Autor: NAE IONESCU
Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 151
Trădarea este ruperea din comunitate. Un individ se defineşte prin colectivitate, comunitate. Nu există adevăr individual absolut decât unul: adevărul comunităţii (de destin, de dragoste etc.). A te rupe din comunitate înseamnă să nu mai vorbeşti, simţi, gândeşti, lucrezi ca ea, adică a nu mai recunoaşte singurul adevăr absolut, firesc, ca şi ereticii. Deci o anormalitate.
Nu interesează cauzele, intenţiile trădării, nici chiar pedeapsa ei, căci fapta se defineşte prin ea însăşi. Nu spun eu sau altul, nu impun eu sau altul o atitudine faţă de trădători, ci faptul în sine mă obligă să rup relaţiile cu un individ care nu mai există. A lua contact cu el înseamnă a trăda comunitatea, a trăda cauza ta. Trădarea admite numai judecăţi de existenţă (constatare) nu de valoare.
Convertitul pleacă dintr-o comunitate trecând în alta, pe când trădătorul rămâne izolat, suspendat. Mai mulţi trădători nu pot forma o comunitate, căci la temelia comunităţii lor nu stă ceva pozitiv, ci o negaţie. Naţiunea Secolul al XIX-lea e cunoscut ca secolul naţionalismului, al statului naţional. Naţiunea se bazează pe ideea de stat şi de cetăţean, pentru că statul nu este o realitate organică, ci e alcătuit din indivizi care locuiesc un anumit ţinut, fără a avea aceeaşi origine, având aceleaşi drepturi stabilite de legi pe care le conferă statul. De exemplu: Constituţia de la 1923 consideră statul ca o existenţă juridică. Toţi locuitorii care alcătuiesc statul român sunt români, deşi nu sunt toţi de origine românească, statul le conferă totuşi anumite drepturi, cuprinse în anumite legi. Constituţia era, deci, o lege juridică, nu organică.
Secolul al XX-lea dă o altă interpretare naţiunii şi naţionalismului. Naţionalismul are un suport organic: poporul. Ce este poporul? Orice naţiune este conturată numai relativ (teoria cunoaşterii), tot aşa şi cu poporul. Poporul este o realitate organică: trăieşte, creşte, moare. Poporul e ca şi un câine care ştie, vede, cunoaşte, dar n-are conştiinţă de sine. Câinele e subiect faţă de lumea înconjurătoare, pe când omul este şi subiect şi obiect, adică are şi ştiinţă şi cunoştinţă. Între om şi câine, care deşi sunt două realităţi organice, există totuşi şi această deosebire fundamentală. Când un popor capătă conştiinţă de sine, încetează de a mai fi un popor şi devine naţiune, adică o realitate spirituală, conştiinţa de sine necunoscută în trecut. O naţiune, ca o colectivitate organică şi spirituală, are anumite legi fireşti. Acestea trebuie realizate în formă optimă, căci nu se poate cădea la tranzacţie în realizarea lor. Această realizare a lor în formă optimă se cheamă ideal. O naţie trăieşte în timp şi spaţiu, în istorie, în veac. Cel mai mare cerc colectiv din care face parte omul este naţiunea.
Omul trăieşte în mai multe colectivităţi: familia, biserica, meseria etc. Biserica şi naţiunea la noi, ortodocşii, se suprapun. Pentru individ, deci, adică în istorie, naţiunea este un absolut. Naţiunea, având legi fireşti, acestea se impun aşa cum sunt ele, după state, nu cum vrem noi. Adevărul în privinţa acestor legi nu e la noi, indivizii, ci în consemnul colectiv, în ceea ce gândeşte naţia. De exemplu: unirea tuturor românilor era o lege firească, nu o dorinţă a oamenilor – motiv politic. Dumnezeu a făcut neamuri, toate cu o singură datorie, de a realiza legea firească pe care Dumnezeu a pus-o în ele […].
(Extras din Conferința a IV-a a lui Nae Ionescu în fața legionarilor, în închisoarea de la Miercurea Ciuc, unde, în 1938, fusese închis și el).
A opta muncă
– îmblânzirea iepelor lui Diomede. Diomede, regele Traciei, avea patru iepe sălbatice pe care le hrănea cu carne omenească. Heracle l-a ucis pe Diomede și le-a dat iepelor lui să-i mănânce trupul. După ce s-au ospătat din carnea stăpânului lor, iepele au devenit blânde şi s-au lăsat uşor prinse. Heracle i le-a adus şi pe acestea lui Euristeu.
Semnificație
Cele patru iepe, pe nume Podagros (iuţeala), Lampon (strălucitoarea), Xanthos (seducătoarea) şi Deinos (teribila), sunt pornirile lăuntrice ale oamenilor în faţa frumuseţii şi a celebrităţii. Acestea sunt puteri deosebite, care însă trebuiesc îmblânzite prin viziune (spaţio-temporală), echilibru, măsură şi înţelepciune. Pentru frumuseţe şi celebritate, oamenii sunt în stare să facă aproape orice sacrificiu. Pentru foarte mulţi, frumuseţea şi celebritatea sunt cu mult înaintea bogăţiei, cunoaşterii sau chiar înaintea puterii. Legenda mai spune că Heracle a plecat în această misiune cu un grup de luptători tineri, aceştia căzând, cel mai adesea, în plasa mirajului frumuseţii sau al celebrităţii (întreceri sportive, lupte, aventură etc). Iată că pe lângă putere, bogăţie şi cunoaştere, Heracle a trebuit să învingă şi puternicul miraj al frumuseţii şi celebrităţii. Acestea cinci, cunoscute ca şi “puterile Cezarului”, sunt cele care devorează efectiv trupul şi sufletul omului, şi sunt îmblânzite doar când teribilul Cronos (zeul timpului) îşi pune amprenta definitivă asupra sa. Din păcate, doar în amurgul vieţii sau în apropierea morţii, cei mai mulţi oameni realizează că puterea, bogăţia, cunoaşterea, frumuseţea şi faima nu valorează mai nimic.
Văzând că nici acestea nu-l pot face să se răzgândească, preotesele înţeleseseră că au de-a face cu un suflet special. Nimeni nu rezistase până atunci acestor cinci mari puteri. Îngrijorarea lor era din ce în ce mai mare. Heracle{Bărbosul Ăl Bătrân :) } părea să fie omul care nu poate fi amăgit de puterile pământului.
Succes, s-aveți,
în noul an fără mitul PASĂREI PHOENIX(SÂNGE, lacrimi, suferință…CENUȘĂ)