CD
1.736 aprobate
denitsoc@gmail.com
108.231.169.110
Se pare totusi ca Conferinta de la Casablanca din 14-24 ianuarie 1943 a stabilit „predarea neconditionata”, doar pentru Germania, Italia si Japonia, tarile Axei. Definitia predarii neconditionate vine de la Ulysses Grant, generalul american care a distrus sudul Statelor Unite la propriu in 1865.
De acea incercarile secrete ale germanilor de a ajunge la o pace cu aliatii trebuiau sa includa si anihilarea lui Hitler- „Hitler trebuia sa dispara”.
Cinismul criminal al lui Grant a trecut prin istorie si la atins si pe presedintele SUA, Roosevelt bine captusit de consilierii evrei, specialisti ai vendetei eterne.
Churchil ar fi vrut totusi sa patreze armata germana functionabila si sa o reorienteze impotriva URSS, care dupa parerea cabinetului sau „stiau” ca rusii vor navali curand in Europa si trebuiau respinsi dincolo de Urali. Tot asa o spun azi si sefii UE. Iata insa ca din 1943 si pana azi rusii nu l-au confirmat inca pe Churchil dar le-ar putea trimite totusi o ALUNA- Oreshnik in City of London, asa cum merita si sa se termine odata cu proorocirile razboinice a elitei financiare care isi realizeaza profiturile cele mai mari din razboaiele care nu mai contenesc.
Sa ne rugam pentru pace, Domnul sa ne ocroteasca.
Distribuie!
3 Comments
Comenteaza
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
CE SE VA INTAMPLA CU AGNOSTICII SI ATEII?
De CD
Pe măsură ce valorile materialiste și temporale le-au înlocuit treptat pe cele ale Bisericii, acest lucru ar sugera un declin concomitent al credinței religioase, cel puțin în țările creștine. În termeni teologici, numărul teiștilor scade, în timp ce numărul ateilor crește. În ciuda acestor lucruri totusi niste articole ocazionale ne informează că tinerii din Europa s-ar întoarce la religia creștină, acest lucru pare fantezist. Generația Z îl va găsi oare pe Dumnezeu dacă nu poate descărca o aplicație care să le faciliteze acest lucru?
Nu este adevărat să spunem că oamenii fie cred în Dumnezeu, fie nu, căci există un tertium quid, o a treia cale. Ce s-e întâmplă cu agnosticismul?
Hume face parte dintr-un lung șir de scepticism filosofic care este în mod necesar strâns legat de agnosticism.
Gnoza, ca concept filosofic, își începe viața cu o sectă precreștină, pironiștii, numiți după filosoful Pyrrho și exemplificați de medicul și filosoful Sextus Empiricus.
Dacă putem concepe pe Dumnezeu, spune Sextus, atunci putem concepe atributele Sale. Însă nu a existat un consens între colegii lui Sextus cu privire la care erau aceste atribute. Aceste argumente aveau să dureze cel puțin până la marile Concilii Contrareformei Catolice, care au început cu Conciliul de la Trento în secolul al XVI-lea. A avut Dumnezeu un corp sau era incorporeal?
A fost el o ființă temporală sau în afara timpului? A fost el spațial sau neextins?
De fapt, unele dintre întrebările lui Sextus sunt mult mai puțin banale decât cele puse la Conciliile ulterioare, în vremuri presupus mai iluminate, unde punctele de dezbatere includeau dacă Hristos își deținea sau nu hainele.
Școala gnostică ulterioară din secolul I d.Hr. a coexistat într-un mod neliniștitor cu creștinismul timpuriu înainte de a fi declarată eretică și a fost sincretică, combinând elemente ale gândirii anterioare, inclusiv platonismul, privind revelația și concepția cunoașterii.
Gnoza își face loc în Biblie și ajunge să însemne ceva de genul „cunoaștere revelată”. Gnosticul ar fi cel care știe sau a primit cunoaștere. Thomas Huxley avea nevoie de un termen pentru uzul conversațional care să poată rezuma combinația acestei inițieri – similare cu rituri precum Misterele Eleusine grecești – cu un scepticism aferent, prezent aproape de la fel de mult ca ideea de gnoză.
Ce se întâmplă dacă nu poți obține gnoza pentru că te îndoiești? Ce înseamnă asta?
Agnosticismul a avut un parcurs filosofic ciudat și nu este simpla scăpare care pare a fi, o abținere teologică.
În Frații Karamazov de Dostoievski, Marele Inchizitor îi povestește lui Ivan despre scara credinței, pe care adevărata credință este treapta de sus. Dar ateismul nu este la bază, ci este a doua treaptă de sus, treapta de jos fiind rezervată agnosticismului. Există un ecou al acestui lucru în faimoasa replică a lui Chesterton: „Când un om încetează să creadă în Dumnezeu, nu mai crede în nimic. Va crede în orice”.
Cel puțin ateul are credință, iar teistul poate oricând să schimbe asta pentru a se potrivi propriilor cerințe, sugerează Marele Inchizitor. El trebuie doar să estimeze câți oameni vor accepta Pariul lui Pascal.
Pariul lui Pascal este o celebră dilemă filosofică și este îndreptată direct către agnostic. Dacă Dumnezeu există sau nu, sugerează Pascal, atunci alegerea de a fi teist sau ateu este similară cu un pariu 50-50, cum ar fi cel făcut la aruncarea unei monede. Mai bine să pariezi pe existența lui Dumnezeu, pentru că dacă nu există, nu contează pentru tine, dar dacă există vei fi in afara regatului Său.”
Pariul lui Pascal pariază nu doar pe existența lui Dumnezeu, ci și pe existența deși nu se menționează prea mult acest lucru în Biblie a unei vieți de apoi cu una din două destinații. În al treilea rând, luând în considerare purgatoriul. Dacă teismul este reprezentat de o viață de apoi divină, iar ateismul de una infernală, poate că purgatoriul este un analog pentru agnosticism, o sală de așteptare metafizică pentru cei care pur și simplu nu se pot hotărî.
Critica agnosticismului din partea Bisericii tradiționale a fost întotdeauna că nu este diferit de ateism. Aceasta a fost acuzația adusă lui Hume când a fost refuzat pentru singurul post academic pentru care a aplicat vreodată, că era un ateu îmbrăcat în livreaua filosofiei.
Hume abia îl menționează pe Dumnezeu în “Tratatul despre natura umană”, scris când avea doar 25 de ani, dar orice ar fi spus trebuie să fi făcut comisia de examinare suficient de neliniștită încât să-i respingă candidatura.
Așadar, din punctul de vedere al Bisericii, „agnosticismul” fusese încercat ca și concept și era doar un cuvânt diferit pentru același lucru, acesta fiind ateismul. Iată verdictul: Dacă ești agnostic, atunci nu crezi în Dumnezeu, caz în care ești ateu.
Este un raționament valid, dar în loc să ne concentrăm pe polii teist/ateu, ce putem spune despre agnostic ca poziție filosofică? Se spune că Albert Camus și-ar fi dorit să existe un partid politic pentru oamenii care cred că ar putea greși. Agnosticismul este aripa teologică a acestui partid.
Primul mod în care agnosticismul diferă fie de teism, fie de ateism este că acesta caută să răspundă la o întrebare afirmând că întrebarea nu poate avea răspuns. Dacă întrebarea este „Există Dumnezeu?”, atunci teistul bifează căsuța „Da”, iar ateul bifează „Nu”. Dar agnosticul vrea să bifeze o căsuță marcată „Nu știu”.
Este o căsută si pentru un asa răspuns?
Este cu siguranță un răspuns. Teistul și ateul cred că argumentul lor este protejat de legea terțiului exclus – este o întrebare de tipul „ori/ori” – dar agnosticismul este acel terțiu exclus. Tertium non datur. Logica aristoteliană clasică a fost deja depășită.
Scepticismul este atât o școală de gândire din Grecia Antică, cât și o metodologie întâlnită constant în filosofia occidentală. René Descartes folosește cel mai bine „scepticismul universal” ca punct de plecare către indubitabilitatea cogito-ului în “Discursul despre metodă”, așa cum a făcut-o și Sfântul Augustin înaintea lui în ceea ce se numește „argumentul proto-cogito” din “Cetatea lui Dumnezeu”.
„Mă pot îndoi de toată experiența mea”, susține Descartes, „cu excepția acestui gând incontestabil; Gândesc, deci exist”. Agnosticul este, de asemenea, sceptic, nu în ceea ce privește veridicitatea experienței, ci în ceea ce privește existența lui Dumnezeu.
Este demn de remarcat, desigur, că el se îndoiește și de faptul că nu există Dumnezeu!
Aceasta este o implicație logică pe care agnosticismul trebuie fie să o înfrunte, fie să renunțe la joc, și este paradoxul agnosticismului. Incapacitatea inevitabilă a agnosticului de a găsi un temei filosofic solid pentru credința sa (sau lipsa acesteia) este temelia sa filosofică. Teistul și ateul au făcut deja o alegere metafizică, fie că știu sau nu.
Dar au făcut ei o alegere filosofică propriu-zisă?
Credința religioasă privește atât credința, cât și rațiunea, o altă cușcă de iepuri. Cu toate acestea, s-ar putea argumenta că numai agnosticul este filosofic propriu-zis în ceea ce privește chestiunea existenței lui Dumnezeu, și asta tocmai pentru că este un sceptic în ceea ce privește ceea ce se spune a fi adevărat.
Diferența dintre credința în Dumnezeu și ateism are ca centru de greutate adevărul, care, în termeni filosofici, este vânătoarea de vânat mare. Dar trebuie remarcat faptul că adevărul nu este un echipament universal conceput pentru confortul nostru. Adevărul are funcții diferite, iar aceste funcții diferite fac efectiv adevărurile adevărate în moduri diferite.
Este un fapt incontestabil că 2 plus 2 este egal cu patru și, de asemenea, că există patru călăreți ai Apocalipsei. Ambele sunt afirmații adevărate – mult succes cu scepticismul în privința oricăreia – și chiar implică un numitor matematic comun în „4”.
Dar sunt adevărate în moduri foarte diferite, reprezintă modalități veridice care sunt congruente, dar nu identice, precum două triunghiuri echilaterale de dimensiuni diferite. Iar adevărul sau falsitatea din spatele credinței în Dumnezeu este, potențial, susceptibilă la opoziție sceptică nu doar ca o chestiune de credință, educație sau alegere, ci și ca urmare a analizei filosofice și lingvistice.
Aceasta este metodologia Cercului de la Viena, de exemplu, pentru ai cărui membri limbajul nu are sens dacă nu poate fi verificat de experiență – ca o listă de verificare epistemologică – și, prin urmare, Dumnezeu devine discutabil nu pentru că ateii spun asta și se plimbă spunând asta, ci pentru că logica internă a limbajului spune asta. „Mă tem că nu am scăpat de Dumnezeu”, scrie Nietzsche, „pentru că nu am scăpat de gramatică”.
Scepticismul cu privire la existența lui Dumnezeu poate fi exprimat și filosofic prin contraipoteze.
Filosofii și oamenii de știință au un anumit istoric în credința în lucruri a căror existență, deși nu poate fi demonstrată, nu pot fi infirmate. Calitatea primară a lui Locke, geometria riemanniană, noumenul lui Kant, spinul Lepton, gazele Fermi, inconștientul freudian; toate acestea sunt „neinfirmabile”. Le poți postula și nimeni nu le poate respinge.
Aceasta este sinteza hegeliană fără teză sau antiteză, răspunsul la o întrebare matematică fără mecanismele acesteia. „Materia întunecată” a cosmologilor este un exemplu perfect. Materia întunecată este exact asta, materie care nu poate fi văzută. Nu o putem accesa prin intermediul „celor cinci simțuri”, la fel ca în cazul celorlalte „neinfirmabile” menționate, se pretinde.
Dar, susțin cosmologii, materia întunecată trebuie să existe, deoarece ceea ce putem observa este o serie de efecte inexplicabile fără prezența materiei întunecate. Pare puțin ca dovada ontologică a existenței lui Dumnezeu a lui Descartes, un argument slab publicat probabil pentru a abate atenția Bisericii Catolice după punerea in închisoare a lui Galileo. Dumnezeu este perfect, scrie Descartes, iar non-existența este o imperfecțiune. Prin urmare, Dumnezeu nu poate avea non-existența ca atribut și, prin urmare, există. Este o întrebare la scară cosmologică.
Așadar, unde îl lasă asta pe agnosticul de astăzi? Această prezentare generală a agnosticismului ca scepticism teologic este formulată în termeni religioși și ignoră, nu infirmă, domenii neo-filosofice precum teoria simulacrului, care susține că toți trăim într-o simulare asemănătoare Matricei, și designul inteligent, care arată doar ca deismul cu un nou strat de vopsea.
Acestea sunt idei distractive, precum romane SF incredibil de convingătoare, platonismul de înaltă tehnologie, dar nu pare să existe un spațiu sigur pentru bietul agnostic.
Ce-ar fi dacă Biserica Militantă și-ar face revenirea, rezolvand atât ateismul, cât și agnosticismul, sau ciudatul amestec de pachete pe care lumea modernă pare să-l fi făcut din cele două?
Cât despre Dumnezeu însuși, oare urmărește el toată această ceartă conceptuală cu mare amuzament sau poate crede că ar fi mai bine să se gândească din nou la lucruri? Cea mai mare teamă, având în vedere existența lui Dumnezeu, nu ar fi că ar fi un zeu gelos, sau mânios în loviturile sale constante, sau cel mai arogant și puternic și, prin urmare, oarecum autocratic, ci mai degrabă că ar putea fi exact acel mare inginer sugerat de causa prima a lui Aristotel.
Ce se întâmplă dacă el a proiectat, construit și pornit motorul, iar acum acesta fuge de el, ca de un motor diesel „galopant” de care inginerii de nave fug și se ascund?
Sau dacă vrea să reproiecteze acel motor?
Este sarcina bisericii să isi modernizeze mijloacele de comuncare si să-si revizuiască metodele de a atrage noi credinciosi in contextul dezvoltării enorme a tehnologiei. Da, poate că tinerii de azi din generatia “Z” au nevoie de un app să si-l instaleze pe telefon si cu care să-L caute pe Domnul.
Deja Revelatiile apokalipsei incep să apară si să arate Adevărul in culori pe care nu le-am cunoscut pană acum pentru că ne au fost ascunse. Găurile negre, materia intunecată nu-si mai pot dovedi necesitatea si deci nici existenta, ele existau doar pentru că pareau necesare. Biserica trebuie să fie pregătită pentru Revelatiile ce urmează să vină.
Probabil că asa Biserica va reusi să ii convingă pe atei si agnosticisi să ii cucerescă si nu doar să ii facă să creadă.
Asa că nimeni nu va putea spune că nu crede in Dumnezeu dar ii este frică de El.
Atlanta 30/08/2025
Acest articol este urmarea altor doua articole si aduce incheierea si solutionarea problemei tematice in aceste trei articole.
Despre Moralitate: https://ioncoja.ro/despre-moralitate
Filocalia: https://ioncoja.ro/despre-morala-partea-a-ii-a
Va invit sa revedeti aceste articole atat de distantate in timp 2022-2024 si 2025, dar consecvente asupra importantei moralei , mai ales acum in aceste vremuri ce anunta Apokalipsa-Reveletia.
Va multumesc,
CD
AUTORITATEA CE POATE IMPLEMENTA SI MONITORIZA MORALA
– Poate biserica prin invataturile teologice sa fie o asemenea autoritate?
De CD
Incă se mai vehiculează idea că cei lipsiți de „luciditate rațională”, simt nevoia de a crede în Dumnezeu, – copiind ideea lui Marx despre persoanele care tânjesc după „opiumul religiei”, iar ceilalți, plini de luciditate rationala se pot lipsi de drogul religiei.
De fapt este vorba mai degrabă de cu totul altceva: la unii, receptorii pentru transcendent sunt funcționali, în timp ce la alții, din diverse motive, acești receptori sunt amorțiți de diverse doctrine fals teologice. Dar acest lucru nu conferă vreo superioritate celor din urmă, asa cum nu poți spune că cel fără vedere este „eliberat” de simțul văzului.
„În tot haosul există un cosmos, în toată dezordinea un ordin secret”.
Leibniz, Spinoza, Pascal, Newton și mulți alții nu doar că si-au atestat credința în Dumnezeu, însă chiar au demonstrat rolul revelației în cunoașterea universului.
O concluzie directă este că a fi ateu nu te face valoros în sfera științei.
Celebrul matematician Stephen Hawking susținea că, din moment ce există în univers o lege precum cea a gravității, universul s-a putut crea din nimic.
Dar cine a dat legea/vointa/cuvantul? La aceasta intrebare savantul nu a mai putut replica nimic.
Legile naturii doar descriu fenomene, nu le creează; iar ceva nu se poate crea (singur) din nimic si fără o vointă, un cuvant – la inceput a fost cuvantul.
Trebuie atent descifrată chestiunea relației dintre moralitate și geniul creativ și modul în care această putere unică umană ne permite să traducem descoperirile naturii umane și ale universului în noi forme de acțiune și artă care ne înalță cultura, extinzând în același timp influența unei vieți muritoare la infinit dincolo de limitele existenței sale.
Ceea ce transfigurează fiinţa omului nu este legea, ci harul divin, legea insă este cea care poate măsura corectitudinea morală. Si trebuie să existe o autoritate care să implimenteze/impună si să urmarească aplicarea legii. O autoritate care nu este deasupra legii, ci este un exemplu clar/transparen dar vizibil de urmare necurmată a legii.
Legea nu rămâne exterioară, ci devine interioară omului şi spiritului, a duhului, iar preotii sunt cei care por realiza si urmări asta in randurile societătii.
Biserica este o comunitate spirituală si ea trebuie să rămână o organizaţie dominată de Duhul lui Hristos, căci numai El asigură comuniunea credinciosilor cu Dumnezeu şi între ei în Biserică. Ea trebuia să aibe morala ei religioasă admisă si practicată in concordantă cu normele canonice ale bisericii.
Scriptura, închinarea, scrierile patristice și dreptul canonic sunt exemple de învățătură etică în viața Bisericii Ortodoxe. Abordarea ortodoxă a eticii este soteriologică, adică etica este înțeleasă din perspectiva faptului că mântuirea este scopul final al omului, dar in plus noua sarcină a bisericii va trebui să fie si comportamentul enoriasilor in societate, verificat si amendat cu măsuri corective.
Pentru a dobandi o asemenea autoritate preotii trebuie să fie ei insisi un exemplu de inaltă corectitudine morală si socială incat să nu se mai aplice zicala “fă ce zice popa si nu ce face popa”. Ridicare nivelului de instructie si cultură a preotilor prin studii superioare – facultatea de teologie sau facultatea de sociologie cu studii specifice de etică poate duce la stabilirea unui respect al aceste autorităti ce se bazează nu numai prin lege si traditie dar si prin respect si emulare.
Viaț morală se bazează pe antropologie și soteriologie: pentru ortodocși si crestini in general, iar viața morală crește în asemănarea cu Dumnezeu, modelul cristic; schimbarea la față a vieții noastre e cunoscută sub numele de teoză.
O asemenea schimbare ar avea beneficial de a se distinge usor satanismul care poluează masiv viata noastră socială in timpurile de fată. A fi moral inseamnă și a dezvolta si manifesta un caracter stabil, astfel viața morală este în același timp o luptă împotriva răului, păcatului și a căderilor cat și un efort activ, spre bine.
Etica civică poate si trebuie să fie inspirată si calauzită si prin pilde de etica religioasă, realizarea unei vieți morale crestine necesită voință, autodeterminare, angajament și devotiune, existand mai multe mijloace care lucrează împreună pentru realizarea ei. Toate aceste aspecte pot fi adoptate fără probleme si de către cetătenii atei, morala nu dăunează nimănui, cat si celorlati de alte religii care aceptă morala/etica ca o conditie sine qua non de integrare in societate.
Cei ce nu acceptă asemenea conditie nu se vor putea bucura de drepturile cetătenesti. “Intrand in tară mulți oameni cu o matrice religioasă, conceptuală și culturală complet diferită, creează grupuri de interese separate în țara respectivă”, a spus Kissinger.
Trebuie mers mai departe si să se ceară atat străinilor cat si minoritătilor conlocuitoare să se supună legilor tării si implicit legilor etice cetătenesti ale tării respective/gazdă.
Crestinismul prin morala sa este un mod de viată nu un cult sau doctrină, deci multe religii se pot acomoda usor si chiar constructiv la acest mod de viată cu exceptia religiilor ce cultivă parazitismul, exploatarea, sovinismul si genocidul pe baza unei pozitii favorabile – “alesii domnului” in contractul lor cu dumnezeul lor.
Pildele frumoase ne luminează si ne fac viata mai usoară, mai responsabilă si mai frumoasă.
Filocalia este „o colecție de texte scrise între secolele 4 și 15 de către maeștrii spirituali” ai tradiției mistice isihasm a Bisericii Ortodoxe Răsăritene.
Filocalia este definită ca „iubirea celor frumoși, a celor înălțați, a celor excelenți, înțeleasă ca sursă transcendentă a vieții și revelația Adevărului”. Deci ne putem corela cu doctrina confucianistă, platonistă si aristoteliană care recomandă educarea tuturor cetătenilor in stil aristocratic – cei iubiti, frumosi, cei excelenti, pentru a crea conducători luminati si virtuosi, ce doar asa pot conduce in interesul comunitătii.
O teologie politică autentică, autohtonă ar înțelege biserica ca o instituție etno-etic-religioasă care protejează interesele etnice, bunăstarea spirituală și caracterul evlavios al popoarelor de descendență comună. Justificarea teologică pentru o astfel de politică bisericească este în esență biblică.
O astfel de biserică ar putea deveni capabilă să purifice si să regenereze un Volksgeist/spirit national care să servească la apariția unui adevărat stat independent, suveran.
Atlanta 29/08/2025
Declaratia dela Casablanca, prezentata de Presedintele Roosvelt la Radio pe 12 Februarie 1943 cuprinde 12 paragrafe. In paragraful al zecelea se spun urmatoarele:
„To these panicky attempts to escape the consequences of their crimes we say-all the United Nations say-that the only terms on which we shall deal with an Axis government or any Axis factions are the terms proclaimed at Casablanca: „Unconditional Surrender.” In our uncompromising policy we mean no harm to the common people of the Axis nations. But we do mean to impose punishment and retribution in full upon their guilty, barbaric leaders…”
In Limba ROMANA noi intelegem asa: ” Acestor incercari disperate de a evita consecintele crimelor pe care le-au comis noi le raspundem – Toate Natiunile Unite afirma – (ca) unica modalitate prin care vom trata cu un guvern al Axei sau cu orice parte a Axei sint termenii conveniti la Casablanca: Capitulare Neconditionata. Lipsa de compromis a politicii noastre nu reflecta ostilitate fata de popoarele din tarile Axei. Vrem insa a-i pedepsi pe barbarii lor conducatori…”
Asadar, Declaratia dela Casablanca se refera nu numai la Germania, Italia si Japonia dar si la „orice parte a Axei” si deci si la ROMANIA. De accea, decizia Regelui Mihai I al ROMANIEI sustinut de Generalul Sanatescu de a rasturna Guvernul condus de Generalul I.Antonescu a fost in temeiul Declaratiei dela Casablanca, a deciziei Regelui Victor Emanual al Italiei de a-l inlatura dela putere pe B.Mussolini in Iunie 1943 si a situatiei militare ireversibile in care se aflau Puterile Axei in August 1944. Acelora care sustin ca Regele Mihai a „dat Tara pe mina Rusilor” noi le raspundem ca dupa 1990 Tara a incaput pe mina Americanilor pe care ii avem si astazi pe cap si care nu vor sa se care de bunavoie la ei acasa peste Ocean.
Textul complet al Declaratiei dela Casablanca se poate gasi la Yale Avalon Project care cuprinde toate Tratatle din Lume din cele mai vechi timpuri si pina astazi.
Suveranisti din Toate Tarile, Uniti-va!