Mihai
966 aprobate
mihai@yahoo.com
82.77.237.10

Observ ca dl psiholog a evitat sa dea un diagnostic clar, probabil din teama de a nu fi calcat de mascati si de a fi pus sub control judiciar, etc, dar pentru mine este clar ca un psiholog a descris in cel mai profesional mod un OLIGOFREN, pe numele sau ,,de scena’’ Muc cel Mic Turnatorul, de aceea adaug :

,,OLIGOFRENIA consta intr-un grup de afectiuni in care dezvoltarea mintala este intarziata sau limitata. Astfel, persoanele afectate au un nivel scazut de utilizare a abilitatilor cognitive si prezinta dificultati in adaptarea la viata din societate. Pe langa abilitatile cognitive, pot fi afectate si: comunicarea; afectul; motivatia; comportamentul…’’ https://www.reginamaria.ro/utile/dictionar-de-afectiuni/oligofrenia
Este important de mentionat ca, desi prezinta unele aspecte comune cu sindromul Down sau autismul, oligofrenia este diferita. Aceasta afectiune poate fi identificata inca de la varste fragede.
Oligofrenia prezinta un tablou clinic specific, ce poate varia in intensitate, in functie de clasa de severitate. Astfel, principalele manifestari cuprind: deficitul cognitiv – sunt afectate rationamentul si logica;
dificultatile de invatare si deprinderea de abilitati – capacitatea de concentrare si de memorare este scazuta; intarzierea in dezvoltarea limbajului – pot exista deficite in limbaj, atat in exprimare, cat si in intelegere; tulburarile de comportament – comportamentele adecvate social sunt dificil de inteles, ceea ce afecteaza abilitatea de adaptare in societate; deficientele motorii – tulburarile de echilibru si coordonarea sunt principalele implicate, astfel ca realizarea chiar si a unor activitati usoare poate fi dificila.
Deficientele motorii pot fi cauzate, adesea, de o intarziere a dezvoltarii psihomotorii.
Acestea pot aparea intr-o varietate de situatii. Pentru identificarea acestora si a modului in care dezvoltarea copilului este afectata, este necesar consultul specialistului.’’
https://www.reginamaria.ro/utile/dictionar-de-afectiuni/oligofrenia

,,CARTELA LUI NICUȘOR. Psih. Laurențiu Niculescu:
Profilul psihologic integrat al președintelui oferă spectacolul fascinant al unei anxietăți stratificate care și-a găsit un refugiu în fotoliul prezidențial de Psih. Laurențiu Niculescu

Obiectul tranzițional al puterii – Când cartela unui primar devine busola unei țări.

În teoria psihanalitică a lui Donald Winnicott, obiectul tranzițional reprezintă acea pătură sau jucărie de care copilul nu se desparte niciodată, oferindu-i confort în tranziția anxioasă de la lumea interioară sigură la realitatea externă amenințătoare. Când un președinte de țară poartă permanent asupra sa cartela de acces de la fostul său loc de muncă, pipăind-o compulsiv în momentele de stres, ne aflăm în fața unui fenomen care debușează simpla nostalgie și pătrunde în teritoriul complex al anxietății de rol, al imposturii și al crizei identitare nerezolvate.
Observarea atentă a comportamentului non-verbal al președintelui aflat în situații publice dezvăluie un tablou amețitor care contrastează dramatic cu discursul său pueril-tehnocratic despre necesitatea reformelor și a austerității. Gesturile și mimica președintelui zugrăvesc un caleidoscop confuz, care se ciocnește zgomotos de formulările sale contondente despre nevoia de economii și de disciplină. În timp ce se confruntă cu cetățenii sau vorbește despre „echilibrarea cheltuielilor statului” și „oxigenul economic” necesar sectorului privat, mâinile sale execută un dans anxios al auto-liniștii.
Degetele mari pipăie ritmic cartela de la primărie, în timp ce un pix se rotește obsesiv între degete.
Decalajul dintre mesajul verbal controlat cu greu și haosul gestual inconștient trădează o tensiune internă profundă care modelează în chip fundamental modul în care liderul percepe și gestionează criza națională.
Și s-a văzut asta în toată perioada, mult lungită și chinuitoare, a desemnării primului ministru.
Dacă ar fi să intrăm în amănunte, analiza micro-gesturilor președintelui ne arată un univers complex de anxietăți preverbale înscrise în corpul său. Fascinația degetelor mari pentru pipăitul compulsiv al cartelei nu este întâmplătoare. Din perspectivă psihodinamică, degetul mare reprezintă zona controlului primar în dezvoltarea timpurie, prima interfață prin care copilul învață să manipuleze și să controleze lumea externă.
Când un adult regresează la stimularea repetitivă a acestei zone în momentele de stres, asistăm la reactivarea unor tipare arhaice de auto-liniștire, formate în perioada preverbală, când anxietatea nu putea fi procesată cognitiv și necesita o descărcare somatică imediată.
Simultaneitatea gesturilor – un deget pipăie cartela în timp ce celălalt rotește pixul -, trădează o strategie inconștientă de divizare atențională, un mecanism defensiv prin care psihicul încearcă să fragmenteze anxietatea copleșitoare în unități mai mici și mai ușor de gestionat. Evident că această divizare nu rezolvă anxietatea în sine, ci doar o dispersează temporar, creând iluzia controlului prin multiplicarea punctelor de focalizare.
Poate cel mai dureros de observat este gestul recurent de a trage în jos de marginea sacoului, o formă de auto-îmbrățișare incompletă, trunchiată, care vorbește despre o nevoie profundă de conținere și de confort pe care președintele nu și-o poate oferi complet. Este ca și cum corpul său caută să se îmbrățișeze pe sine însuși, dar se oprește la jumătatea gestului, inhibat de constrângerile sociale sau de propria incapacitate de auto-compasiune.
Toate aceste micro-comportamente converg către o concluzie dureroasă: ne aflăm în fața unei persoane cu anxietate de separare nerezolvată, probabil cu rădăcini în atașamentul timpuriu, care nu a dezvoltat capacitatea internă de auto-reglare emoțională și rămâne dependent de obiecte externe și gesturi repetitive pentru a-și gestiona stările afective copleșitoare. Deficitul în auto-reglarea emoțională transformă fiecare interacțiune publică într-o criză în miniatură, iar corpul președintelui devine o scenă pe care se rejoacă, la nesfârșit, drama unei nevoi de confort care nu își găsește niciodată satisfacția deplină.
Fenomenul devine și mai revelator atunci când analizăm momentele de confruntare directă cu realitatea emoțională brută, în preambulul ceremoniilor sau al întâlnirilor cu alți șefi de state, sau atunci când primește întrebările incomode ale jurnaliștilor. În aceste momente, președintele nu doar că îngheață, ci se agață la propriu de pachețelul său de obiecte miraculoase ca de o ancoră în furtună.
Cartela de la primărie devine un scut defensiv și un totem al unei identități anterioare mai sigure, o dovadă materială că a fost cândva altcineva, într-un rol mai mic, dar mai controlabil.
Regresia comportamentală observată sugerează că, sub presiunea rolului prezidențial, psihicul său își caută refugiu în identitatea de primar, mai limitată dar mai familiară, mai tangibilă în siguranța ei provincială.
Râsul nervos care apare în momente inadecvate, căutarea disperată a bunăvoinței interlocutorului prin zâmbete plasate greșit, toate acestea conturează profilul unei anxietăți sociale severe care își găsește expresia în dificultăți copleșitoare de procesare a indiciilor sociale.
SINDROMUL IMPOSTORULUI se manifestă nu doar prin agățarea disperată de cartela fostei funcții, ci și prin proliferarea haotică a identităților compensatorii pe care președintele le îmbracă și le dezbracă după necesitățile anxietății de moment.
CAND TEAMA DE A FI DESCOPERIT CA FIIND FRAUDULOS devine copleșitoare, asistăm la un spectacol de travestire profesională în care același om care nu poate abandona dovada fizică că a fost cândva primar se transformă subit în doctor improvizat al economiei naționale, prescriind națiunii „pastile amare dar necesare”, distribuind rețete de austeritate cu siguranța clinică a celui care nu a deschis niciodată un manual, nici de medicină, nici de economie. Această multiplicare defensivă a identităților profesionale, fenomen clasic în SINDROMUL IMPOSTORULUI AVANSAT, trădează o strategie inconștientă de dispersare a anxietății.
Practic, dacă nu poate fi un președinte real, poate măcar să jongleze suficient de convingător cu măștile primăriei și ale „cabinetului medical” de țară astfel încât nimeni să nu observe vidul identitar din centru.
Tragedia constă în faptul că această mascaradă „terapeutică” transformă criza economică reală într-un joc
de-a doctorul în care diagnosticul și tratamentul sunt dictate nu de simptome obiective, ci de nevoia compulsivă a „medicului” de a părea competent într-un rol pe care nu l-a studiat niciodată.
Pe scurt, profilul psihologic integrat al președintelui oferă spectacolul fascinant al unei anxietăți stratificate care și-a găsit un refugiu în fotoliul prezidențial.
Tabloul clinic pe care îl prezintă combină cu o precizie aproape artistică anxietatea socială severă, evidentă în înghețarea cognitivă la întrebările simple, cu trăsături comportamentale care sugerează o procesare neuroatipică a realității sociale, manifestată prin râsul dezorientat și incapacitatea de a „citi” aproape orice context. Această constelație simptomatică se suprapune peste un atașament anxios-evitant clasic, în care nevoia disperată de conexiune se luptă cu teama paralizantă de intimitate, rezultând în acel dialog al distanței calculate care caracterizează toate interacțiunile sale publice.
Sindromul impostorului, trădat de agățarea compulsivă de cartela unei funcții anterioare, completează acest cocktail psihologic exploziv, transformând fiecare apariție publică într-o reprezentație anxioasă a legitimității. Fascinant este însă edificiul compensator pe care președintele l-a construit pentru a-și supraviețui psihologic. Intelectualizarea excesivă transformă durerea umană în „dezechilibre economice”, ritualizarea obsesivă a celor trei obiecte magice oferă iluzia controlului într-un univers haotic, iar predictibilitatea devine religia sa personală, o credință disperată că dacă totul poate fi anticipat, nimic nu îl poate răni.
Toată această arhitectură defensivă, deși impresionantă în complexitatea sa, rămâne în chip fundamental o catedrală construită pe nisipuri mișcătoare. Cu cât mecanismele compensatorii devin mai elaborate, cu atât sunt mai vizibile fisurile anxietății primare pe care încearcă să o mascheze.
Rezultatul este un lider care guvernează nu din poziția solidă a competenței integrate, ci din turnul de fildeș al unei anxietăți intelectualizate, transformând o națiune întreagă în obiectul său tranzițional supradimensionat.
Interpretarea psihodinamică de mai sus aruncă o lumină asupra modului în care președintele își conceptualizează relația cu populația. Minimizarea impactului emoțional al austerității („oamenii nu vor fi foarte fericiți” – un eufemism dureros pentru o suferință economică reală) nu este doar o strategie de comunicare deficitară, ci o proiecție a propriei nevoi de minimizare a anxietății. Incapacitatea de a se conecta autentic cu dimensiunea umană a crizei derivă din propria sa luptă internă cu conectarea emoțională, evidențiată de comportamentele de auto-izolare și de dependența de obiectele tranziționale.
Mai îngrijorător este modul în care această anxietate personală se traduce în politici publice.
Când președintele vorbește despre necesitatea ca „toată lumea să plătească”, despre identificarea „categoriilor privilegiate” ca țap ispășitor, asistăm la o strategie inconștientă de gestionare a propriei anxietăți prin crearea unei ordini externe rigide. Austeritatea devine astfel nu doar o necesitate economică, ci un mecanism de control al haosului, atât extern cât și intern.Riscurile acestui stil de leadership anxios sunt multiple și profunde. În primul rând, există pericolul ca deciziile majore de politică publică să fie configurate mai mult de nevoia liderului de a-și reduce propria anxietate decât de nevoile reale ale populației. Simplificarea excesivă a problemelor complexe (cum ar fi cele „două componente” ale riscului de extremism) reflectă o incapacitate de a tolera ambiguitatea, caracteristică anxietății severe.
În al doilea rând, deconectarea emoțională de populație, mascată sub vălul pragmatismului economic, creează un vid de empatie care poate fi cu ușurință exploatat de forțe obscure. Când liderul oficial vorbește în abstracțiuni economice în timp ce își pipăie compulsiv obiectele de confort, cetățenii în suferință vor căuta lideri care să le vorbească direct emoțiilor lor crude – chiar dacă acești lideri vor veni din zona extremismului politic, dacă altfel nu s-a putut.
Un al treilea risc major este perpetuarea unui ciclu de anxietate socială. Un lider vizibil anxios, care se blochează în fața întrebărilor dificile și care caută constant aprobarea, transmite inconștient un mesaj de nesiguranță și de instabilitate. Toată această anxietate se propagă în corpul social, amplificând temerile existente și creând un teren fertil pentru panică și radicalizare.
DIN PERSPECTIVA SANATAȚII MINTALE COLECTIVE, avem de-a face cu un fenomen de contaminare emoțională inversă.
În loc ca liderul să ofere calm și siguranță în aceste vremuri nenorocite, el devine un vector de transmitere a neliniștii. Mișcările dezarticulate, râsul nervos inadecvat, agățarea compulsivă de obiecte, toate acestea comunică populației la nivel subliminal o stare de alertă permanentă care subminează orice mesaj verbal de încredere în viitor. Pentru a depăși aceste vulnerabilități de proporții epice, ar fi necesare intervenții pe multiple niveluri care să ajute la reconstrucția din temelii a unei personalități fracturate între corp și minte.
În absența acestui miracol psihoterapeutic, măcar atât s-ar putea face: strategic, ar fi util ca președintele să-și limiteze expunerea în situații de interacțiune directă nestructurată, unde anxietatea sa devine vizibilă și contagioasă.
Echipa lui, în cazul în care ea există, poate utiliza formate mai controlate care să-i ofere siguranța structurii, sperând la reducerea comportamentelor anxioase orbitoare, scutind publicul de chinuri suplimentare. La nivel de comunicare publică, ar fi necesară compensarea deficitelor de empatie ale liderului, prin crearea unor punți emoționale autentice cu populația. Mesajele tehnocratice rigide și primitive ar trebui traduse cumva în limbaj uman, care să valideze suferința reală a oamenilor înainte de a propune soluții debile care se vor a fi raționale.
Pe termen lung însă, provocarea fundamentală rămâne reconcilierea dintre identitatea de primar (locală, tangibilă, controlabilă), cu cea de președinte (națională, abstractă, copleșitoare).
Până când această tranziție psihologică nu va fi împlinită, cartela de la primărie va rămâne un martor mut al unei transformări incomplete, iar politicile publice vor purta amprenta invizibilă a unei anxietăți personale proiectate la scară națională.
Sunt nevoit să repet. Un lider atât de anxios va lua decizii bazate pe reducerea propriei anxietăți mai degrabă decât pe nevoile reale ale populației, la altceva să nu vă așteptați! Austeritatea va fi văzută ca o încercare de a controla haosul extern, cu unicul scop de a gestiona haosul intern. Imaginea unui președinte înghețat, pipăind compulsiv cartela, face mai mult rău încrederii publice decât zece comunicate despre deficit.
Păturicile și ursuleții de pluș își au locul în camera copiilor, nu în cabinetul prezidențial – o axiomă pe care actualul nostru lider pare să o fi ratat în drumul său spre maturitate politică. Într-o lume atât de fluidă și de amenințătoare, în care deciziile cu adevărat importante își au ca sursă o cabală hiper-rațională, capacitatea de a guverna ar presupune măcar competența psihologică minimală de a nu transforma o cartelă expirată într-o relicvă sacră și de a putea sta în fața unei camere fără să pară că tocmai ai descoperit gravitația.
PREȘEDINTELE NOSTRU TRANSFORMA INTREAGA ȚARA IN TERAPEUTUL SAU INVOLUNTAR, supus la sesiuni colective de psihodramă economică în care austeritatea devine limbajul codificat al propriilor sale terori nocturne.
Ceea ce ni se vinde drept „reformă structurală necesară” începe să semene suspect de mult cu prescripția inconștientă a unui pacient care își tratează propria anxietate generalizată cu doze masive de control economic aplicat altora. Concret, douăzeci de milioane de români riscă să devină participanți forțați într-un experiment de terapie ocupațională inversată, în care traumele netratate ale unui singur om se metabolizează în politici publice, iar cartela de la primărie devine mai importantă decât cartela de sănătate a unei națiuni întregi.
Este aproape poetic în absurditatea sa kafkiană cum o țară întreagă este ținută ostatică de nevoile de auto-liniștire ale unui bărbat care nu poate funcționa fără să pipăie compulsiv un obiect de plastic, dar căruia i s-a încredințat soarta a milioane de destine.,,

FOTO https://www.activenews.ro/thumb-888?/articole/198148.jpg
https://www.activenews.ro/opinii/CARTELA-LUI-NICUSOR.-Psih.-Laurentiu-Niculescu-Profilul-psihologic-integrat-al-presedintelui-ofera-spectacolul-fascinant-al-unei-anxietati-stratificate-care-si-a-gasit-un-refugiu-in-fotoliul-prezidential-198148