CD
1.679 aprobate
denitsoc@gmail.com
75.57.36.95

Cat priveste influenta nefastă a guvernului – deep government – paralel/subteran/reptilian al Americii, ce este valabil pentru Japonia este valabil si pentru Romania.
Romanii au si ei o expresie inrudită cu cea japoneză a “oamenilor fara piept”, dar dusă cu ironie in extrem si in sens invers: “ai nostril ca braziii cu muciii pe piept”.
Da, mandria exacerbată cu lucruri nu tocmai onorabile si sănătoase.
“Adevăratul scop al Educației este de a cultiva „sentimente adecvate” care sunt adecvate obiectului contemplat – un proiect pe care Lewis îl considera inseparabil de cultivarea virtuții în sine și o componentă necesară a civilizației.”
Nu poate exista Civilizatie fără Cultură si Cultură fără Educatie bazată pe Morală .
Profetiile de preot al distrugerii emanate de Fukuyama, sunt acum contrazise de realitatea inconjuratoare, teoriile Sumei Zero sunt privite acum in mod realist ca o instigare la eutanasie malthusiană, genocid si autodistrugere.
CD

ADEVĂRATA SEMNIFICATIE A EXPRESIEI „OAMENI FĂRĂ PIEPT” DIN JAPONIA
de Raymond Dokupil

„Sarcina educatorului modern nu este de a tăia junglele, ci de a iriga deșerturile. Apărarea corectă împotriva sentimentelor false este de a insufla sentimente juste. Înfometând sensibilitatea elevilor noștri, îi facem doar pradă mai ușoară pentru propagandist atunci când vine.” – C.S. Lewis, „Abolirea omului” – tatal Aliciei

Un articol recent publicat în Asia Times, scris de autorul Han Feizi (despre care presupun că este un pseudonim), a folosit o expresie care mi-a atras atenția. Autorul a vorbit despre „oameni fără piept”, o expresie folosită de Francis Fukuyama în „Sfârșitul istoriei și ultimul om”.

Articolul a fost al doilea dintr-o serie în mai multe părți intitulată „Asia fără America” și prezintă un caz convingător conform căruia armata americană, Agenția Centrală de Informații (CIA) și ocupația politică și culturală a Japoniei au corupt Japonia postbelică încă de la fondarea Partidului Liberal Democrat în 1955.

Autorul speră în posibilitatea unei „renașteri Tang” în Japonia, în care ar apărea o Japonie mai adevărată și mai autentică dacă influența Americii ar fi retrasă. Han Feizi scrie: „Japonia are totul de câștigat de pe urma plecării militare a Americii și a reconstrucției unei națiuni de oameni cu piept”.

Dacă acest eseu poate fi înțeles în vreun fel ca un dezacord, este unul subtil, deoarece nu caut să contrazic teza fundamentală a lui Han Feizi despre influența corupătoare a Americii asupra sufletului culturii japoneze. Utilizarea expresiei „oameni fără piept” este cea în care mă confrunt în mod special.
Când Fukuyama vorbește despre „oameni fără piept”, el se referă la componenta de mijloc a sufletului tripartit al lui Platon, care este compusă din cap (logos, rațiune), piept (thymos, spiritul) și intestine (eros, poftă).

Totuși, citindu-l doar pe Fukuyama, ar fi ușor să presupunem că thymos înseamnă aproape exclusiv „ambiție” și „dorință de recunoaștere”. Fukuyama scrie: „Thymos-ul lui Platon nu este… nimic altceva decât sediul psihologic al dorinței lui Hegel de recunoaștere” și că „thymos-ul, în mod tipic, dar nu inevitabil, îi împinge pe oameni să caute recunoaștere”.

Semnificația originală a lui thymos în Fedru include într-adevăr dorința de recunoaștere, dar cu siguranță nu exclusiv. Fukuyama, poate în interesul de a-și susține argumentul, supraestimează mult acest aspect.

Când Socrate a fost condamnat la moarte pentru „coruperea tineretului din Atena”, el nu a dat niciun semn de nemulțumire sau remușcare la perspectiva de a muri în infamie și discredit. Dacă Socrate trebuie considerat un model pentru omul ideal al lui Platon, atunci ceea ce a înțeles el prin thymos nu poate fi modul în care îl interpretează Fukuyama.

Han Feizi, deși nu este de acord cu Fukuyama în alte domenii, pare să accepte interpretarea lui Fukuyama asupra thymos-ului la valoarea sa nominală. Prin urmare, fundamentele filosofice ale analizei altfel incisive a lui Han Feizi pot suferi de un fel de fotocopiere lingvistică care se îndepărtează destul de mult de sensul original.

Așa cum o diferență de direcție de 1 grad poate determina dacă un avion aterizează la Roma sau în Tunisia, cea mai mică nuanță din definițiile noastre ne poate duce la concluzii radical diferite.

Modul în care definim „thymos” și „bărbații fără piept” afectează direct modul în care trebuie să înțelegem situația culturală din țările asiatice precum Japonia, Coreea de Sud și Taiwan, care se confruntă în prezent, după cum spune Han Feizi, cu „nihilismul și anomia culturală a capitalismului de stat final și a democrației liberale”.

Întrucât acest eseu este în mare parte un răspuns la „Partea a II-a: Renașterea Tang a Japoniei”, mă concentrez aici în principal și asupra Japoniei.
Fukuyama a preluat sintagma „bărbați fără piept” din eseul lui C.S. Lewis din 1943, „Abolirea bărbatului”. Este important de înțeles că atunci când Lewis a pledat pentru „bărbați cu piept”, nu s-a gândit niciodată la amploarea relativă a mușchilor pectorali.

Termenul „bărbați” se referea aici la umanitatea în general și nu era atât de specific genului pe cât ar fi interpretat astăzi. În măsura în care Lewis se referea în mod specific la bărbați, viziunea sa asupra masculinității era, probabil, mult mai holistică.

Pentru Lewis, „bărbații fără piept” erau bărbați (și femei) cărora le lipsea un sentiment integrat despre realitate – ceea ce Iain McGilchrist ar numi un echilibru între emisferele cerebrale stânga și dreaptă, iar alții ar numi „inteligență emoțională”. „Abolirea bărbatului” este despre abolirea umanității, nu strict despre abolirea masculinității.

Lewis oferă exemplul lui Coleridge, care a observat odată doi turiști admirând o cascadă: unul a spus că este „frumoasă”, iar celălalt a crezut că este „sublimă”. Pentru Coleridge, turistul care a numit cascada sublimă a avut un răspuns mai potrivit.

Lewis nu folosește acest exemplu pentru a fi snob în ceea ce privește vocabularul literar sofisticat. El pornește de la acest exemplu pentru a argumenta că adevăratul scop al educației este de a cultiva „sentimente adecvate” care sunt adecvate obiectului contemplat – un proiect pe care Lewis îl considera inseparabil de cultivarea virtuții în sine și o componentă necesară a civilizației.

Oamenii (umanitatea) ar trebui să fie mișcați de un peisaj, o narațiune sau un vers de poezie într-un anumit fel; a rămâne nemișcați ar fi echivalentul unui nerv mort, chiar al unui defect moral.

Deși fizicalitatea nu este total irelevantă aici, apelul clar al lui Lewis pentru bărbații cu pieptul bombat nu a fost în primul rând pentru a putea ridica 90 de kilograme la împins de la piept, ci pentru a putea găzdui o inimă mare: adică, pentru a simți și explora întreaga realitate mai profund.

Nu este vorba despre faptul că pot urmări un thymos „fukuyamian” (precum samuraii care fac hara-kiri), ci un adevărat thymos platonician, în care inima servește drept legătură între cap și intestine. „Prin urmare, „bărbații cu piept” nu ar trebui să-i amintească de Donald Trump, ci mai degrabă de cineva mai asemănător Sfântului Augustin: „sufletele noastre sunt ca o casă – prea mică pentru ca Tu [Dumnezeu] să intri, dar ne rugăm să o mărești.”

Interesant este că, atunci când Lewis scrie despre ce ar trebui să implice aceste „sentimente juste”, el nu face apel la thymos-ul platonician sau chiar la propria sa teologie creștină, ci la Tao (道) din filosofia chineză.

Deși Lewis însuși nu a fost un cercetător al sinologiei sau al sinosferei, propria mea specializare poate mărturisi că invocarea lui Tao este destul de potrivită. Gândirea chineză este adânc înrădăcinată în ceea ce s-ar putea numi „etică centrată pe afect”.

Deși texte fundamentale precum „Dao De Jing” de Lao Zi și „Analectele” de Confucius diferă în ceea ce privește metoda, ambele sunt totuși de acord că drumul către Tao începe cu învățarea de a simți „în mod corespunzător”. Trebuie doar să citez chiar primul pasaj din „Analecte” ca dovadă:
„Maestrul a spus: A studia și, la momentul potrivit, a practica ceea ce ai studiat, nu este aceasta o plăcere? Când vin prieteni din locuri îndepărtate, nu este aceasta o bucurie? A rămâne neamărit atunci când talentele tale nu sunt recunoscute, nu este aceasta potrivit pentru un gentleman [junzi]?”

Metoda confuciană de educație susține memorarea riguroasă, lucru care este încă practicat pe scară largă în China de astăzi, precum și în multe alte țări asiatice influențate de confucianism. Dar simpla memorare în sine nu a fost niciodată scopul final.

Scopul final ar putea fi rezumat la acea singură întrebare retorică: „Nu este aceasta o plăcere?” Nu plăcerea în sine a fost scopul, ci mai degrabă plăcerea adevărată, cultivată pentru a se alinia cu Tao.

Dacă ai învățat doar să reciți un vers de poezie din Li Bai sau Du Fu, dar nu ai învățat să te bucuri de el, Confucius ar spune probabil că proiectul său a eșuat.

Dacă, pe de altă parte, rămâi amar pentru că talentele tale nu sunt recunoscute, este, de asemenea, un semn că sentimentele tale nu au fost încă cultivate corespunzător. Nu ai devenit o adevărată „persoană superioară” (junzi). Acesta este adevăratul thymos în sensul platonician original: educația inimii.

Nu numai că plăcerea lui Confucius de a învăța nu are nicio legătură cu dorința de recunoaștere, dar Confucius afirmă chiar explicit că semnul unui adevărat junzi este tocmai absența acestei dorințe.

Viziunea sa pentru junzi-ul complet era individul ale cărui dorințe naturale se aflau complet în limitele ritualului și, prin urmare, nu aveau nevoie de suprimare sau reținere:

Maestrul a spus: Când aveam 15 ani, mi-am pus inima pe învățare. La 30 de ani, am luat poziția de functionar. La 40 de ani, eram fără confuzie. La 50 de ani, cunoșteam porunca Cerului. La 60 de ani, am auzit asta cu o ureche ascultătoare. La 70 de ani, urmez dorințele inimii mele și nu depășesc limitele.[Junzi -persoana superioară, nobil aristocrat, aristos- cel mai bun]

Se pare că Lewis este întru totul de acord cu Confucius aici:
„Cei care cunosc Tao pot susține că a-i numi pe copii încântători sau pe bătrâni venerabili nu înseamnă pur și simplu a înregistra un fapt psihologic despre propriile noastre emoții parentale sau filiale la momentul respectiv, ci a recunoaște o calitate care cere un anumit răspuns din partea noastră, indiferent dacă reușim sau nu.”

Se poate vedea din aceasta că întreaga discuție despre bărbați, cu sau fără piept, a ratat esențialul. Îl învinovățesc pe Fukuyama pentru această neînțelegere, nu pe Han Feizi.

Substanța formei

Fukuyama a cooptat termenul „bărbați fără piept” pentru a însemna „bărbați fără thymos” și prin thymos se referea la „impulsul primordial pentru recunoaștere și glorie care este prezent în civilizația antică, dar este acum eclipsat de democrația liberală modernă.” Fukuyama nu vede „bărbații fără piept” ca fiind neapărat problematici – deoarece thymos-ul (conform definiției sale) este cauza principală a războaielor sângeroase din istorie.

Han Feizi (dacă îl înțeleg corect) consideră acest lucru, deoarece a transformat tărâmul „războinicilor samurai și al salariaților căliți” într-un „parc tematic plin de anime-uri kawaii, Pokemon, Super Mario și elevele manga”.

Nu este în întregime adevărat că Japonia postbelică poate fi redusă la aceste extreme. Nicio cultură nu este atât de simplă. Nici regretul nostalgic al lui Haruki Murakami, nici pasiunile samurai arzătoare ale lui Yukio Mishimia nu ar trebui văzute ca exemple despre ce înseamnă să ai un piept sau să nu ai unul.

Din acest motiv, nu este clar ce vrea Han Feizi ca Japonia să fie eliberată de „ghiveciul său de bonsai” și să redevină „bărbați cu piept”. Dacă violarea orașului Nanjing a fost o expresie a thymos-ului japonez, am putea prefera lumea lui Fukuyama – lumea fericită deposedată de thymos prin intermediul democrației liberale.

Dar a fost acest act hidos o adevărată expresie a culturii samurai sau o trădare a propriului cod de conduită Bushidō (武士道) japonez? Dacă este vorba de a doua variantă, am putea fi mult mai aproape de a găsi adevărata inimă a culturii din care am putea crea o viziune pentru „renașterea Tang” japoneză. Ultimul caracter kanji „dō” (道) este, de fapt, un împrumut direct din limba chineză Tao.

Dacă există cineva care poartă semințele „renașterii Tang” japoneze, îl sugerez pe Hayao Miyazaki ca și candidat, legendarul creator al unor filme clasice precum „Călătoria lui Spirit”, „Vecinul meu Totoro” și „Prințul Mononoke”.

Există o aromă confucianistă distinctă în toate aceste filme, una care prioritizează relațiile, respectul reciproc și echilibrul dintre rațiune, intuiție și emoție. Eroii și eroinele lui Miyazaki nu sunt căutători de glorie hiper-masculini sau pustnici apatici și descurajați. Sunt bărbați adevărați și femei adevărate, cu „piept”, cu thymos și eros echilibrate și dirijate de Logos sau Tao.

Aceasta a fost interpretarea lui Lewis despre Confucius și Platon. Fără acest tip de bărbați cu piept plin/bombat, astfel definiți, nu ar trebui să ne așteptăm ca Japonia sau oricine altcineva să experimenteze vreun fel de renaștere culturală reală în viața noastră.
*

Raymond Dokupil deține o diplomă de master în Studii Asiatice de la Universitatea din Carolina de Nord, Chapel Hill.