PRELUATE DE LA DOAMNA CARMEN PANKAU
NOI, Neamul nostru PELASGO-GET nu vine de niciunde.
NOI ne-am născut AICI!
Inline image
Despre „vechimea“ noastră pe aceste meleaguri străbune, despre societatea noastră pașnică și iubitoare de artă, și felul nostru de a trăi în deplină armonie și concordanță cu energiile creatoare ale naturii, scriu mulți oameni de știință.
Iată câteva afirmații:
��LOUIS DE LA VALLÉE-POUSSIN: „Locuitorii de la nordul Dunării de Jos pot fi considerați strămoșii omenirii.”
��MARIJA GIMBUTAS – Profesor la U.C.L.A. – Civilizație și Cultură: „România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6.500 – 3.500 î. H. , axată pe o societate matriarhală, teocrată, pașnică, iubitoare și creatoare de artă, care a precedat societățile indo-europenizate, patriarhale, de luptători din epoca bronzului şi epoca fierului. A devenit de asemenea evident, că această străveche civilizație europeană, precede cu câteva milenii pe cea sumeriană. A fost o perioadă de reală armonie, în deplin acord cu energiile creatoare ale naturii.”
��DANIEL RUZO, 1968 – arheolog sud-american: „Carpaţii sunt într-o regiune a lumii în care se situa centrul european al celei mai vechi culturi cunoscute până în ziua de astăzi.”
��WILLIAM SCHILLER – arheolog american: „Civilizaţia s-a născut acolo unde trăieşte astăzi poporul român, răspândindu-se apoi spre răsărit şi apus (…) acum circa 13.000 – 15.000 de ani.”
Și acestea sunt numai câteva spicuiri ale câtorva afirmații documentate nu de noi, ci de alţii.
Ne-am bucura dacă și “experţii“ noștri ar lua în seamă aceste dovezi și le-ar transmite și în manualele noastre școlare. Ar cam fi timpul, nu-i așa domnilor?
NOI știm acum cine suntem, este înălţător și avem un motiv în plus de mândrie naţională!
STEMA MOLDOVEI – O ISTORIE STRĂVECHE ŞI MULTIMILENARĂ.
De ce se ascunde marele adevăr?
Mitul taurului găsit la Parța, în cultura carpatină își continuă existența simbolistică religioasă prin capul de taur din aur, descoperit la Poiana Coțofenești, județul Bacău și datat în secolul VII î.e.n. precum și pe numeroase tăblițe de plumb ce stau ascunse de nemernici la Institutul de Arheologie din București și care prezintă adevărata istorie a neamului arimin.
Simbolul capului de taur sau bour, cum i s-a spus la începutul feudalismului românesc, apare pe primele steme ale Moldovei de la începutul secolului XIV.
Mă voi învrednici să le mai arăt cu dovezi arheologice, că religia Sfântului Soare, a lui Sântu și a celor șapte îngeri bătrâni care îl ajutau pe Bunul Dumnezeu la rânduirea și rânduiala cerurilor, noi NEAMUL CARPATIN care ne ținem GET-BEGEȚI, am practicat-o de la mijlocul mileniului XI î.e.n. până pe la 1350 în timpul primilor domni mușatini – adică frumoși – care își aveau capitala la BAIA, în apropiere de Fălticeni.
Prima lor stemă avea în centru un cap de taur/ bour solar, identic cu cel descoperit la Craiova și vechi de prin secolul Vl î.e.n. Atât capul de bour descoperit în situl de la Craiova cât cel de pe stema Moldovei, au în frunte simbolul soarelui înrăzat, pe când pe DISCUL DE LA NEBRA, el este prezentat chiar sub forma unui disc așa cum era în religia egiptenilor (provenită din religia Getică – n. r. Carmen Pankau).
Bourul din stemă are între coarne o stea cu opt raze, adică cei șapte îngeri bătrâni împreună cu Tatăl Ceresc, prin care se rânduiește Calea Adevărului și Dreptății lui Dumnezeu, în partea stângă a botului sunt șapte stele așezate la fel ca pe Discul de la Nebra, reprezentând pe cei șapte dio din religia geților, iar în partea dreaptă este semiluna în aceeași formă ca pe acest disc. Dar grupul de șapte stele așezate pe cele două artefacte, dacă sunt unite după regula triunghiului isoscel, dau două triunghiuri, unul cu baza în sus, iar celălalt cu baza în jos, formând așa-zisa „stea a lui David” însă având în mijloc un punct mare.
Ori acest simbol se găsește în vechiul lăcaș de cult de la ȘINCA VECHE din mileniul V sau lV î.e.n., iar aici punctul/steaua din mijloc este reprezentată printr-un cerc care este împărțit în două părți egale printr-o șerpuire, adică simbolul înțelepciunii cerești cum se vede în imaginea alăturată. Dar „steaua lui David” a fost descoperită la VINCA făcând parte din literele și simbolurile sacre folosite de populațiile de pe malurile Istrului, însă cu vreo 7.000 de ani înainte ca îndemânaticii cazari să o fi furat de la mioriticii carpatini în secolul Xll al erei noastre, când au furat și scrierea pe care au numit-o Cabala.
Grupul de șapte stele al Pleiadelor sau al lui ZABELO/ APOLO apare și pe un car solar din epoca bronzului (2. 400-800 î.e.n.) descoperit în sudul Danemarcei în anul 1902, în localitatea Trundholm, fiind format dintr-un car cu șase roți care au numai patru spițe aranjate sub formă de cruce, iar osiile sunt unite printr-o tijă. De aceasta este fixat în partea stângă calul solar iar în partea dreaptă este un disc din bronz acoperit cu aur, păstrat numai pe o parte unde se vede în mijloc grupul celor șapte puncte din care lipsesc două, fiind în poziție identică cu Discul de la Nebra.
Același grup de stele se vede pe o monedă descoperită în Marea Britanie în anul 2005, din categoria Maia, iar sub calul solar sunt imprimate cele șapte stele prin șapte puncte, așa cum sunt și pe Discul de la Nebra, dar mai au în plus niște săgeți ieșite din fiecare punct și care au în capăt un fel de biluță. În partea de sus a botului calului este semiluna cu o stea în cavitate cum este pe Discul de la Nebra, iar în dreptul botului sunt două triunghiuri cu câte un punct în mijloc, simbolul Tatălui Ceresc din religia strămoșească, care a fost „împrumutată” neîntrebat de religia creștină.
În Banat s-au descoperit în anul 1840 mai multe monede de argint de tip Maia, care arată pe avers bustul lui Zabelo sau APOLO după zisa grecilor, iar pe revers este o stilizare a lui Zabelo urcat pe calul solar. Deasupra capului divinității, dar în spate este scris YU, adică Mântuitorul. Figura calului seamănă foarte mult cu cea de pe moneda descoperită în Marea Britanie.
Dar această simbolistică sacră o găsim imprimată și pe discul descoperit la Phaistos și datat pentru perioada 2.000-1.700 î.e.n., el ajungând în Creta poate ca pradă de război, fiindcă nu s-a descoperit nimic care să-l lege de cultura acelor locuri. Cercul cu cele șapte puncte înscrise în el, asemănătoare ca poziție cu cele de la Nebra și de pe stema Moldovei, este unul din semnele cele mai folosite în acest sistem de scriere. Alături de el, este cosorul identic ca formă cu cel de pe stâlpii de piatră de la Gobekli Tepe, găsindu-se pe tăblița rotundă de la Tărtăria, în alfabetele geților și pictogramele folosite în Sumer.
Brățările descoperite la Nebra, în sud-estul Germaniei, seamănă foarte mult cu cele de la SarmiseGETuza și cele făurite de sarmați, așa cum rezultă din imaginile de mai jos.
Cât timp o vom ține cu sfintele făcături ale „unora“ lui A. T. Laurian, Eliezer Schein/Lazăr Șăineanu, V. Pîrvan și toată liota de trădători de Neam și Țară, nu vom putea înțelege aproape nimic din aceste resturi de spiritualitate ale NEAMULUI GET, care au reușit să scape de distrugerea timpului.
Aceste imagini sunt dovada de netăgăduit a continuității religiei strămoșești pe plaiurile noastre mioritice.
Sursa de documentare: ariminia. ro
Mirela Roznoveanu: ÎNSEMNĂRI DESPRE PAUL GOMA
OMUL
Paul Goma a fost o natură dăruită cu o imensă capacitate de rezistență și supraviețuire, cu o forță mentală și biologică ieșite din comun, care a trecut prin și a învins pericolele mortale ale refugiilor, temnițelor, anchetelor sângeroase, otrăvirii în închisoare, deportării, marginalizării, atentatelor la viață în exil, calomnie, denigrare, trădarea celor mai apropiați, dezamăgiri inconsolabile. Viața nici unui alt scriitor român nu poate fi comparată, prin magnitudinea, perversitatea, acumularea vicisitudinilor trăite, cu aceea a lui Paul Goma. Calamitățile politice și sociale nu l-au răpus, dar cea biologică planetară i-a găsit punctul vulnerabil în anul 2020. S-a stins din viață la 85 de ani (2 octombrie 1935 – 25 martie 2020) la Paris cu opera completă aflată online în domeniul public. Aceasta a consemnat victoria celui ales să depună mărturie despre istoria nefirească a României, ancorându-l pe Goma în istorie dar și ridicându-l deasupra ei.
(……………………………………………………………..)
ÎN LOC DE CONCLUZIE
Împreună cu jurnalele, ciclurile autobiografice îl propulsează pe Paul Goma în rangul de Cronicar al Comunismului Românesc în timpul istoric în care scriitorii români, care ar fi trebuit să expună și depună mărturie prin scrierile lor, s-au retras în rezistența prin cultură, o formă de supraviețuire în teroarea dictaturii comuniste. Rezistența prin cultură a însemnat trăirea în paralel cu istoria pentru concentrarea în estetic, ideea fiind că operele rezultate ar fi putut salva cultura românească din falsitatea dogmatică a realismului socialist, a cenzurii și autocenzurii. În treacăt fie spus, îmi amintesc de o definiție memorabila a rezistenței la români care aparține filozofului și jurnalistului Vasile Gogea. El îi descrie pe români drept “tipul aproape exclusiv estetic de raportare la „lupta vieții”. Nu eroic, nu etic, nu pragmatic. Estetic. „Rezistența prin cultură!” Românul, ca individ (în viața lui particulară) dar și ca națiune (în acțiune istorica), mai totdeauna cînd s-a aflat în situația de a da „replici tari”, s-a mulțumit cu replici „frumoase”.. (Mofteme. Charmides, 2012). Paul Goma a ridiculizat constant, până la brutalitate, rezistența prin cultură și pe promotorii ei, adjudecându-i în eternitate colaboraționiștilor cu ocupantul comunist al României, din afară și din interior. Traduse în limbile europene, cărțile lui Paul Goma expun fără drept de apel numele, faptele rezistenților prin cultură care azi își falsifică trecutul prezentându-se opozanți comuniști.
Salvarea noastră sunt dușmanii
de Ovidiu M. Curea – https://www.art-emis.ro/jurnalistica/salvarea-noastra-sunt-dusmanii
Românii ca popor niciodată nu au fost agresivi, nu s-au dus peste nimeni să-i jefuiască, să-i cotropească, să-i subjuge. Și-au văzut de viața lor, de gospodăria lor și mai degrabă s-au dat în lături de la primejdii decât să le înfrunte, așteptând să treacă furtuna. Un popor blând și la locul lui, trăind mulțumit și comod în spațiul său geografic generos în resurse și condiții de viață. Comoditatea sa uneori ori l-a dus la o stare de exagerată îngăduință, exploatată nu o dată de dușmani care au mizat pe lipsa lor de reacție, întinzând coarda peste măsură și jucând țonțoroiul peste răbdarea lui. Ei bine, acestea au fost momentele când românii au ieșit din somnolență, s-au trezit, au pus mâna pe bâtă și au zis „dar până când?”, iar principiul III al mecanicii (acțiunea și reacțiunea) și-a avut ilustrația perfectă. Dacă românul nu a acționat niciodată cu violență, întotdeauna a reacționat însă pe măsură. Cu întârziere, dar cu aceeași forță de magnet cu polii inversați. Această forță de reacțiune întârziată a fost dublată de ambiția și de încrâncenarea dusă până la limitele ei extreme, pornită din orgoliul lor călcat în picioare: Mai bine mor cu ei de gât decât să-i las să mă calce. Așa s-a întâmplat, de exemplu, la Mărăști, Mărășești și Oituz, când cu capitala ocupată de dușmani, când aliații dăduseră bir cu fugiții, când nu se mai zărea nici o speranță, mii de români au murit de gât cu invadatorii, dând peste cap orice teorie logică a războiului.
Întotdeauna după aceste momente de trezire români au avut parte de perioadele lor de renaștere, de conștientizare națională, de creștere în ochii lor și ai adversarilor. Dușmanii îi treziseră, dușmanii îi smulseseră și salvaseră din starea lor de comoditate și de păguboasă indulgență, îi făcuseră să reacționeze.
O mână de ajutor le dau astăzi românilor și cei care le contestă istoria, trecutul, originea. Cei care mint sfruntat și penibil, urmărind să se insinueze în mijlocul lor. Poate că sunt crezuți de semidocții de aiurea, dar reușesc cu siguranță să atragă atenția românilor, să îi avertizeze de veninul care se revarsă asupra lor, să îi trezească. Dacă înainte de ’90, datorită relațiilor frățești proclamate cu insistență de la catedra partidului, românul trăia cu iluzia inexistenței ideilor revanșarde, astăzi, când vede steaguri străine atârnate la poarta lui, își ia seama și deschide ochii. Dușmanul îl trezește și de data aceasta, îl salvează de somnolență.
În vechime romanii se săturaseră să mai plătească tribut dacilor pentru a le păzi frontiera de pe Dunăre de invaziile barbare. Și atunci i-au cucerit, le-au luat aurul, grânele și mierea, dar au stârnit roiul de albine pe care l-au scos din stup, albine întărâtate care, până la urmă, au roit chiar la Roma cu împărații Maximin Tracul, Regalianus, Galerius (Leru-i Ler și n-ai ce-i face), Constantin cel Mare si Iustinian cel Mare, toți de origine traco-geto-dacă. Acțiune și reacțiune, principiul III al mecanicii. Și gândul mă duce la cei 4-5 milioane de români care au roit după ’90.
Sigur, există pericolul ca principiul III al mecanicii să nu fie întotdeauna respectat în totalitate. Se poate întâmpla ca reacțiunea să fie mai mare decât acțiunea. Se poate, dar nu e vina celui sculat din somn de sperietură. Riscul și-l asumă acțiunea.
Dar de valurile de imigranți care invadează Europa, cine ne păzește? Cine a răspândit în lume imaginea monstruoasă a urmașilor lui Dracula care dacă te prind îți beau tot sângele de nu-ți mai lăsă nici măcar pentru analize? Cine a băgat în ei frica de tiranul Ceaușescu și de succesorii lui ascunși pe de te miri unde și care ies noaptea pe furiș sub protecția nemuritoarei securități? Dar despre sărăcia lucie a românilor care bagă oamenii în pământ de foame și de sete și despre poziționarea lor invariabilă pe ultimul loc la toate capitolele contabilizate de Bruxelles cine vorbește sus și tare peste tot în lume? Cine? Dușmanii noștri. Ei ne păzesc de imigranți. Se zice că unul care voia să o ia prin Serbia, Ungaria și Austria ca să ajungă în Germania, după ce a trecut Dunărea și s-a trezit în România a început să plângă. Lasă, băiatu, nu te speria, lasă că nu te mâncăm, îți arătăm noi drumul. Du-te la Roma secolului nostru, du-te în toate Romele Europei că acolo e de tine.
Participasem de curând la un colocviu literar în care se punea problema zgâlțâirii din temelii a statuii lui Eminescu. Ce era de făcut se întrebau participanții. Nu e nimic de făcut. Și de această dată salvarea ne va veni tot de la dușmani. În ciuda denigrărilor, acuzațiilor, contestărilor venite din toate punctele cardinale și din chiar interiorul casei, Eminescu este astăzi mai viu în conștiința românilor cum n-a fost niciodată. De prea multă insistență pe poezia sa patriotică și socială, Eminescu ajunsese înainte de 90 să se cam banalizeze, să fie resimțit ca un dulce turnat prea mult și des pe gât. Tinerii se uitau mai degrabă la un Marin Sorescu, la un Nichita Stănescu, sau Jacques Prévert. Acum, când e scos din manuale, Eminescu s-a mutat cu totul în sufletele și în conștiințele românilor care citesc tot mai puțin, dar știu tot mai mult despre el și tot mai mult îl prețuiesc. De ce Eminescu e mai prezent azi în Basarabia decât în România? Pentru că în Basarabia a fost mai prigonit decât în Romania, a avut dușmani în vremea când în România începea să fie neglijat. Eminescu avea nevoie de mai mulți dușmani ca să fie salvat, să fie readus la dimensiunea sa gigantică și în Romania, iar acum îi are cu prisosință, așa cum îi merită pentru reînvierea lui biblică.
Românii au fost întotdeauna singuri pentru că au fost singulari. Singurul popor latin ortodox și nu catolic, singurul popor latin estic înfipt între popoarele slave. Cum au rezistat românii de-a lungul istoriei? Ca o piatră în drumul dușmanilor, dușmani care, în afară de faptul că i-au trezit din când în când, pentru a-i scoate din amorțeală, mai au și beneficul obicei (pentru noi) de a se ciondăni între ei, neînțelegându-se cum și unde să încadreze acest popor surprinzător, care când zici că-i terminat se scoală de jos învârtind ghioaga deasupra capului.
Multe date interesante in articol.
Totusi sa-i numesti pe Treboniu Laurian si Vasile Parvan „”tradatori de neam si de tara”” este prea mult, este exagerat si profund jignitor pentru memoria acestor mari carturari si patrioti romani.
Aveți dreptate!
i.c.
Salvarea noastră sunt dușmanii
Ing. Ovidiu M. Curea 09 Iunie 2024
Ovidiu M. Curea
Românii ca popor niciodată nu au fost agresivi, nu s-au dus peste nimeni să-i jefuiască, să-i cotropească, să-i subjuge. Și-au văzut de viața lor, de gospodăria lor și mai degrabă s-au dat în lături de la primejdii decât să le înfrunte, așteptând să treacă furtuna. Un popor blând și la locul lui, trăind mulțumit și comod în spațiul său geografic generos în resurse și condiții de viață. Comoditatea sa uneori ori l-a dus la o stare de exagerată îngăduință, exploatată nu o dată de dușmani care au mizat pe lipsa lor de reacție, întinzând coarda peste măsură și jucând țonțoroiul peste răbdarea lui. Ei bine, acestea au fost momentele când românii au ieșit din somnolență, s-au trezit, au pus mâna pe bâtă și au zis „dar până când?”, iar principiul III al mecanicii (acțiunea și reacțiunea) și-a avut ilustrația perfectă. Dacă românul nu a acționat niciodată cu violență, întotdeauna a reacționat însă pe măsură. Cu întârziere, dar cu aceeași forță de magnet cu polii inversați. Această forță de reacțiune întârziată a fost dublată de ambiția și de încrâncenarea dusă până la limitele ei extreme, pornită din orgoliul lor călcat în picioare: Mai bine mor cu ei de gât decât să-i las să mă calce. Așa s-a întâmplat, de exemplu, la Mărăști, Mărășești și Oituz, când cu capitala ocupată de dușmani, când aliații dăduseră bir cu fugiții, când nu se mai zărea nici o speranță, mii de români au murit de gât cu invadatorii, dând peste cap orice teorie logică a războiului.
Întotdeauna după aceste momente de trezire români au avut parte de perioadele lor de renaștere, de conștientizare națională, de creștere în ochii lor și ai adversarilor. Dușmanii îi treziseră, dușmanii îi smulseseră și salvaseră din starea lor de comoditate și de păguboasă indulgență, îi făcuseră să reacționeze.
O mână de ajutor le dau astăzi românilor și cei care le contestă istoria, trecutul, originea. Cei care mint sfruntat și penibil, urmărind să se insinueze în mijlocul lor. Poate că sunt crezuți de semidocții de aiurea, dar reușesc cu siguranță să atragă atenția românilor, să îi avertizeze de veninul care se revarsă asupra lor, să îi trezească. Dacă înainte de ’90, datorită relațiilor frățești proclamate cu insistență de la catedra partidului, românul trăia cu iluzia inexistenței ideilor revanșarde, astăzi, când vede steaguri străine atârnate la poarta lui, își ia seama și deschide ochii. Dușmanul îl trezește și de data aceasta, îl salvează de somnolență.
În vechime romanii se săturaseră să mai plătească tribut dacilor pentru a le păzi frontiera de pe Dunăre de invaziile barbare. Și atunci i-au cucerit, le-au luat aurul, grânele și mierea, dar au stârnit roiul de albine pe care l-au scos din stup, albine întărâtate care, până la urmă, au roit chiar la Roma cu împărații Maximin Tracul, Regalianus, Galerius (Leru-i Ler și n-ai ce-i face), Constantin cel Mare si Iustinian cel Mare, toți de origine traco-geto-dacă. Acțiune și reacțiune, principiul III al mecanicii. Și gândul mă duce la cei 4-5 milioane de români care au roit după ’90.
Sigur, există pericolul ca principiul III al mecanicii să nu fie întotdeauna respectat în totalitate. Se poate întâmpla ca reacțiunea să fie mai mare decât acțiunea. Se poate, dar nu e vina celui sculat din somn de sperietură. Riscul și-l asumă acțiunea.
Dar de valurile de imigranți care invadează Europa, cine ne păzește? Cine a răspândit în lume imaginea monstruoasă a urmașilor lui Dracula care dacă te prind îți beau tot sângele de nu-ți mai lăsă nici măcar pentru analize? Cine a băgat în ei frica de tiranul Ceaușescu și de succesorii lui ascunși pe de te miri unde și care ies noaptea pe furiș sub protecția nemuritoarei securități? Dar despre sărăcia lucie a românilor care bagă oamenii în pământ de foame și de sete și despre poziționarea lor invariabilă pe ultimul loc la toate capitolele contabilizate de Bruxelles cine vorbește sus și tare peste tot în lume? Cine? Dușmanii noștri. Ei ne păzesc de imigranți. Se zice că unul care voia să o ia prin Serbia, Ungaria și Austria ca să ajungă în Germania, după ce a trecut Dunărea și s-a trezit în România a început să plângă. Lasă, băiatu, nu te speria, lasă că nu te mâncăm, îți arătăm noi drumul. Du-te la Roma secolului nostru, du-te în toate Romele Europei că acolo e de tine.
Participasem de curând la un colocviu literar în care se punea problema zgâlțâirii din temelii a statuii lui Eminescu. Ce era de făcut se întrebau participanții. Nu e nimic de făcut. Și de această dată salvarea ne va veni tot de la dușmani. În ciuda denigrărilor, acuzațiilor, contestărilor venite din toate punctele cardinale și din chiar interiorul casei, Eminescu este astăzi mai viu în conștiința românilor cum n-a fost niciodată. De prea multă insistență pe poezia sa patriotică și socială, Eminescu ajunsese înainte de 90 să se cam banalizeze, să fie resimțit ca un dulce turnat prea mult și des pe gât. Tinerii se uitau mai degrabă la un Marin Sorescu, la un Nichita Stănescu, sau Jacques Prévert. Acum, când e scos din manuale, Eminescu s-a mutat cu totul în sufletele și în conștiințele românilor care citesc tot mai puțin, dar știu tot mai mult despre el și tot mai mult îl prețuiesc. De ce Eminescu e mai prezent azi în Basarabia decât în România? Pentru că în Basarabia a fost mai prigonit decât în Romania, a avut dușmani în vremea când în România începea să fie neglijat. Eminescu avea nevoie de mai mulți dușmani ca să fie salvat, să fie readus la dimensiunea sa gigantică și în Romania, iar acum îi are cu prisosință, așa cum îi merită pentru reînvierea lui biblică.
Românii au fost întotdeauna singuri pentru că au fost singulari. Singurul popor latin ortodox și nu catolic, singurul popor latin estic înfipt între popoarele slave. Cum au rezistat românii de-a lungul istoriei? Ca o piatră în drumul dușmanilor, dușmani care, în afară de faptul că i-au trezit din când în când, pentru a-i scoate din amorțeală, mai au și beneficul obicei (pentru noi) de a se ciondăni între ei, neînțelegându-se cum și unde să încadreze acest popor surprinzător, care când zici că-i terminat se scoală de jos învârtind ghioaga deasupra capului.
Evaluare:
JurnalisticăSalvarea noastră sunt dușmanii