Teofil IVANCIUC,

Muntenii misterioși din Carpații Nordici

 

Începând din Maramureş şi Bucovina românească şi până prin Cehia, Slovacia şi Polonia (cel mai vestic punct depăşind spre apus Ostrava din Moravia cehă), trăieşte un amestec de populaţii care vorbesc în graiuri slave sau latineşti şi care aduc pe undeva (prin fragmentarea şi amestecul de etnii), cu enclavele romanice din Balcani.

Este vorba despre grupurile de munteni volohi, oşeni şi moroşeni (aparţinând lingvistic limbii române), respectiv cele de vlahi, gorali, lemki, boiki, dolinieni şi huţuli, ce vorbesc azi în graiuri slave, mai ales rusine (unii apreciază că rusina este dialect al limbii ucrainiene, iar alţii o consideră o limbă de sine stătătoare).

Distribuţia muntenilor din Carpaţii de Nord

DISTRIBUŢIA MUNTENILOR DIN CARPAŢII DE NORD

 

Fost-au oare toţi „carpatinii” un singur popor? Cine au fost primii, ungurii, valahii sau rusinii? Cine pe cine a asimilat? Iată câteva întrebări care încă nu şi-au aflat răspunsul…

Mons Lupi (Munţii Lupilor) şi Kaltberg (Muntele Îngheţat), aşa erau numiţi Carpaţii de nord pe hărţile veacului al XVI-lea, asta, poate, pentru a-i opri pe curioşi să se apropie de acest tărâm puţin cunoscut.

Metoda a fost descoperită de romani care, acolo unde locurile erau rele sau necartografiate, le marcau pe hartă cu sintagme precum Hic sunt leones (aici sunt lei). Munţii din nord au fost arareori vizitaţi de străini până pe la absolutismul austriac, fiind populaţi şi străbătuţi mai mult de către muntenii localnici, singurii care ştiau trecătorile ascunse ale Pădurii Negre (numele purtat în evul mediu şi de Carpaţii Păduroşi, adică acea pădure sălbatică care a început să fie defrişată abia în cel de-al XVIII-lea veac).

Harta Carpaţilor Nordici din anul 1579

HARTA CARPAŢILOR NORDICI DIN ANUL 1579

 

Iată neamurile care populează azi munţii din nord:

Vlahii au supravieţuit în Moravia cehă şi în Silezia poloneză învecinată. În Moravia se numesc valaši şi trăiesc în număr mai însemnat în aşa-numita „Valahie Moravă”, în aşezări precum Rožnov pod Radhoštěm (unde există şi Muzeul Satului Valah), Valašské Meziříčí, Valašské Klobouky, Brumov-Bylnice, Vsetin, Karolinka, Slavičín, Vizovice sau Zubří. În Silezia polonă sunt cunoscuţi sub numele de wałasi şi sunt prezenţi mai ales în zona localităţilor Cieszyn şi Skoczow. Dialectul lor, aproape dispărut, include termeni împrumutaţi din limbile cehă, poloneză, slovacă precum şi vreo 80 de cuvinte de origine română („bryndza”-brânză, „strunga”-strungă, „pastyr”-păstor, „bacia”-baci, „geleta”-găleată etc). Ei au ajuns acolo prin secolele XIV-XVII, venind în grupuri mici dinspre Transilvania şi Maramureş, ca păstori de oi, fiind treptat asimilaţi în timp, spun actele de arhivă. Nu am reuşit să aflu numărul actual al vlahilor din Moravia şi Silezia, dar în 1864 ei erau vreo 50 de mii.

Goralii (gorale), grup etnic de origine română, azi pierdut în marea slavă, trăiesc la sud de Cracovia, în munţii Tatra, ramificându-se până prin Slovacia (unde sunt semnalaţi în 43 de sate). Dialectul acestora (ei şi dolinieni sunt cei mai numeroşi dintre muntenii de limbă slavă) aparţine limbii poloneze şi conţine termeni slovaci şi româneşti. Despre gorali am scris ceva mai pe larg în urmă cu câţiva ani (vezi aici).

Lemkii (lemko) trăiesc la est de gorali, de o parte si de alta a frontierei polono-slovace, între localităţile Sanok şi Nowy Sacz din Polonia, respectiv Prešov din Slovacia, numărul lor totalizând cca 60-70 de mii de suflete.

Boikii (boyko) sunt aşezaţi mai la est, cam pe acolo pe unde se întâlnesc azi hotarele Poloniei, Slovaciei şi Ucrainei, fiind în număr de doar câteva sute, conform ultimelor recensăminte, deşi în anul 1851 erau 57 de mii.

Dolinienii populează porţiunea mai joasă a munţilor, cu Pasul Tătarilor (pe unde au intrat migratorii antici şi medievali în Europa centrală), fiind un grup etnic plasat intermediar între boiki şi huţuli, puternic amestecat cu alţi munteni polonezi şi ucrainieni (pogorzani, lachy, rusini subcarpatici), care şi-au pierdut (dacă au avut vreodată) caracterul montan, azi ocupându-se cu cultivarea grânelor în zonele plane de sub munţi.

Huţulii (hucul) ocupă zona de răsărit a Carpaţilor Păduroşi, acolo unde aceştia se frâng către sud, trăind azi atât în Ucraina (la izvoarele Tisei şi Prutului – cu precădere pe râul Ceremuş), cât şi în Bucovina şi Maramureşul aparţinând României. Oficial, aceştia numără azi 21 mii de oameni în Ucraina şi cam patru mii în România (în 1851 erau 73 de mii), deşi de fapt, sunt mai numeroşi. De pildă, satele maramureşene Valea Vişeului, Bistra şi Crasna au fost înfiinţate de către huţuli, dar  miile de urmaşi ai acestora se declară astăzi „ucrainieni”. Dacă pe partea nordică a munţilor, mai ales în Pocuţia (cândva parte a Moldovei) ei par să fi vieţuit de dinainte de documentele scrise, la sud de cumpăna apelor, în Bucovina şi Maramureş, ei au ajuns prin secolele XVII-XVIII, în urma unor valuri succesive de migraţie.

Nuntă la huţuli în 1920

NUNTĂ LA HUŢULI ÎN 1920

 

Ucrainienii de pe valea Ruscovei din Maramureşul istoric rămân aparte, ei reprezentând o enclavă foarte veche (atestată deja în primele documente cunoscute), posibil o rămăşiţă a croaţilor albi ori ai slavilor baltici (sau poate a tribului ulicilor), după cum cred anumiţi cercetători. Se apreciază că locuitorii din Poienile de sub Munte şi Repedea folosesc o variantă a dialectului boyko, iar cei din Ruscova, un dialect lemko. Restul slavilor maramureşeni par să fie urmaşi ai celor colonizaţi din Galiţia între secolele XV-XVIII.

Aceştia sunt muntenii vorbitori de graiuri slave, aşa cum sunt înşiraţi azi unii după alţii, de la apus spre răsărit, în timp ce grupurile de limbă latină sunt următoarele:

Volohii trăiesc în Ucraina de vest, lângă graniţa slovacă. Ei comunică într-un grai românesc foarte arhaic (încă nestudiat de către Academia Română) şi locuiesc în număr mai însemnat pe valea râului Uj din fostul comitat Ung (nimic legat de Maramureş, cum cred unii), în satele Poroskove (Poroşcovo), Mirke (Mircea), Remety (Remeţi), Simerky (Simeria), Kamenetz (Camineţ) şi în alte două-trei aşezări. Cel mai îndepărtat loc unde se mai vorbeşte azi româneşte este satul Mircea, aflat la 6 km de Slovacia şi 30 km de Polonia. Aceşti latinofoni năpăstuiţi („descoperiţi” pentru România abia în anul 1997!) sunt porecliţi de către ucrainienii majoritari „ţigani albi” sau „loskarini”. Ei par să fie aşezaţi în munţii Beskizi de dinainte de documentele scrise şi numără câteva mii de suflete.

Oşenii, care sunt vizibil diferiţi de volohi din toate punctele de vedere cu excepţia unei linii comune lingvistice (şi poate genetice), ocupanţi cândva ai comitatului Ugocea, s-au restrâns în ultimele trei-patru veacuri, azi trăind mai ales în depresiunea Oaşului din Sătmarul românesc. Probabil tot oşeni la origine sunt şi puţinii supravieţuitori ai micilor grupuri încă vorbitoare de limbă română din Beregul ucrainean (de la Mukachevo, Beregovo ori Dolha), uitate azi de toată lumea.

Moroşenii se numesc astfel şi nu „maramureşeni” (nume care reprezintă doar o formă livrescă impusă de către cărturari, dar inexistentă odinioară). Observaţi sunetul perechii de vecini oşeni-moroşeni, pe acelaşi format precum vlahii-morvlahii ori ruşii-belaruşii. Ei prezintă unele asemănări etnografice, folcorice sau de grai cu oşenii. Dacă în evul de mijloc comunităţile de moroşeni se întindeau până hăt spre nord, sub crestele Carpaţilor de dincolo de Tisa, mulţi s-au slavizat de-a lungul secolelor. Au urmat apoi tratatele de pace de la Paris din anul 1920, atunci când Maramureşul a fost rupt de o graniţă amplasată pripit şi arbitrar pe râul Tisa, la fel cum cum s-a procedat şi cu Ugocea…Azi moroşenii constituie cel mai numeros grup etnic latinofon din Carpaţii nordici, locuind atât la sud de Tisa (în Ţara Maramureşului, unde sunt vreo 150 de mii de suflete) cât şi la nord de râu, în Ucraina (Maramureşul de nord), unde trăiesc cca 40 de mii de moroşeni vorbitori de grai românesc.

 

Moroşan

MOROŞAN

 

Ce o fi fost la începuturi?

Ambele grupuri de populaţii din munţii din nord, atât cele latine cât şi cele slave, au fost consemnate în cronicile care descriu descălecarea ungurilor în Panonia anului 896. Anonymus spune că ungurii i-au întîlnit pe slavii din Halici, iar după traversarea munţilor au dat de slavi, bulgari, vlahi şi de „păstorii romanilor”. Cronica lui Nestor susţine că după trecerea Carpaţilor Nordici, ungurii s-au ciocnit atât cu volohii pe care i-au alungat, cât şi cu slavii pe care i-au supus. Se consemnează chiar şi un război între ruteni şi valahi pe la anul 1277, dar sunt mici şansele să putem afla vreodată cine exact erau aceştia şi unde anume trăiau pe atunci.

Privitor la originea muntenilor de la miazănoapte există trei teorii principale. Cea mai răspândită teorie românească vorbeşte despre existenţa încă din timpuri imemoriale, pe aceleaşi locuri ca în prezent, a românilor din Oaş şi Maramureş, de unde apoi o parte a acestora au emigrat spre vest, formând în secolele XIV-XVI grupurile goral şi vlah morav. Cărturarii din perioada interbelică i-au studiat doar pe gorali şi foarte puţin pe vlahi, abordându-i (la nivelul epocii) din perspective istorice, etnografice, toponimice şi lingvistice.

Mulţi cercetători maghiari susţin că păstorii vlahi ar fi originari de la sud de Dunăre şi că au venit pe crestele munţilor, ajungând abia prin secolele XIII-XIV în nord, acolo unde au dat peste mai vechii băştinaşi slavi. Această teorie este în antiteză cu vechile cronici, inclusiv cele maghiare, ori cu „Descriptio Europae Orientalis” din anul 1308, care spune exact invers şi anume că vlahii care locuiau demult în Panonia, s-au refugiat la sud de Dunăre odată cu venirea ungurilor!

Pe de altă parte, unii cercetători ucrainieni îi consideră pe toţi muntenii amintiţi ca fiind de origine slavă, incluzându-i în această categorie şi pe vlahi, oşeni ori pe românii moroşeni, care, susţin aceştia, nu ar fi altceva decât simpli slavi romanizaţi (!).

Concluzionând, în munţii din Cehia răsăriteană, Polonia de sud-est, Slovacia de nord-est, Ucraina de sud-vest şi în nordul României, trăiesc câteva populaţii care utilizează graiuri slave, respectiv latine. Amestecate de-a lungul secolelor atât între ele cât şi cu membri ai neamurilor învecinate (cehi, polonezi, slovaci, maghiari, austrieci, germani, ucrainieni, români ardeleni şi moldoveni, evrei sau ţigani), n-ar fi exclus ca aceste grupuri să aibă o origine comună.

Posibil că, la momentul desprinderii limbii române de sub influenţa slavă, „triburile” de pe latura sudică a Carpaţilor nordici să fi optat pentru latinism, iar cele dinspre miazănoapte pentru slavism (aşa cum sugerează vechile cronici), după cum vor fi dictat interesele lor economice, sociale, militare ori religioase. Ulterior (adică prin secolele XIV-XVI), în spaţiile păstorite de slavi au avut loc migrări de români ardeleni, oşeni şi moroşeni, care au suferit apoi, de-a lungul timpului, o slavizare accentuată. Alte mutaţii i-au determinat pe unii slavi să treacă munţii înspre sud, aşa cum au procedat huţulii bucovineni şi maramureşeni. Au existat şi grupuri care au emigrat peste Ocean ori mai spre sud, precum rutenii care au ajuns în secolul XVIII până prin Croaţia şi Voivodina sârbească, ori ucrainienii maramureşeni care continuă şi azi să se mute în Banatul românesc, dar aceste direcţii nu au relevanţă în cazul de faţă.

Civilizaţia montană prezintă similitudini frapante de-a lungul Carpaţilor în ceea ce priveşte etnografia, folclorul sau economia rurală şi are comună o parte a vocabularului, păstrat atât în arhaisme dialectale cât şi în toponimia montană. Peste tot, simbolurile cioplite pe obiectele de lemn sunt la fel ca în Maramureş. Practic, dacă exceptăm aspectul exterior al caselor din bârne de lemn, interiorul locuinţelor este de multe ori identic până la amănunt în toate regiunile amintite. Dar aceste lucruri în sine nu pot reprezenta o dovadă că grupurile de munteni au fost la origine un singur popor. Elemente simbolice identice cu cele carpatine sunt întâlnite şi în Anzi ori în Asia Centrală…

Numai urmărirea markerilor genetici şi studiile comparate aprofundate ar putea lămuri dacă „triburile” slavofone şi cele latinofone din Carpaţii de nord au aparţinut iniţial unui singur grup etnic. Şi de ar fi aşa, ar mai trebui elucidat, tot cu ajutorul paleogeneticii, dacă nu cumva românii din nord sunt diferiţi de cei din sudul României de azi. Puţinele studii genetice efectuate până în prezent au demonstrat deja că există diferenţe între românii din Constanţa şi cei din Ploieşti, că boikii au origini mai vechi decât restul muntenilor şi că lemkii au origini comune cu locuitorii insulei Krk de pe Marea Adriatică din Croaţia!

Am putea apoi ajunge să asistăm la un paradox aparent: fie să avem popoare diferite care împart aceeaşi limbă (n-ar fi de mirare, doar şi austriecii, elveţienii şi germanii sunt în aceeaşi situaţie), fie să descoperim că neamurile care vorbesc acum graiuri rutene ori româneşti, au fost la origine un singur popor (goralii sau vlahii moravi susţin ei înşişi că sunt de origine română). Ori, de ce nu, am putea constata că muntenii noştri au fost la începuturi un singur neam, dar cu obârşii mult mai vechi (celtice, dacice, gotice etc.).

Închei aici prezentarea populaţiilor carpatine de nord şi lansarea acestor semne de întrebare, cu speranţa că cercetătorii (în primul rând noua generaţie de geneticieni, dar şi arheologii montanistici) vor demara un studiu temeinic al muntenilor din Carpaţi pentru a obţine acele concluzii ferme şi fundamentate ştiinţific care lipsesc în prezent.

Bibliografie orientativă:

 

Borza Alexandru– Prin ţara goralilor (Urme româneşti prin Tatra polonă), în „Transilvania”, an 60, nr. 1, Sibiu, 1929.

Burada Teodor– O călătorie la românii din Moravia, Iaşi, 1894.

Ciobanu Veniamin– Ţările române şi Polonia: secolele XIV-XVI, editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1985.

Dan Mihail– Cehi, slovaci şi români în veacurile XIII-XVI, Sibiu, 1944.

Dan Mihail– Din istoria iobăgimii române transilvănene. Iobagi români în Polonia în sec. XVI, în „Acta Musei Napocensis”, nr. 2, Cluj-Napoca, 1965.

Drăganu Nicolae– Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei și a onomasticei, București, 1933.

Iorga Nicolae– Legăturile românilor cu ruşii apuseni şi cu teritoriul zis „ucrainean”, în „Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice”, s. II, tom XXXVIII, Bucureşti, 1916.

Lupaş Ion– Românii din Cehoslovacia, în „Graiul românesc”, Bucureşti, 1924.

Marţian D.P.- Ceva despre valachii din Moravia, în „Buciumul”, II, nr. 281, Bucureşti, 1864.

Meteş Ştefan– Emigrări românești din Transilvania în secolele XIII-XX (Cercetări de demografie istorică). Editura științifică, București, 1971.

Miklosich dr. Franz- Über die Wanderungen der Rumunen in den Dalmatischen Alpen und den Karpaten, Wien, 1879.

Mototolescu Dumitru– Jus valachicum în Polonia, Bucureşti, 1916.

Nandriş Grigore– Migraţiuni româneşti în Carpaţii Galiţiei şi ai Moraviei, în „Graiul românesc”, Bucureşti, 1927.

Nandriş Grigore– Păstoritul românesc în Carpații nordici în lumina Atlasului lingvistic al Poloniei Subcarpatice, în „Dacoromania”, an VIII, Cluj, 1934-1935.

Nikitin A.G., Kochkin I.T., June C.M., Willis C.M., McBain I., Videiko M.Y.-Mitochondrial DNA sequence variation in Boyko, Hutsul and Lemko populations of Carpathian highlands, în „Human Biology”, 81 (1), Wayne State University Press, 2008.

Nistor Ion– Cehoslovacii şi românii: expunere istorică, Cernăuţi, 1930.

Nistor Ion– Românii şi rutenii din Bucovina. Studiu istoric şi statistic, Bucureşti, 1915.

Pop Mihai– Românii din Cehoslovacia, în „Graiul românesc”, Bucureşti, 1929.

Popp Mara– Urme româneşti în viaţa pastorală a Carpaţilor polonezi, în „Buletinul Societăţii Regale Române de Geografie”, tom LIV, Bucureşti, 1935.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

 

Text recomandat de dl Vasile POP