Fragment dintr-un interviu luat de Liiceanu dlui Emil Cioran:

Gabriel Liiceanu: Vă propun să vorbim despre un personaj care, în epocă, a marcat
viaţa unei întregi generaţii. Personajul poate cel mai controversat din perioada
interbelică de la noi: Nae Ionescu. Cum era? L-aţi avut profesor? Câtă vreme?
Emil Cioran: Mai mulţi ani, şi l-am cunoscut personal. Mi-am dat seama destul de
repede că nu era un om realmente cultivat. Nu avea o formaţie intelectuală perfectă
sau vastă. Citise mult în tinereţe, în Germania, iar cursurile lui se bazau pe ce
înmagazinase atunci, însă omul avea un farmec nemaipomenit. Era cuceritor.
Interesant era că îşi pregătea cursurile numai pe jumătate, pentru că totodată era
şi jurnalist şi nu avea timp, din cauza asta improviza mult, făcea un mare efort şi
gândea chiar în timpul cursului, şi atunci te prindea cu el în elaborarea asta. Efortul
pe care-l făcea ni se transmitea şi nouă, în aşa fel încât tensiunea era reciprocă.
Intrai cu el într-o problemă şi avansai o dată cu el. Foarte rar întâlneşti un
asemenea profesor. Reuşea să creeze o colosală intimitate în gândire. Venea de la
jurnal — scria destul de mult articole în presă — şi dintr-o dată punea o problemă
metafizică sau religioasă. De multe ori ne întreba chiar pe noi despre ce să
vorbească la cursul viitor. La un moment dat — cred că eu i-am dat ideea — a vorbit
despre îngeri. După ce a terminat cursul, m-a luat deoparte şi mi-a spus: „Ştii la ce
m-am gândit tot timpul când vorbeam despre îngeri? Dacă să accept sau nu să devin
şeful Poliţiei“. Prin campania pe care o făcuse, Nae Ionescu avusese un rol decisiv la
revenirea regelui Carol din exil şi, odată reinstalat pe tron, acesta l-a propus
imediat la Interne.
G.L.: La Nae Ionescu a existat o trecere directă de la filosofie la politică sau erau
două lucruri complet separate?
E.C.: Mai degrabă separate. Era în el o latură de aventurier şi îi plăceau chestiile
tulburi. Toate contradicţiile balcanice erau întrupate în el. Pentru un personaj atât
de subtil, viaţa era un joc prea complex, care nu putea fi simplificat la nivelul unei
singure idei.
G.L.: Pe dumneavoastră, cei tineri de atunci, v-a influenţat direct în opţiunile
politice?
E.C.: Da, evident. Mai cu seamă pe Eliade. Uitaţi cum s-au petrecut lucrurile. La

început, Nae Ionescu era personajul cel mai important după rege, adică avea
influenţa cea mai mare. Şi la un moment dat, nu ştiu precis din ce cauză, a rupt-o cu
regele, sau regele a rupt-o cu el. Din clipa aceea n-a văzut decât un singur gând: să
se răzbune. Aşa se face că s-a apucat să susţină Garda de Fier. Această angajare a
fost în primul rând una personală şi în al doilea rând una politică. Cert este că ne-a
antrenat în aventura lui personală, iar jocul lui politic a avut drept ultim mobil
răzbunarea. Nu se putea împăca cu ideea că el, care l-a adus pe rege… Singurul lui
gând era acuma să-l sape şi gândul ăsta l-a pierdut, în cele din urmă, l-a lichidat.
Ceea ce mă fascina pe mine era latura lui aventuroasă: pe de o parte filozof, pe de
alta cuceritor, plin de farmec, om de lume, femei, dineuri… Cheltuia enorm de mulţi
bani şi-i lua, fără scrupule, de la indiferent cine. Mi-a spus la un moment dat: „Iau
de la cine îmi dă.“ Şi altădată: „N-aş putea zice că iau bani de la un sfânt“. Avea în
ele ceva de grec. Era omul care, în fond, nu crede în nimic, reprezentantul unei
civilizaţii în declin, care practica subtilitatea şi şarmul într-o ţară bântuită funciar
de primitivitate. A fost neîndoielnic un personaj. Pe lângă el, ceilalţi profesori de la
facultate făceau figură de ţărani naivi.
sursa: Nae Ionescu în conştiinţa contemporanilor săi, Criterion Publishing Co., Bucureşti, 1998

Al. T. :
Nae Ionescu a fost, în materie de poftă de putere, un fel de Trump autohton, dar
mai mic, fiindcă nu putea fi chiar rege… Dar avea în schimb idei filosofice, în timp ce
Trump disprețuiește abstracțiile și cultura… El iubește doar cărțile din mînă,
în timpul jocului: n-ai cărți, ieși afară … Așadar, (dl) Nae era ceva mai complicat
intelectualmente (putea vorbi despre îngeri…), dar tot atît de practic și de cinic,
în materie de bani și de femei (se prețuia foarte mult pe sine însuși…). Ambele
specimene devin periculoase, dacă ajung la putere, cinismul lor făcînd mult
rău societății din jur. Iar dacă nu sînt primii la putere, asemenea indivizi pot fi,
ajunși în preajma ei, excelenți bufoni ai regelui, ca Elon Musk. Regele are mereu
nevoie de niște bufoni, care să-l distreze și să-l întrețină, dar care ajung, în final,
să-l enerveze, fiindca bufonul nu e prost (e mai deștept decît regele…), vede prostia
și slăbiciunile regelui, și nu rezistă, în cele din urmă, să nu rîdă de ele (vezi
relația Trump – Musk)… Așa se sfîrșește, de obicei, relația de iubire dintre rege și bufonul său… Puterea e îmbătătoare, dar e și înțepătoare (ca trandafirul cu
spini..):  Qui s-y frotte, s-y pique, zice proverbul francez…