CD
1.696 aprobate
denitsoc@gmail.com
108.231.169.110
Prezentare de carte veche:
EVREII ȘI CAPITALISMUL MODERN
De Alexander Wolfheze – https://culturewars.com/news/the-jews-and-modern-capitalism
Evreii și capitalismul modern o carte de De Werner Sombart
Evreii au pătruns toate secretele ascunse în bani și le-au descoperit puterile magice. Au devenit stăpâni ai banilor și, prin intermediul lor, stăpâni ai lumii.
Acest citat înfiorător pare o revelație a gramaticii ascunse a Stăpânului Inelelor, dar, în schimb, este explicația lui Werner Sombart pentru geneza capitalismului care a venit de la „stăpânii lumii”.
Rezumatul său ticălos vine la sfârșitul cărții sale din 1911, Evreii și capitalismul modern, în timp ce se referă la teza primului său capitol. În Partea I, Sombart convoacă date statistice remarcabile pentru a arăta contribuția incredibilă a evreilor la viața economică modernă, într-adevăr, pentru a expune dominația evreilor în aproape fiecare industrie majoră din Europa. O preluare marcată de o reprezentare disproporționată în fondarea industriilor majore, de exemplu. Din Germania secolului al XIX-lea, el a înregistrat că dintre cele mai mari sindicate miniere, 5 din cei 13 fondatori erau evrei; 4 din cele 6 mari companii feroviare au fost fondate de evrei, 27 din 54 în fabricile de bere din Berlin și 27 din 65 în fabricile textile.
Werner Sombart
Dar dominația a început din necesitate odată cu expulzarea din sudul Germaniei cu sute de ani înainte. Pe măsură ce evreii au fost forțați să se mute spre nord, în Olanda, în secolul al XVI-lea, țara a fost transformată în capitala comercială a Europei. Anversul a devenit un port de oportunități perfect poziționat, care lega Europa de fiecare rută comercială importantă din lume, iar fiecare parte a țării a înflorit financiar pe măsură ce s-a transformat într-o metropolă evreiască, atât de mult încât Amsterdam a devenit cunoscută sub numele de „marele Nou Ierusalim” după ce o sinagogă s-a deschis acolo în 1598.
Foarte simplu, evreii au avut un succes capital în fiecare țară în care au stat tocmai pentru că nu au fost niciodată mai mult decât niște străini. Au ajuns în Olanda, proaspăt expulzați din Spania și Portugalia, pentru a supraviețui, și-au răspândit rapid activele lichide și au acumulat mai multe în pregătirea următoarei lor migrații forțate. Drept urmare, Olanda a înflorit, în timp ce Spania și Portugalia s-au retras economic.
Israelul trece peste Europa precum soarele: la venirea sa, o nouă viață izbucnește; la plecarea sa, totul cade în decădere.
Nu este surprinzător faptul că evreii au instituit și comerțul internațional și au dat capitalismului principalul său atribut de avarie nelimitată. Vasta rețea de evrei din diaspora din întreaga lume în curs de dezvoltare însemna că comerțul era doar pentru a menține un contact strâns cu alți evrei, astfel încât exporturile și importurile să fie întotdeauna reciproc avantajoase. Încă o dată, spiritul comerțului era spiritul evreiesc, deoarece comerțul internațional după Evul Mediu a început să se ocupe de diverse mărfuri, amenință producția autohtonă, umflă consumul autohton și era alimentat de banii disponibili dobândiți din minele Americilor.
Instaurarea vieții economice moderne a însemnat, în cea mai mare parte și în mod necesar, obținerea metalelor prețioase, iar în această muncă nimeni nu a fost implicat cu atât de mult succes ca comercianții evrei.
Următoarele secțiuni ale Părții I, pe care le abordează Sombart, decurg inexorabil din comerțul și finanțele evreiești – adică, fondarea coloniilor și a statului modern, predominanța comerțului în viața economică și dezvoltarea unei viziuni capitaliste în viața economică.
Coloniile și statul modern au fost noile organisme ale popoarelor mobile datorită Reformei, iar evreii au fost întreprinzătorii financiari pentru toată această nouă activitate. Cel mai bun exemplu de noi organizații și guverne au fost Statele Unite, iar influența evreiască asupra însăși existenței Americii a fost contestată în secolul al XIX-lea, dar incontestabilă pentru Sombart.
Cele mai importante întreprinderi au fost inițiate și conduse de evrei în industrii majore precum grâul, cărbunele, căile ferate, bumbacul, tutunul, zahărul și, bineînțeles, toate instituțiile bancare majore. California a fost aproape în întregime o creație evreiască, la fel ca și New York-ul, unde evreii au intrat pentru prima dată în noua colonie a Companiei Olandeze a Indiilor de Vest în 1655, pe râul Hudson.
Guvernatorul Stuyvesant a fost obligat să-i lase să intre și să se extindă în virtutea participațiilor lor mari în companie. Influența evreiască în întreaga țară era atât de mare încât America îi datora nu doar identitatea sa economică, ci însăși existența.
Statele Unite nu ar fi câștigat niciodată independența completă dacă evreii nu ar fi satisfăcut nevoile armatelor lor și nu le-ar fi furnizat forțele indispensabile pentru război.
Dar cum se face că cultura americană este atât de adânc înrădăcinată în evreitate? Răspunsul este simplu – prin amestecul timpuriu și universal de elemente evreiești printre primii coloniști.
În ceea ce privește formarea statului modern în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, Sombart arată pe scurt că evreul de la Curte, în calitate de creditor regal, își va pierde treptat prestigiul, doar pentru a-l vedea reapărând ca creditor public și arhitect al împrumutului flotant.
Capitolul lui Sombart despre predominanța comerțului în viața economică este o descoperire lungă și fascinantă a Bursei de Valori ca „inima tuturor activităților economice” ca urmare a a trei etape critice:
1) creditul devine o relație impersonală sub formă de valori mobiliare,
2) valorile mobiliare cumpărate și vândute pe o piață și
3) „formarea de întreprinderi în scopul creării unor astfel de valori mobiliare”.
În fiecare etapă, spiritul evreiesc a fost condiția sine qua non, iar Talmudul a fost imprimaturul pentru alte vehicule economice moderne, cum ar fi cambia, bancnotele și obligațiunile datoriei publice. Pe scurt:
Activitățile bursiere ale băncilor pe acțiuni devin din ce în ce mai mult forța dominantă în fiecare departament al vieții economice. Într-adevăr, toate întreprinderile din domeniul industriei sunt acum determinate de puterea finanțelor.
În cele din urmă, în ceea ce privește dezvoltarea unei viziuni capitaliste în viața economică, Sombart dezvăluie pur și simplu cum comerciantul modern a internalizat atât de temeinic instinctele asupritorilor săi, încât un mod de viață diferit este abia de înțeles.
Cu alte cuvinte, ideea de liber schimb și de liberă concurență a fost aici în prim-plan; ideea de raționalism economic; pe scurt, perspectiva economică modernă, în conturarea căreia evreii au avut o influență mare, dacă nu chiar decisivă. Și de ce? Ei au fost cei care au introdus noile idei într-o lume organizată pe o bază total diferită.
Și astfel își încheie tratatul despre contribuția evreiască la viața economică modernă, doar pentru a pătrunde în chestiunea aptitudinii evreiești pentru principiile capitalismului modern. Mai exact, cum s-a format acest spirit evreiesc unic și cum putem descoperi cauzele expresiei sale capitaliste?
În această secțiune, Sombart, probabil, își face cea mai bună lucrare pe măsură ce trece la principii și se inspiră în mare parte din Biblie, Talmud și câteva coduri critice. Mai ales când stabilește „raționalizarea întregii vieți” în spiritul evreiesc, anulează teza lui Weber conform căreia calvinistul meticulos era proto-capitalistul prin excelență.
Sombart examinează pasaje din Tora pentru a arăta cum un evreu și-ar putea potoli sufletul profitor dacă le internalizează. De exemplu, își imaginează că un Rothschild nu ar putea simți nicio vină după o zi de un milion de dolari la Bursa de Valori, deoarece trebuie doar să-și amintească câteva pasaje din Deuteronom despre binecuvântarea Domnului asupra poporului său peste toți ceilalți de pe pământ.
Aici arată raționalizarea evreiască a Bibliei pentru a justifica câștigurile cu orice preț. Condițiile milei, dreptății și smereniei (Mica 6:8) trebuie respinse, mâinile curate și inima curată (Psalmul 24:4) trebuie ignorate, iar moștenirea pământului de către blândul Isus (Matei 5:5) trebuie condamnată, deoarece Domnul spune că va prospera poporul Său necondiționat în Vechiul Testament. Așa a fost și încă este în mintea evreiască.
Nu putem să nu ne gândim, pe măsură ce Sombart continuă, că un creștin ar fi putut la fel de bine folosi Vechiul Testament pentru a-și justifica câștigurile. Ascetul puritan al lui Weber se va recunoaște în spiritul evreiesc, așa cum orice iudaizant își va da seama că instinctele sale au fost învățate de la adevărații „stăpâni ai banilor”.
Poate că cea mai simplă și mai îndrăzneață afirmație a sa, pe care cititorii Războiului Culturii o vor aprecia, apare la pagina 199:
“Permiteți-mi să mărturisesc imediat: cred că religia evreiască are aceleași idei conducătoare ca și capitalismul. Văd același spirit în una ca și în cealaltă.”
Și așa continuă cea mai profundă secțiune a cărții sale, în care disecă religia evreiască ca sursă și culme a gândirii lor și, prin urmare, a minții capitalismului. El recunoaște iudaismul ca fiind cel care a condus la caracteristicile critice ale intelectualismului, raționalismului și teleologiei.
Prin aceasta, el vrea să spună că mintea evreiască este cerebrală și nu emoțională, maleabilă mai degrabă decât principială și orientată spre scopuri mai degrabă decât spre mijloace. De fapt, fiecare trăsătură este implicată în cealaltă, deoarece ar putea fi concepută ca tri-perspectivă și se consolidează reciproc, deoarece un intelect robust este construit prin raționalizare constantă și o viziune clară asupra propriului destin.
Raționalizarea convingătoare depinde de un intelect puternic și de un scop final, în timp ce un telos ilegitim și autodependent se realizează doar printr-un intelect raționalizator. Sombart pare să manifeste simpatii catolice în cartea sa chiar și ca un savant ireligios, dar nu judecă escatologia sau religia evreiască drept insipide sau apostate. Cu toate acestea, este bine ca catolicii să observe că triada evreiască este antiteza adevăratelor virtuți ale iubirii (intelectului), credinței (rationale) și speranței (telos).
Sombart localizează geneza minții evreiești intens intelectuale în pierderea cultului și formarea textelor rabinice ca consolare și consolidare pentru popor. La începutul cărții sale, el observă cum negustorii creștini se plângeau pe bună dreptate că nu erau potriviți cu înșelăciunea evreilor.
Deși erau constrânși de principii de conduită corectă, negustorii evrei erau încurajați să mintă, să înșele și să fure de la oameni întotdeauna și prin orice mijloace.
Talmudul a codificat aceste practici și a devenit doar mai precis și pragmatic în timp, astfel încât rabinii sunau mai mult ca experți financiari decât ca doctori teologi.
Ar fi fascinant să adunăm acele pasaje din Talmud în care practica obținerii profitului este recomandată de un rabin sau altul, în multe cazuri ei înșiși mari comercianți. Voi cita un exemplu sau două. „R. Isaac a învățat, de asemenea, că un om ar trebui să aibă întotdeauna banii în circulație.”
Sombart adaugă mai târziu energie și mobilitate pe lista sa de caracteristici care sunt pietrele de temelie ale tuturor celorlalte trăsături evreiești. Evreul este neobosit progresist și întotdeauna avangardist, iar explicația sa este destul de paradoxal de profundă:
“Și de ce? Datorită spiritului său practic și mobilității sale combinate cu intelectualitatea sa. Ultima, mai ales, pentru că nu prinde niciodată rădăcini adânci. Orice intelectualitate este, în cele din urmă, superficialitate; nu permite niciodată să sondeze chiar rădăcinile unei probleme, niciodată să ajungă la adâncimile sufletului sau ale universului.
Prin urmare, intelectualitatea facilitează trecerea de la o extremă la alta. De aceea găsiți printre evrei ortodoxia fanatică și îndoiala neiluminată una lângă alta; ambele izvorăsc dintr-o singură sursă. Însă acestei intelectualități superficiale evreul îi datorează probabil cea mai valoroasă dintre caracteristicile sale – adaptabilitatea sa – care este unică în istorie…
CAPCANA LUI TUCIDIDE EVITATĂ
– Viteza Chinei, date dubioase și houthii
de Han Feizi – https://asiatimes.com/2025/07/thucydides-trap-averted-china-speed-dodgy-data-and-the-houthis
„Poți spune că sunt un visător,
Dar nu sunt singurul.
Sper că într-o zi ni te vei alătura
Și lumea va fi una”
~John Lennon
Omenirea poate că a avut noroc. Viteza Chinei, datele dubioase și houthii ar putea să fi deraiat capcana lui Tucidide din secolul XXI.
În timp ce Atena și Sparta se îndreptau neoprit spre războiul peloponesiac, fiecare neputincioasă în a opri tensiunile crescânde, Sparta de astăzi ar trebui să se considere norocoasă: nu poate câștiga războiul peloponesiac din secolul XXI și, ca atare, nu va insista pentru unul.
Cea mai importantă dezvoltare militară din ultimii ani – și au fost nenumărate – este dovada empirică că marinele expediționare sunt învechite. China a dovedit-o în Marea Chinei de Sud. Ucraina a dovedit-o în Marea Neagră. Și Houthii (Houthii!) au dovedit acest lucru în Marea Roșie.
La fel ca Blitzkrieg-ul testat pe teren în timpul Războiului Civil Spaniol și războiul cu drone al Azerbaidjanului împotriva Armeniei, recentele provocări litorale împotriva marinelor expediționare se vor dovedi mai importante într-un teatru de operațiuni complet diferit. Dar într-un sens bun – mai mult pentru a preveni conflicte viitoare decât ca un test pe teren pentru tactici viitoare.
Contrar credinței populare, China nu râvnește la Marea Chinei de Sud pentru simple resturi precum petrol, gaze naturale sau pește. China este mai mult decât fericită să negocieze cu alți pretendenți pentru a exploata resursele Mării Chinei de Sud. Ceea ce își dorește China în Marea Chinei de Sud sunt piste de aterizare, amplasamente de rachete, baze navale și posturi electronice de ascultare, extinzând perimetrul de securitate maritimă sudic.
Ceea ce își dorește cu adevărat China în Marea Chinei de Sud este un teatru de operațiuni, departe de orice are o valoare reală (Taiwan, de exemplu), care să demonstreze impotența navală a SUA pentru ca întreaga Asie să fie martoră.
Linia cu nouă linii a Chinei. Sursa: Facebook
China nu face nicio mișcare decât dacă a fost stabilit un avantaj strategic și dacă dominația escaladării este asigurată. China a început construirea de insule la scară largă în Insulele Spratly din Marea Chinei de Sud la sfârșitul anului 2013.
Aceasta a fost o declarație a două lucruri:
că China urma să ia în serios afirmațiile sale cu liniile întrerupte, 9, acum 10 și
că rachetele balistice antinavă (ASBM) ale Forței de Rachete ale Chinei au fost testate temeinic și erau desfășurate și operaționale.
Fără un scut antirachetă care să ofere o dominație în escaladare, Marina SUA ar fi putut opri construcția insulelor cu simpla prezență a unui grup de atac al portavioanelor (CSG).
În 1996, înainte ca China să poată amenința portavioanele americane, președintele Clinton a trimis două CSG-uri ale Marinei SUA în Strâmtoarea Taiwan, în timp ce PLA efectua teste cu rachete pentru a influența alegerile prezidențiale din Taiwan. Depășite de CSG-urile Marinei SUA, tacticile de intimidare ale Chinei au eșuat, președintele Lee Teng-hui, disprețuitul „separatist”, câștigând cu ușurință realegerea.
China a dezvoltat ASBM-uri pentru a împiedica Marina SUA să învingă în viitoare confruntări. Având în vedere acoperirea rachetelor Forței de Rachete a Chinei deasupra Mării Chinei de Sud în anii 2010, China a reușit să construiască și să militarize șapte insule artificiale fără a fi contestată.
Ultimele știri
Pe 22 aprilie 2022, avioanele de vânătoare ucrainene au lansat două rachete de croazieră R-360 Neptune asupra crucișătorului Moskva, nava amiral a flotei rusești a Mării Negre. A fost cea mai mare navă rusească scufundată de la cel de-al Doilea Război Mondial încoace. Moskva transporta rachete S-300F, care asigurau apărare aeriană cu rază lungă de acțiune pentru flota Mării Negre care bombarda atunci pozițiile ucrainene.
Ulterior, avioanele de vânătoare ucrainene au scufundat sau avariat alte nave rusești și un submarin cu o combinație de rachete și drone navale. De atunci, Rusia și-a mutat flota Mării Negre spre est, de la Sevastopol la Novorossiisk, scoțând-o în mare parte din luptă.
În 2024, când Marina Populară de Coastă (PLA) a crescut de la 255 la 400 de nave în ultimul deceniu, în timp ce Marina SUA s-a redus de la peste 300 la 299 de nave, China a început să-și impună agresiv revendicarea asupra unui atol ocupat de o navă filipineză naufragiată intenționat. Navele Gărzii de Coastă Chineze (CCG) au hărțuit ambarcațiunile filipineze care aprovizionau puținii pușcași marini staționați pe epava care se prăbușea.
Lumea a văzut imagini dramatice cu nave mari ale Gărzii de Coastă Chineze care stropeau cu apă și loveau mici ambarcațiuni filipineze de aprovizionare. Într-un incident, personalul Gărzii de Coastă Chineze s-a îmbarcat pe o ambarcațiune de aprovizionare filipineze și s-a angajat într-o luptă corp la corp folosind arme portabile. Un soldat filipinez și-a pierdut un deget mare.
Răspunsul Marinei SUA a fost redistribuirea portavionului USS Theodore Roosevelt și a escortelor sale din Asia de Est în Orientul Mijlociu. Acest lucru a lăsat Pacificul de Vest fără un CSG în punctul culminant al tensiunilor din Marea Chinei de Sud care implicau un aliat al SUA prin tratat. Astfel, s-a dezvăluit că:
1) Marina SUA era foarte dispersată și
2) Marina SUA nu avea să fie manevrată de Filipine pentru a se confrunta cu noua marină și forța de rachete a Chinei.
În luna mai a acestui an, președintele Trump a ajuns la un acord de încetare a focului nesatisfăcător cu houthii, după ce operațiunile intensive de bombardament s-au dovedit ineficiente și au fost marcate de accidente.
Operațiunile Marinei SUA împotriva houthiilor au dus la pierderea a trei avioane de vânătoare F/A-18 (unul din cauza „focului prietenos” și două din cauza „accidentelor”), a peste o duzină de drone MQ-9 Reaper și a munițiilor în valoare de peste 1 miliard de dolari.
Încetarea focului nu a fost deloc în conformitate cu promisiunea președintelui Trump de a-i „anihila complet” pe houthii. Luptătorii yemeniți au fost de acord doar să se abțină de la atacarea navelor Marinei SUA. Și-au continuat operațiunile împotriva navelor cu legături cu Israelul. Încetarea focului a neutralizat Marina SUA în Marea Roșie. Ar putea fi acolo. Sau ar putea să nu fie acolo. Nu face nicio diferență.
Faptul că Houthii au luptat cu Marina SUA la egalitate nu poate fi văzut decât ca o înfrângere umilitoare din partea Asiei. Comparați Japonia și Coreea de Sud/Taiwan/Australia cu modelul de pe Instagram care tocmai și-a privit iubitul culturist bătut de un muncitor migrant slab.
Conform scurgerilor de informații din presă, subsecretarul de stat al Apărării pentru Politici, Elbridge Colby, a presat Japonia și Australia să își clarifice intențiile într-o situație de urgență legată de Taiwan. Scurgerea de informații a cererii lui Colby blochează tacticile de presiune ale Washingtonului, transformându-le în oprobiu politic intern în aceste țări.
Scurgerea de informații nu a fost surprinzătoare, având în vedere performanțele mai puțin strălucite ale Marinei SUA în Marea Roșie și Marea Chinei de Sud, demonstrând lipsa de încredere a Japoniei și Australiei în hotărârea și capacitățile SUA.
De ce s-ar angaja cineva să apere Taiwanul dacă SUA refuză să facă acest lucru? De ce s-ar angaja Japonia și Australia să ajute o marină care a lăsat Filipinele la o parte doar pentru a fi umilită de Houthii?
Rachetele și dronele antinavă ale Chinei sunt probabil mai eficiente decât cele folosite de Houthii.
Ceea ce vedem este încercarea SUA de a obține hegemonie ieftină. Alianțele în această situație sunt structural fragile. Partenerii de alianță vor să profite de avantajul lor, în timp ce un hegemon în declin încearcă să-l depășească.
Atunci când hegemonul nu a demonstrat hotărârea și nu poate demonstra capacitatea de a suporta toate costurile, nu există prea multe stimulente pentru cei care rămân să ajute la ușurarea poverii.
Și fără angajamente din partea partenerilor de alianță de a intra în luptă, hotărârea SUA de a merge singur este, de asemenea, diminuată.
Capcana lui Tucidide susține că războiul este probabil atunci când o putere în ascensiune contestă o putere dominantă stabilită. Frica inspirată de o putere în ascensiune determină puterea dominantă să încerce să-l suprime pe adversar, ceea ce duce la tensiuni tot mai mari și o cale inevitabilă spre război.
În acest context, multe reportaje din mass-media occidentală despre China încep cu sintagma „China, a doua cea mai mare economie din lume…”. Deși această iluzie bazată pe date a zădărnicit eforturile de a controla China, s-ar putea dovedi a fi un mare avantaj pentru umanitate, scurtcircuitând capcana lui Tucidide cu fiecare afirmație a sa.
Vaclav Havel a spus că ascensiunea economică a Chinei a fost atât de rapidă încât „nu am avut încă timp să fim uimiți”.
A numi China a doua cea mai mare economie din lume este o acțiune mediatică pe care Occidentul încă nu a abandonat-o.
Orice contabilizare corectă a puterilor productive și de consum ale Chinei are ca rezultat o economie de două ori mai mare decât cea a SUA – vezi aici: https://asiatimes.com/2024/06/whats-the-real-size-of-chinas-economy
Luându-și libertăți cu Sistemul Conturilor Naționale al ONU, China a trecut neobservată, amânând momentul uimirii Occidentului. China nu mai este puterea în ascensiune, ci puterea consacrată.
Toate eforturile de a controla China, de la sancțiunile tehnologice la războaiele comerciale și calomnia mediatică, au fost ineficiente, dacă nu chiar contraproductive.
Sectorul manufacturier al Chinei este de două ori mai mare decât cel al SUA în termeni de curs de schimb și de trei ori mai mare decât cel al SUA în termeni de paritate a puterii de cumpărare. Pe majoritatea indicilor (de exemplu, reviste de top, citări, brevete), producția științifică și tehnologică a Chinei este mult peste, dacă nu chiar multipli, ai SUA și crește exponențial. Canalul de capital uman al Chinei este un gigant, producând de 6-8 ori mai mulți absolvenți STEM decât SUA.
Grecia antică nu se confrunta cu o Atenă brusc de două ori mai mare decât Sparta. Războiul Peloponesiac ar fi putut fi evitat dacă Atena ar fi crescut atât de repede încât Sparta „nu ar fi avut încă timp să fie uimită” și nu am fi auzit niciodată de Tucidide, deoarece „Istoria Păcii Peloponesiace” a sa ar fi fost o plictiseală obositoare.
În ultimele săptămâni, Sparta modernă pare să se destrame. Japonia a denunțat cu furie eforturile americane de a-și dicta bugetul de apărare. Coreea de Sud a ales un președinte cu înclinații spre China. Agenția de informații a Spaniei a atribuit contractul său de comunicații companiei Huawei. Parlamentul francez a elaborat un raport care îndeamnă UE să se realinieze cu China. Brazilia va explora construirea unei căi ferate transcontinentale cu China.
Când națiunile își vor da seama că marinele expediționare sunt învechite și vor prinde respirația la auzul creșterii uimitoare a Chinei, viteza realinierii va fi la fel de uimitoare. Va semăna cu nimic altceva decât o decădere.
Acest lucru ar trebui să fie benefic pentru toți cei implicați, de la europenii puși sub presiune la Japonia și Coreea de Sud cultivate cu bonsai la Taiwanul LGBTQIAS2S+ și la RPC-ul legalist de tip Qin, capabil să se relaxeze în sfârșit la forma sa confucianistă de tip Tang.
Mai presus de toate, va fi benefic pentru Statele Unite ale Americii, care se pot întoarce în sfârșit acasă, pot încercui vagoanele, isi pot linge rănile, pot planta copaci și se pot recupera după opt decenii de suportare a costurilor hegemoniei.