IP Couliano – cea mai recentă victimă…
De Ara Alexandre Shishmanian | 6 mai 2025 | Categorii: Focus , Ioan Petru Couliano
Profesorul IP Couliano (Ioan Petru Culianu, 1950–1991), istoric al religiilor și discipol al lui Mircea Eliade, care a emigrat din România în 1972 și s-a stabilit la Chicago în 1986, a fost primul academician asasinat de o poliție politică postcomunistă pe teritoriul american.

„Confesiunile” ascunse ale președintelui
Având în vedere însăși contextul crimei (săvârșită pe 21 mai 19911 în toaletele de la etajul 3 al Facultății de Teologie a Universității din Chicago, instituție unde profesorul preda de mai mulți ani) și „tehnica” uciderii (printr-un glonț tras în spatele capului), „hermeneutica” crimei – oferită două săptămâni mai târziu, cu strălucirea celei mai pure abjecții, de președintele României de atunci, Ion Iliescu, în cadrul unei conferințe de presă televizate și radiofonice susținute pe 7 iunie 1991 – indică în mod clar un asasinat politic cu tentă satanic, vizând înainte de toate înjosirea, degradarea victimei2 .

Într-adevăr, Ion Iliescu afirma, cu agramatismele, minciunile și limbajul de lemn necesare în astfel de circumstanțe, mai ales pentru un lider comunist și postcomunist:

Jocul de Smarald de Ioan P. Couliano.

Se speculează mult despre rezervele exprimate de Statele Unite și alte țări occidentale față de noi… Indiferent de dificultățile cu care ne confruntăm în anumite perioade ale istoriei noastre, ne îndreptăm ireversibil spre democrație, pentru că aceasta este voința poporului român, aceasta este alegerea lor și nu pentru a-i mulțumi pe alții. Însă, în acest sens, semnificative se dovedesc reflecțiile unui înalt demnitar american (sic!?) care a fost chestionat despre aceste lucruri (?) și care, referindu-se la așa-numitele „servicii” aduse României de unii dintre cetățenii săi care denigrează țara în străinătate [ns], a spus că dintre toate cazurile de paranoia pe care le cunoaște, varianta românească i se pare cea mai gravă. Și, printre altele, a făcut referire și la cazul lui Culianu, profesorul ucis la Chicago, fost colaborator al lui Mircea Eliade, despre care a spus că este un exemplu de astfel de comportament al anumitor cercuri românești din străinătate, inclusiv

declarațiile fostului general Pacepa conform cărora a văzut mâna Securității în uciderea sa. 3

Aflăm, așadar, că pentru președintele post-comunist al României, Ion Iliescu, există anumiți „denigranți” ai țării a căror critică „din exterior” este de așa natură încât au devenit chiar „un exemplu de astfel de comportament” – fără îndoială extrem de reprobabil – cu o mențiune specială a lui IP Couliano, până la punctul în care zvonurile – justificate, s-ar spune! – apar pentru a acuza Securitatea de asasinarea lor – și pe bună dreptate, din moment ce sunt vinovați! Deși pare indignat, ca și cum s-ar confrunta cu acuzații false, președintele ofensat, de fapt, le confirmă. Și mai presus de toate, arată clar motivul crimei: criticile lui Couliano în străinătate, îndreptate la adresa autoproclamatei puteri românești în decembrie 1989. Este vorba de o serie de articole pe care profesorul din Chicago le-a publicat timp de aproape 18 luni, sub titlul Scoptofilie, în ziarul newyorkez Lumea Liberă românească , unul dintre acestea vizând în mod specific președintele Ion Iliescu, considerat moștenitorul direct al lui Nicolae Ceaușescu4 .

„Ipotezele” insidioase
Dar a fost suficient? Se pare că nu, întrucât pe 13 iunie același an, la doar o săptămână după conferința de presă prezidențială, o corespondență a lui Mircea Podinǎ privind ancheta a fost difuzată la radio (pe Canalul 1 al Radio București, în cadrul programului „24 de ore”). Este dificil de imaginat o amalgamare mai completă între contaminarea tipologică a „textelor” asasinatului (propoziționale, virtuale, reale) și perversiunea funcțiilor semiotice, caracteristică acestei tehnici de multiplicare a variantelor care, deconstruind lectura de suprafață prin estomparea liniilor și prin întărirea mesajului subiacent, selectează cititorii înșiși (ținte virtuale ale textului real al crimei) 5 .

De fapt, prin menționarea așa-numitelor „ surse ale emigrației românești ” – pentru că nu poate fi vorba de o referință reală, având în vedere caracterul său nebulos și neverificabil – sau prin simplul apel la „ceea ce se spune”, Mircea Podină enumeră trei cauze ale asasinatului:

Cercetări pe care se spune că le-ar fi întreprins profesorul Couliano asupra organizațiilor legionare secrete din Statele Unite, inclusiv una numită „Fiii lui Avram Iancu”, provocând astfel o reacție violentă din partea organizațiilor respective;
Rolul pe care profesorul Couliano l-ar fi jucat în organizarea vizitei regelui Mihai I al României la Universitatea din Chicago, ideea fiind că apropierea dintre profesor și fostul suveran și familia sa ar fi putut tulbura cercurile politice, nespecificat; În cele din urmă,
Citând „ ultimul număr ” al „ ziarului Lumea Liberă Românească publicat la New York ” (denumit în continuare prescurtat LLR ), o problemă abandonată aceleiași vagi referințe ca și celelalte „surse” ale sale, corespondentul ne dezvăluie, lucru cunoscut de toată lumea, „ că profesorul Culianu era logodit cu domnișoara Hillary Wiesner (…) cu care urma să se căsătorească în august ”. Ne întrebăm ce legătură ar fi putut avea această căsătorie cu crima deosebit de odioasă, pe care profesorul Anthony Yu a interpretat-o drept o crimă ritualică. Gelozie? În nici un caz! Pentru că: „ Din cauza acestei căsătorii, profesorul a acceptat să se convertească la iudaism, ceea ce, apreciază publicația menționată anterior, ar fi putut însemna pentru asasin un paricid moral post-mortem împotriva părintelui spiritual (…) Mircea Eliade” !

21 mai — A fost odată ca niciodată Ioan Petru Culianu! Istorie.

O chestiune de religie?
Cu această a treia „ipoteză”, pătrundem în galaxia celui mai pur antisemitism, agravat de această formulă ignobilă și absurdă de „ paricid moral post-mortem împotriva părintelui spiritual Mircea Eliade” . Altfel, este de la sine înțeles că avem de-a face aici cu o „ipoteză” bazată pe o alta și redusă, prin urmare, aproape la nimic, având în vedere caracterul neverificabil al presupusei convertiri a lui Couliano la iudaism. Este mai degrabă o operațiune de înșelăciune pusă în aplicare de „semioticienii criminalității” care par să se fi bazat pe substratul antisemit și pe probabila dezinformare a multora dintre potențialii cititori ai „textului” asasinatului. Astfel, intoxicația de aici nu constă doar în conținutul informației, care este la limită calomnioasă, ci și în „cadrul său de credibilitate” sau, dacă vreți, în sursa sa, întrucât atribuirea de către dl. Podinǎ ziarului LLR – o publicație newyorkeză la care contribuise Couliano 6 – a ideii convertirii sale la iudaism, care „ ar fi putut însemna pentru asasin (? ) un paricid moral post-mortem împotriva părintelui spiritual (… ) Mircea Eliade”, este , pur și simplu, falsă 7 .

Găsim astfel un truc constant în rândul semioticienilor criminalității, și anume acela de a se ascunde în spatele unor surse fictive (sau mai mult sau mai puțin abil falsificate), alese din „tabăra credibilității” victimei (deci, „înaltul demnitar american” fictiv , raportul falsificat al poliției din Chicago, evaluarea falsă atribuită lui LLR ) 8 .

Un detaliu suplimentar, insidios până la punctul de a fi abject:

După asasinat, ea [Hillary Wiesner] a luat trei genți din apartamentul domnului Culianu, al căror conținut este necunoscut. În același timp, ea este beneficiara unei polițe de asigurare de viață asupra profesorului, evaluată la 150.000 de dolari. Ea avea un cont comun cu el în valoare de 90.000 de dolari.

Aceasta este o tehnică ce se joacă cu dezinformarea, sau chiar cu ignoranța publicului țintă, combinând referințele vagi insinuante, la granița cu calomnia, – căci toate aceste manevre șerpuitoare există doar în ton , atunci când nu este vorba de o falsificare pur și simplu nechibzuită – cu presupusele prejudecăți ale cititorului, la care se face apel cu un aer de cunoscător, un aer care șterge, într-un fel, orice posibile îndoieli, altfel perfect legitime, privind fiabilitatea surselor. Rezultatul tuturor acestora este o aureolă de josnicie comună care adâncește presupusa „crimă” religioasă printr-o implicație ticăloasă, întărind și mai mult clișeul antisemit. Sugerează asta măcar că Hillary Wiesner, logodnica lui Couliano, a fost implicată personal în asasinat? Oricât de absurd ar părea, trebuie spus că ideea a fost într-adevăr vehiculată o vreme. În orice caz, în momentul evenimentelor, Hillary Wiesner se afla în Anglia, la Cambridge, dacă îmi amintesc bine!

„Fiii lui Avram Iancu”…
Să revenim la prima teză avansată de corespondent, cea referitoare la cercetările presupuse întreprinse de profesorul Couliano „ asupra unei serii de organizații secrete ale legionarilor din Statele Unite, printre care se numără și cea numită Fiii lui Avram Iancu, provocând astfel reacția violentă a organizațiilor respective ”. Aceasta ar părea, cel puțin la suprafață, puțin mai coerentă. Problema este că „Fiii…” în cauză, la fel ca și ceilalți, nu sunt decât măști ale Securității însăși, create de aceasta din urmă tocmai pentru a-și camufla mai bine operațiunile criminale.

Cât privește presupusele cercetări întreprinse de Couliano pe tema acestor faimoase „ organizații legionare secrete” , lucrurile sunt puțin mai complicate și, pentru a le clarifica, ne permitem să cităm un pasaj din studiul nostru menționat anterior:

În iunie 1990, în urma unui articol publicat în săptămânalul italian Panorama 9 , Culianu a devenit ținta unor amenințări și atacuri atât telefonice, cât și în scris 10 . Pe 13 iunie același an, președintele României, Ion Iliescu, a lansat a treia și cu siguranță cea mai sângeroasă „mineriadă” iar zece zile mai târziu, ca răspuns la atrocitățile comise de mineri (dacă nu chiar de agenții Securității deghizați în „fețe negre” pentru nevoile cauzei) Culianu a inițiat, la rândul său, „serialul jurnalistic” Scoptophilia. Aceasta a semnalat o intensificare remarcabilă a „semioticii amenințării” la care pozițiile sale anterioare îl expuseseră deja. „Corespondenții”, de altfel, nu erau, așa cum s-ar fi putut aștepta și cum se întâmplase în cazul altor oponenți vizați de Securitate, „profesori” indignați sau „cetățeni buni” furioși, ci două organizații politico-teroriste: Vatra Românească și Fiii lui Avram Iancu11 . Fără îndoială, chiar dacă acum este aproape imposibil să cunoaștem conținutul exact al acestor scrisori 12 , putem reconstitui, cel puțin parțial, conținutul lor din anumite declarații deosebit de agresive ale autorităților române ale vremii și pe baza unor articole din Scoptophilia – în special „Patriote?” – care par să conțină răspunsurile abia codificate ale lui Culianu 13 .

Vizita Regelui Mihai la Chicago
Poate părea ciudat că am ales să plasăm a doua „ipoteză” a lui Mircea Podină pe ultima poziție. De fapt, motivul este destul de simplu: spre deosebire de celelalte două, care erau simple insinuări și bârfe cu tentă antisemite, aceasta conține un nucleu tragic de adevărat. Într-adevăr, există dovezi concrete că rolul profesorului Couliano în organizarea vizitei Regelui Mihai la Universitatea din Chicago a tulburat într-adevăr anumite cercuri politice, chiar dacă corespondentul Radio București are grijă să nu spună că însuși guvernul postcomunist român, condus de nimeni altul decât Ion Iliescu, a fost cel mai probabil instigator al asasinatului – mai ales dacă luăm în considerare conferința sa de presă foarte agresivă din 7 iunie 1991, pe care am citat-o la început. Într-adevăr, președintele se temea ca de ciumă de consolidarea prestigiului politic al fostului rege, pe care îl expulzase deja de două ori la ordinul său expres, în timpul vizitelor triumfătoare în România de după 1989, în timp ce Iliescu însuși își deriva „legitimitatea” în fruntea statului din falsificări electorale și dintr-un set de tehnici, la limita genocidului, care combinau „mineriade” și atacuri teroriste .

Ioan Petru Culianu — expert în gnosticism și magie renascentist | UE alege România (2015). Radio România Regional.

Despre ce este vorba? Să aruncăm o privire mai atentă asupra câtorva fapte. Pe 2 aprilie, în timpul prânzului, Couliano i-a mărturisit lui Frances Gamwell, soția fostului decan al Școlii de Teologie, Chris Gamwell, că este urmărit. Unsprezece zile mai târziu, în noaptea de sâmbătă, 13 aprilie, în timp ce participa la o strângere de fonduri pentru Regele Mihai al României, aflat în vizită la Universitatea din Chicago, Couliano a fost aproape atacat de un străin. Straniul eveniment a avut loc în holul Hotelului Drake din Chicago – așa cum avea să-i spună mai târziu prietenului său, profesorul Moshe Idel de la Universitatea Ebraică din Ierusalim – un loc destul de bizar, plin de personaje suspecte. Individul, al cărui palton se umfla, abia acoperind ceva ce semăna foarte mult cu o armă, ascunsă, după toate probabilitățile, în buzunarul interior al jachetei, l-a împins la perete, în timp ce profera amenințări cu moartea. „ Mi-a spus că, dacă mă duc să-l susțin pe rege, mă vor ucide” (ns) 15 .

Semnificația manevrei este dezvăluită în două puncte suplimentare din „scenariile” înaintate de Mircea Podină, să le numim 4 și 5, deși este, în realitate, un pasaj destul de omogen pe care îl vom reda mai jos:

4. Să adăugăm că cercetările sunt, în realitate, considerabil îngreunate de zvonuri și acuzații nefondate, fapt care a determinat FBI-ul să implice și un agent vorbitor de limbă română în eforturile de soluționare a cazului.

5. În final, concluzia care trebuie trasă în această etapă a anchetei, concluzie care a fost confirmată categoric de Departamentul de Poliție din Chicago, este că nu poate fi pusă în discuție nicio implicare a serviciilor secrete românești în acest caz nefericit 16 .

Din aceasta totul devine perfect clar. „ Zvonurile și acuzațiile nefondate” care, „în realitate, au îngreunat considerabil” ancheta, determinând FBI-ul „să implice în eforturile de soluționare a cazului și un agent vorbitor de limbă română”, sunt, desigur, zvonurile și acuzațiile îndreptate la adresa Securității inocente, oprimate și persecutate ca întotdeauna de un exilat român amator de bârfe absurde (chiar dacă conferința de presă a președintelui Iliescu trebuie considerată o gafă regretabilă). Evident, „ concluzia care se impune în această etapă a anchetei, concluzie care a fost confirmată categoric de Departamentul de Poliție din Chicago, este că nu poate fi pusă în discuție vreo implicare a serviciilor secrete românești în acest caz nefericit ”.

„ De unde vine această insistență obsesivă de a exonera Securitatea? ”, întreabă pe bună dreptate domnul Dragomir Costineanu în articolul său menționat anterior.

„Crima lui lese-Eminescu”
Poate că cel mai bun răspuns la această întrebare este oferit de un alt text, mai precis un articol publicat pe 28 februarie 1992 în ceea ce s-ar putea numi fără ezitare neoficialul Securității, ziarul de extremă dreapta România Mare , un ziar degenerat condus sau mai degrabă führerizat de vărul politic al lui Vladimir Jirinovski, dublură românească exacerbată a lui Jean Marie Le Pen: Corneliu Vadim Tudor, probabil inspirator al lui Nicolas Sarkozy (cei doi se împrieteniseră în timpul unei vizite în România a președintelui francez, care împrumutase de la acesta, adaptând-o, celebra formulă Kärcher 17 ) .

Articolul a apărut sub titlul, deja sugestiv prin ineptitudinea sa criminală, de „Crima lez-Eminescu” (Crima lui lèse-Eminescu) 18 . Această infamie, căci exact asta este, reprezintă cea mai consecventă și, cu siguranță, cea mai disperată încercare a Securității de a pângări – acum, după mai bine de treizeci de ani, putem spune, hagiografia obligă, să profaneze – memoria lui Ioan Petru Couliano și, în același timp, de a recupera o semiotică a crimei pe care organizatorii ei simțeau prea bine că le scapă din mâini.

Dacă anterior aveam de-a face cu tehnici de dezinformare și intoxicare, una peste alta, destul de comune, mult mai șocante prin implicarea, în apărarea „onoarei” unei poliții politice de mult compromise, a celor mai înalte autorități ale Statului, în special a Președintelui României, domnul Ion Iliescu; și dacă prin corespondența sa radiofonică, domnul Podină a reușit mult mai mult să confirme suspiciuni puternice și legitime decât să spele imaginea veșnic pătată a celei mai stupide „inteligențe” de pe planetă, ca să împrumut titlul unuia dintre articolele lui Couliano 19 – în articolul publicat în ziarul lui Corneliu Vadim Tudor descoperim o formă deosebit de abjectă de „revendicare penală”.

Într-adevăr, degenerarea semiotică, care era inevitabilă, a „textului crimei”, combinată cu pierderea progresivă a controlului mass-media asupra acestei afaceri foarte întunecate, a determinat Securitatea să treacă de la un discurs nu lipsit de agresivitate, dar care încerca să respecte, mai mult sau mai puțin, convențiile unui proces de comunicare construit din aserțiuni bazate pe surse fictive, este adevărat, și de la declarații calomnioase inventate de la zero, fără îndoială, dar care se străduiau totuși să păstreze cadrul gol al unei polemici politice, oricât de ignorantă, ridicolă și grotescă, la un limbaj de lemn agravat de un delir naționalist tanato-scatologic în sensul literal al termenului.

În acest articol, regăsim structura deliberat profană a „textului asasinatului”, deja definită ca o posibilă „crimă ritualică”, purtând atât o profanare simbolică, cât și una fizică a victimei. Pur și simplu, este vorba de un transfer, acela al scatologiei ritualizate a actului către scatologia pseudo-judiciară a cuvântului, prin fanteziarea unui cod inexistent, inspirat grosolan de anticul crimen laesae majestatis și reprezentând, ca atare, un act indicibil de lingușire anticulturală . În cele din urmă, mai mult decât o transcriere lingvistică a actului, mai mult chiar decât o decodificare și o glosare a crimei, este vorba aici de o mărturisire și, într-un mod și mai decisiv, de o scuză pentru crimă : un fel de „linșaj sacru” în numele națiunii.

Să încercăm să decupăm din această hoitură de silabe câteva sferturi purulente de infamie (precizăm că atât literele mari, cât și cele mici, precum și orice subliniere sunt în text):

…este imposibil să trecem cu tăcerea, dacă ești român, crima abominabilă comisă de pigmeul din Chicago (…) ÎMPOTRIVA CULTURII ROMÂNE (…) Dar cea mai cumplită crimă a refugiatului în megalopolisul gangsterilor ne este dezvăluită, cu o seninătate paradoxală de complice, de Dorin Tudoran 20 într- o apologie grețoasă dedicată acestui excrement pe care nu s-a tras suficientă apă în letala Toaletă cu Apă pe care soarta pare să i-o fi pregătit: vom cita câteva propoziții din panegiricul scris de dt și care sunt tot atâtea insulte ale unui paranoic [are impresia că ai întâlnit deja acest termen undeva, s-ar spune în conferința de presă a președintelui Ion Iliescu, nn] adresată României și geniului său național, inegalabilul Eminescu… Cu alte cuvinte, nenorocitul din Chicago ne reproșează faptul că Eminescu ne-a învățat să ne iubim țara ca pe cel mai prețios dar pe care l-am primit odată cu viața. Conform opiniei fermentate în creierul fecaloid al lui Culianu (sic!!!), Eminescu și numai Eminescu ar fi vinovat de faptul că românii suferă de patriotism ceea ce ar fi o „boală mintală”. Prin urmare (…), Culianu visa, pentru a ne vindeca de patriotism, la o terapie de șoc, așa cum (…) anumiți transfugi s-au vindecat de el de mult, precum și alții, încă neexilați, care, prin prezența lor aici, murdăresc pământul pe care calcă [îi recunoaștem cu ușurință aici „cetățenii care denigrează țara în străinătate” precum și „cercurile românești din străinătate”, denunțate de conferința de presă iliesciană, cf. mai sus, nn]. Toți se consideră subordonații privilegiați ai celor care își propun să transforme România într-un fel de colonie divizată [aici limbajul devine de-a dreptul puținian, evident înainte de literă, nn], pentru a consolida mai bine strânsoarea magnaților „supermetropolei” căreia i s-au vândut.

Această utilizare a unei „axiologii” destul de isterice naționaliste și, bineînțeles, religioase, constituind o semiotică a justificării crimei, pare să documenteze trecerea de la o ideologie totalitară neocomunistă la un fel de fundamentalism fascist, expresia unei dictaturi deosebit de răzbunătoare a resentimentului.

Corneliu Vadim Tudor (1949–2015), cel mai probabil autor al acestor inanități21 , a avut ulterior imunitatea parlamentară suspendată, fiind pus sub acuzare în 18 procese diferite.

Alte fabule imaginate ulterior despre Couliano – lipsite de această neobosit psihopată și de această scatologie ritualică macabră, care combină calomnia și bârfa cu cele mai grotești insulte, toate străbătute de un incontestabil impuls coprofagic – au coborât ulterior la nivelul senzaționalismului idiot al unui roman feroviar 22 .

„Semiotica criminalității”
Pe lângă faptul că a fost un istoric strălucit al religiilor și un jurnalist politic formidabil, așa cum a dovedit în seria sa Scoptophilia, Couliano a fost și un prozator remarcabil. Acum, această irupție a totalitarismului prin crimă într-o sferă care ar fi trebuit să-i rămână absolut inaccesibilă, cea a scriitorilor ca pneumatofori, pentru că nu au fost chiar primii, s-a dovedit a fi totodată cea mai brutală și cea mai șocantă în incredibila sa josnicie. Totuși, aceasta nu a fost prima mea experiență, pe care aș putea-o descrie ca fiind personală și, din păcate, traumatizantă, cu asasinarea unui scriitor. Ci mai degrabă prima, care, atât prin maturitatea mea dobândită, cât și prin cadrul circumstanțial semnificativ mai flexibil – mă aflam, până la urmă, în Franța și nu în România abia postcomunistă, deși, așa cum a dovedit din plin cazul lui Couliano, acest lucru nu mă proteja cu adevărat de anumite riscuri – mi-a deschis o posibilitate plauzibilă de a reacționa, și de a reacționa analitic. Într-adevăr, indignarea valorează puțin fără o maturizare reală a înțelegerii, a capacității de a transforma simplul strigăt într-o elucidare a motivelor și metodelor subiacente, fără de care sofismele „semioticii crimei” riscă să te inducă în eroare.

Pentru că, până la urmă, totul este o bătălie a imaginii în versiunea actuală a acestei lumi, fie că este vorba de asasinate sau de războaie, poate chiar mai multe războaie. Atât atentatele cu bombă cu propagandă, cât și info-propaganda sunt simultane, chiar dacă nu în întregime concomitente, cu propaganda cu bombe. O! Nu am nicio îndoială că vom ajunge să urmărim Apocalipsa la televizor până în ultima secundă!… Apoi vom trece la marele spectacol escatologic, orice formă ar lua acesta…

Note
[1] Printr-o coincidență stranie, în aceeași zi în care Rajiv Gandhi a fost asasinat în India.

[2] Data, deja, era orice altceva decât indiferentă. Într-adevăr, așa cum a înțeles bine profesorul Anthony Yu, asasinarea lui Culianu putea fi interpretată ca o crimă ritualică, 21 mai coincidând cu ziua de sărbătoare a mamei sale: „ Data crimei avea o semnificație ritualică: 21 mai în Biserica Ortodoxă este Ziua Sfintei Elena și a lui Constantin, ziua onomastică a mamei lui Culianu. Ziua onomastică în ortodoxie comemorează botezul unei persoane în tărâmul sacru. În anii de exil ai lui Ioan, corespondența sa era în mod obișnuit întârziată și deschisă, dar timp de nouăsprezece ani, felicitarea pe care i-o trimisese mamei sale de ziua ei onomastică sosea întotdeauna prompt și nedeschisă. (…) Locul unei crime este un text, iar colegul lui Culianu, Anthony Yu, a analizat locul din baia unde a fost comisă uciderea prietenului său apropiat. „A avut o semnificație ritualică. Transmite umilință simbolică și fizică, pată, impuritate, un loc extrem de profan pentru a pune capăt unei vieți… De fapt, m – am întrebat adesea dacă a fost o crimă a unui cult” ( apud Ted Anton, Eros, magia și uciderea profesorului Culianu , Northwestern University Press, Evanston, 1996, p. 250: acum prescurtat EMMPC). La aceasta trebuie să adăugăm remarca poetului și eseistului Andrei Codrescu: „ O astfel de dezinformare era o «marcă înregistrată a Securității», potrivit lui Andrei Codrescu. Modul umilitor al crimei și alegerea unei figuri mai puțin cunoscute a cărei dispariție i-ar fi derutat și demoralizat pe adversari a fost o altă marcă înregistrată. Hărțuirea lui Culianu , combinată cu dezinformarea de după crimă, a meritat cel puțin un răspuns din partea guvernului ” ( apud Ted Anton, ibid ., p. 276).

[3] Vezi studiul nostru „Cele șapte transgresiuni ale lui Ioan Petru Culianu. Fractali, destin și hermeneutică religioasă”, în Les cahiers „Psychanodia” , nr. 1, mai 2011, n. 120 (acum online la https://adshishma.net/Publications-Accueil.html). Textele citate din surse românești sunt prezentate în traducerea noastră.

[4] Acesta este articolul Dialogul morților , care prezintă cele două personaje complice .

[5] Pentru această tipologie a „textelor” de asasinat, vezi și studiul nostru citat în nota 3 de mai sus.

[6] Este vorba despre rubrica Scoptophilia prin care Culianu exercitase, timp de peste 11 luni (între 6 ianuarie și 22 decembrie 1990), un „voyurism” politico-cultural, foarte tulburător pentru anumite cercuri politice postcomuniste românești precum și, mai ales, pentru cea mai stupidă dintre „servicii de informații”, Securitatea. Cititorul de limbă română poate accesa proza politică a lui Culianu citind Păcatul împotriva spiritului, edițiile Nemira, 1999.

[7] Cf. Dragomir Costineanu, „Misterele morții lui IP Culianu”, în Lupta/Le Combat, n° 211/7 octombrie 1993 (în română).

[8] Obsesia „semioticienilor criminaliști” de a controla nu doar semnul emis, ci mai ales codul său de citire, chiar și traiectoria sa interpretativă, precum și, mai frecvent într-un fel, traiectoria investigației, este evidentă din oferta impertinentă de colaborare făcută FBI-ului de către Virgil Măgureanu, pe atunci directorul Serviciului Român de Informații (SRI), o ofertă care a ascuns prost, sub ironia și chiar aroganța suprafeței, profunda îngrijorare (vezi articolul nostru „Masca și mesajul. Bilanțul unei morți anunțate” / „Masca și mesajul. Evaluarea unei morți anunțate”, în Scrieri critice și politice, 1980–2022, Les Cahiers „Psychanodia”, nr . 3, mai-iunie 2022, p. 86 – de citit pe site-ul https://adshishma.net/Publications-Accueil.html).

[9] IP Culianu, „ La realta? Sono due ”, Panorama, 3 iunie 1990, p. 107.

[10] Cf. Ted Anton, EMMPC (op. cit. nota 2), p. 194; v. și G. Casadio, „Ioan Petru Couliano și contradicția”, în Înălțarea și ipostazele inițiatice ale sufletului. Misticism și escatologie prin tradițiile religioase , Phōs, 2006, pp. 33–34 (acum online la https://adshishma.net/Publications-Accueil.html).

[11] Pentru Vatra Românească, vezi studiul nostru citat în nota 3, § 2.2.3.2. Cât despre „Fiii…”, este vorba de o organizație teroristă de dinainte de „revoluția” românească, creată de Securitate, al cărei scop era intimidarea, și uneori chiar reprimarea, oponenților Exilului Românesc. „ Securitatea a inventat adesea grupuri fasciste pentru a-i amenința pe exilați, iar jurnalistul german Richard Wagner i-a urmărit direct pe „Fiii lui Avram Iancu” până la aceasta ” (Ted Anton, EMMPC, p. 206). Mai mult, „Fiii lui Avram Iancu” nu a fost nici singura, nici măcar cea mai veche organizație teroristă fascistă creată de Securitate împotriva emigrației românești și, în special, împotriva Radio Europa Liberă: „ I-au fost trimise și mai multe scrisori de amenințare (către Émile Georgescu, jurnalist la RFE nn) , avertizându-l că va fi ucis și casa îi va fi incendiată dacă își va continua activitățile în slujba „șefilor săi evrei” . Aceste scrisori păreau să provină de la o aripă teroristă a organizației fasciste din exil, Garda de Fier, și erau semnate „Grupul V”. Desigur, Grupul V fusese inventat din cap până în picioare de DIE (Departamentul de Informații Externe). Pentru a-l face mai credibil, scrisori similare au fost trimise altor români care locuiau în Occident: Noël Bernard, fostul șef al Departamentului Român al postului Radio Europa Liberă, foarte popular în România datorită criticilor sale dure la adresa regimului; Paul Goma și Virgil Tǎnase, doi disidenți foarte activi care locuiau în Franța; fostul rege Mihai al României, exilat în Elveția; și celebrul scriitor Eugène Ionesco, membru al Academiei Franceze. S-a încercat și o operațiune de șantaj, menită să-l oblige pe Georgescu să demisioneze „voluntar” din funcție în schimbul unei vize de ieșire pentru mama sa în vârstă, care încă locuia la București (…) Bucureștiul nu a reușit niciodată să-l compromită pe Emil Georgescu, care a continuat să-și difuzeze criticile acerbe la adresa lui Ceaușescu. În dimineața zilei de 28 iulie 1981, Georgescu a fost înjunghiat de douăzeci și două de ori de doi traficanți de droguri francezi în timp ce părăsea locuința sa din München. Raportul anual al Ministerului de Interne german, care prezenta cele mai semnificative acțiuni ale Bundesamt für Verfassungsschutz (Oficiul Federal pentru Verfassungsschutz), publicat în 1983, afirmă: „Victima a fost salvată datorită sosirii rapide a serviciilor de urgență. Făptașii au fost arestați și condamnați la câțiva ani de închisoare. Au refuzat cu încăpățânare să dezvăluie identitatea celor care au ordonat crima. După această încercare nefericită, se pare că alți agenți din România au fost însărcinați cu lichidarea definitivă a emigrantului român.”» (Ion Mihai Pacepa, Orizonturi roșii , 1988 , p. 126).

Paralelismul dintre cele două cazuri – Émile Georgescu și Culianu – atât la nivel „semiotic”, cât și metodologic este atât de evident încât devine aproape inutil să ne oprim asupra lui. Într-adevăr, nu numai că scenariile scrisorilor de amenințare trimise de o organizație fascistă creată pentru nevoile cauzei de către Securitate, urmate de o tentativă de asasinat – eșuată temporar într-un caz, imediat reușită în celălalt – se potrivesc, dar regăsim și aceeași aureolă de entuziasm antisemit în jurul potențialei victime. De fapt, doar arma crimei diferă! (cf. op. cit . , ibid., nr. 86).

[12] Majoritatea distruse chiar de Culianu care, fie din dispreț, mai ales la început, fie din anxietate (treptat), a refuzat constant să informeze poliția americană despre amenințările la care a fost supus, în ciuda sfaturilor repetate primite de la prietenii săi. Cea mai bună definiție a acestei atitudini, cel puțin ambivalente, aparține, de altfel, logodnicei lui Culianu, domnișoara Hillary Wiesner: „ Avea logica unui magician. Se gândea: «Dacă rup și distrug ritualic aceste hârtii, circumstanțele care se ascund în spatele lor vor fi neutralizate» ” (Ted Anton, EMMPC, p. 206).

[13] Vezi studiul nostru citat în nota 3, § 2.2.3.3. În lucrarea sa menționată anterior (nota 2), Ted Anton afirmă: „ Când s-au întors la Boston [IP Culiano și Hillary Wiesner, nn], a găsit mai multe scrisori trimise de Lumea Liberă. L-a sunat pe prietenul său Dorin Tudoran. «Scrisorile erau similare cu cele pe care le-am primit», a spus Tudoran, «de la un grup care pretindea a fi Fiii lui Avram Iancu».” Topoare, cuțite mari și sânge picurător decorau pagina, care promitea: „Brațele noastre îi vor lovi pe cei care acceptă salarii pentru a-și profana națiunea și îi vom adormi în rușine pentru totdeauna”. » (EMMPC, p. 206). Așadar, topoare, cuțite și picături de sânge combinate cu o retorică a trădării patriei… Aceasta este „cercetarea” lui Ioan Petru Culianu asupra acestei „ serii de organizații secrete ale legionarilor Statelor Unite, inclusiv cea numită «Fiii lui Avram Iancu» ”.

Cât despre Avram Iancu însuși, din care acești nemernici criminali pretind că se desprind, el a fost un revoluționar formidabil, avocat de formație, organizator și lider al revoluției de la 1848 din Transilvania, de departe cea mai energică și eficientă dintre cele trei revoluții românești ale vremii, întrucât aceasta a durat până în 1849, în ciuda faptului că Kossuth refuzase să se alieze cu revoluționarii români. În cele din urmă, o „minciună imperială”, cea a foarte tânărului Franz Joseph – o minciună care a urmat alteia, de același fel, cea a „despotului iluminat” Iosif al II-lea (în 1784) împotriva unui alt revoluționar român, Horea – a permis înăbușirea revoluției. Însuși Horea era zdrobit la roată; fără să sufere torturi, Avram Iancu pur și simplu a înnebunit. Se pare că înșelarea oamenilor nu mai era la modă.

[14] Această poveste a „teroriștilor”, în majoritate lunetiști care atacau și dispăreau ca de nicăieri, a obsedat mult timp presa românească, până când o emisiune de pe canalul ARTE a aruncat în sfârșit o lumină complet neașteptată asupra subiectului, implicând, în mod curios, mai multe servicii secrete străine, occidentale sau (încă) sovietice. Acum, dacă prezența acestora din urmă nu era în sine nimic surprinzător, „mărturisirile”, uneori izbitoare prin recea lor franchețe, ale celor dintâi (ar trebui să vorbim în acest caz și despre „compensație aleteică”?) erau ceva de uimire. În ceea ce privește rolul jucat de falsificarea informatică în procesul electoral din România, vezi articolul nostru „Qui-pro-quo ” din caietele „Psychanodia” nr. 3, de citit (în limba română) pe site-ul https://adshishma.net/Publications-Accueil.html .

[15] Apud Ted Anton, EMMPC (citat nr. 2) , pp. 232–233; v. și studiul nostru (op. cit. nota 3), n. 105.

[16] Apud D. Costineanu ( art. cit . nota 4).

[17] Cu mica diferență că, în timp ce domnul Sarkozy plănuia să folosească agenții de curățenie în cauză exclusiv împotriva a ceea ce el numea foarte delicat „sângerile” de care intenționa să scape de francezi, CVT, mult mai radicală, a amenințat că va guverna, dacă va ajunge la putere, „cu mitraliere”. Kärcher, mitralieră – contrastul rămâne, totuși, izbitor (democrația obligă…).

[18] Aceasta este, fără îndoială, o prostie criminală, deoarece, așa cum am arătat în detaliu, Mihai Eminescu, fără îndoială cel mai mare poet al românilor, figură astrală a unui rebel romantic, fusese și el, la vremea sa, asasinat de forma monarhică a ceea ce avea să devină totalitarismul românesc modern ( Les Cahiers «Psychanodia» nr . 4, iunie 2023, pe https://adshishma.net/Publications-Accueil.html, precum și, de acum înainte, La Lettre du PEN Club français nr . 38, pp. 8–20).

[19] „Cea mai proastă inteligenţă”, articol în două părţi, publicat succesiv în Lumea liberă românească , nr. 94, 21 iulie 1990 şi nr. 96, 28 iulie 1990 (retipărit în Păcatul împotriva spiritului), ediţiile 1999–1, pp. Pentru a înțelege mai bine spiritul textului, ne permitem să oferim un mic citat, destul de revelator: „ Unul dintre nenumăratele ‒ dar nu cel mai puțin important ‒ motive pentru care România aspiră la un loc unic în lume este serviciul său de informații. Pentru că putem afirma fără ezitare: România este pe primul loc în ceea ce privește prostia Serviciilor sale de Informații” ( art.cit . p. 99). E de mirare că, după ce a fost atât de dur insultată, „informația” în cauză a vrut să se răzbune, intelectual vorbind, cu un glonț?!

[20] Poet și jurnalist român, la acea vreme adversar al regimului comunist al lui Ceaușescu și postcomunist al lui Ion Iliescu.

[21] Deși semnatarul articolului este un anume Leonard Gavriliu, traducător în limba română al lui Freud. Când a fost întrebat de domnul Ted Anton despre acest text, Leonard Gavriliu a negat că ar fi autorul, deși a fost nevoit, în circumstanțe neclare, să-și împrumute numele acestei ignominii. Pentru informații suplimentare, consultați studiul nostru citat la nota 3, nr. 146.

[22] Vezi studiul nostru citat în nota 3, nr. 147.

Prezentarea autorului
Ioan Petru Couliano
Ioan Petru Culianu sau Couliano (5 ianuarie 1950 — 21 mai 1991) a fost un istoric român al religiilor, culturii și ideilor, filosof și eseist politic, precum și povestitor. A fost profesor de istoria religiilor la Universitatea din Chicago din 1988 până la moartea sa, iar anterior predase istoria culturii române la Universitatea din Groningen.

Specialist în gnosticism și magie renascentistă, a fost încurajat de Mircea Eliade și s-a împrietenit cu acesta, deși s-a distanțat treptat de mentorul său. Culianu a publicat lucrări fundamentale despre relațiile dintre ocultism, eros, magie, fizică și istorie.

Culianu a fost asasinat în 1991. Au existat multe speculații conform cărora asasinarea sa a fost o consecință a viziunii sale critice asupra politicii naționale românești. Unele facțiuni ale dreptei politice românești au celebrat deschis asasinarea sa[1]. Securitatea Română, pe care a denunțat-o cândva drept o forță a „stupității de epocă”, a fost, de asemenea, suspectată de implicare și de folosirea unor fronturi marionetă de dreapta drept acoperire.

Bibliografie
Teste
Mircea Eliade, Assisi, Cittadella Editrice, 1978; Roma, Settimo Sigillo, 2008; Mircea Eliade, București, Nemira, 1995, 1998; Iași, Polirom, 2004
Iter in Silvis: Saggi scelti sulla gnosis e altri studi, Gnosis, nr. 2, Messina, EDAS, 1981
Religione e accrescimento del potere , în G. Romanato, M. Lombardo, IP Culianu, Religione e potere , Torino, Marietti, 1981
Psychanodia: O analiză a dovezilor privind ascensiunea sufletului și relevanța acesteia, Leiden , Brill, 1983
Eros și magie în Renaștere. 1484 , Paris, Flammarion, 1984; Eros și magie în Renaștere, Chicago, University of Chicago Press, 1987; Eros și magia Rinascimento: La congiunzione astrologica del 1484 , Milano, Il Saggiatore – A. Mondadori, 1987; Eros și magic în Renaștere. 1484 , București, Nemira, 1994, 1999; Iasi, Polirom, 2003, 2011, 2015; Eros și magie în Renacimiento. 1484 , Madrid, Ediciones Siruela, 1999
Experiențe ale extazului: Extaz, ascensiune și narațiune vizionară a elenismului în Evul Mediu , Paris, Payot, 1984; Experienze dell’estasi dall’Ellenismo al Medioevo, Bari , Laterza, 1986
Gnosticismul și gândirea modernă: Hans Jonas , Roma, L’Erma di Bretschneider, 1985
Cercetări asupra dualismelor occidentale: Analiza principalelor lor mituri , Lille, Lille-Thèses, 1986; I miti dei dualism occidentali, Milano , Jaca Book, 1989
Gnozele dualiste ale Occidentului: istorie și mituri , Paris, Plon, 1990; Arborele Gnozei, New York, HarperCollins, 1992; Gnozele dualist ale Occidentului. Istorie și mituri , București, Nemira, 1995; Iași, Polirom, 2002, 2013
Dincolo de această lume: Călătorii de altă lume de la Gilgamesh la Albert Einstein, Boston, Shambhala, 1991; Mas alla de este mundo, Barcelona, Paidos Orientalia, 1993; Călătorii în lumea de dincolo, București , Nemira, 1994, 1999; Iași, Polirom, 2003(3), 2007, 2015; Jenseits dieser Welt , Munchen, Eugen Diederichs Verlag, 1995
I viaggi dell’anima, Milano , Arnoldo Mondadori Editore, 1991
Arborele Gnozei: Mitologia Gnostică de la creștinismul timpuriu la nihilismul modern , San Francisco: HarperCollins, 1992; Copacii Gnozei. Mitologia gnostică de la creștinismul timpuriu la nihilismul modern, București, Nemira, 1999; Iași, Polirom, 2005, 2015
Experiences del extasis, Barcelona, Paidos Orientalia, 1994; Experiențe ale extazului, București, Nemira, 1997; Iași, Polirom, 2004
Religie și putere, București, Nemira, 1996; Iași, Polirom, 2005
Psihanodia, București , Nemira, 1997, Iași, Polirom, 2006
Păcătul împotriva spiritului. Scrieri politice , București, Nemira, 1999; Iași, Polirom, 2005, 2013
Studii româneşti I. Fantasmele nihilismuli. Secretul Doctorului Eliade, București, Nemira, 2000; Iași, Polirom, 2006
„Studii românești II. Soarele și Luna. Otrăvurile admirației”, Iași, Polirom, 2009
„Iter in silvis I. Eseuri despre gnoză și alte studii”, Iași, Polirom, 2012
„Iter in silvis II. Gnoză și magic”, Iași, Polirom, 2013
Joacă mintii. Istoria ideilor, teoria culturii, epistemologie, Iaşi , Polirom, 2002
Iocari serios. Ştiinţa şi arta în gîndirea Renaşterii, Iaşi, Polirom, 2003
Cult, magie, erezii. Articole din enciclopedia ale religiilor, Iaşi, Polirom, 2003
“Marsilio Ficino (1433–1499) si problemele platonismului in Renastere, Iasi, Polirom, 2015
“ Dialoguri intrerupte. Corespondenta Mircea Eliade-Ioan Petru Culianu, Iasi, Polirom , 2004, 2013
Lucrări colective
Cu Mircea Eliade și H.S. Wiesner: Dicționar de religii, cu colaborarea lui H.S. Wiesner. Paris, Plon, 1990, 1992(2); Ghidul Eliade pentru religiile lumii, Harper, San Francisco, 1991; Handbuch der Religionen, Zurich și Munchen, Artemis-Winkler-Verlag, 1991; Suhrkamp-Taschenbuch, 1995; Diccionario de las religiones Barcelona , Paidos Orientalia, 1993; Dicţionarul religios , Bucureşti, Humanitas, 1993, 1996(2); Iași, Polirom, 2007
Enciclopedia religiei, Collier Macmillan, New York, 1987
Ghidul concis HarperCollins pentru religiile lumii, Harper, San Francisco, 2000
Ficţiune
Colecția de Smarald. Racconti, Milano , Jaca Book, 1989
Hesperus, București , Univers, 1992; București, Nemira, 1998; Iași, Polirom, 2003
Pergamentul diafan. Povestiri, București, Nemira, 1994
Pergamentul diafan. Ultimele povestiri, București, Nemira, 1996; Iași, Polirom, 2002
Arta fugii. Povestiri, Iași, Polirom, 2002
Jocul de smarald, Iași, Polirom, 2005, 2011
„Tozgrec, Iași, Polirom, 2010
Alte
Dialoguri întrerupe. Corespondența Mircea Eliade – Ioan Petru Culianu , Iași, Polirom, 2004
Poezii selectate

Alte lecturi

IP Couliano – cea mai recentă victimă…
Profesorul IP Couliano (Ioan Petru Culianu, 1950–1991), istoric al religiilor și discipol al lui Mircea Eliade, care a emigrat din România în 1972 și s-a stabilit la Chicago în 1986, a fost primul academician care a fost […]