșit.

În Grecia și Roma, însă, oamenii căutau o moarte eroică prin sabie, pentru a fi celebrați în triumf pe scuturi ca un erou căzut. Există, de asemenea, ideea nemuririi numelui, aproape un suflet personal, care are o semnificație mai mare decât mântuirea pământească.

În China, nu existau mulți eroi luptători, dar nici nu existau mulți sclavi. În Roma, economia se baza pe agricultură, război, cucerire și jaf. Raidurile aduceau bogăție materială și sclavi. În China, bogăția era generată în principal prin agricultură și industrie. Războiul era fie o risipă de resurse, fie viza creșterea teritoriului și a forței de muncă pentru a obține mai mult teren arabil, o forță de muncă mai mare și, prin urmare, mai multe resurse pentru o extindere sau consolidare ulterioară, așa cum au descris viu capitolele Fei Gong ale lui Mozi.
Mai mult, deși unitatea Mediteranei a fost realizată o singură dată, unitatea Câmpiei Chinei Centrale a devenit o temă recurentă în istoria civilizației chineze după a doua unificare de către Sui și Tang. Unificarea nu a fost doar geografică, ci și istorică. Toate dinastiile au subliniat o continuitate liniară și o succesiune de cicluri, ignorând diferențele istorice.

În Mediterana, deși romanii admirau Egiptul antic, așa cum o demonstrează obeliscurile pe care le-au jefuit și le-au adus la Roma, nu au revendicat niciodată o continuitate istorică cu Egiptul.

În această poveste paralelă, nu există corect sau greșit, mai bun sau mai rău. Există doar două căi istorice care au dus la rezultate diferite, fiecare cu propriile puncte forte și puncte slabe. Provocarea de astăzi este cum să reconciliem pașnic aceste două istorii.

Ceea ce reiese din această scurtă examinare este că gândim în raport cu contextele noastre geografice și istorice. Filosofia ne permite să abordăm problemele istorice cu care ne confruntăm în mod clar și temeinic.